Eu, a zis el, sunt glasul celui ce strigă în pustie:
neteziţi calea Domnului, - cum a zis prorocul Isaia.
În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfăţişează pentru prima dată în sfârşit - un Mântuitor real!
Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat.
El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptaseră de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi învierea Soarelui Dreptăţii... Sosise în sfârşit Dimineaţa, răsărise în sfârşit Soarele (Maleahi 4, 2).
O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prorocii şi oamenii neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă Ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos şi nu le-au văzut.
- Acum venea!
Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!...
Pregătiţi-I calea!...
Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!...
Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului, sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar.
Pustiul era locul fără ecou. Un glas în pustiu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi ce credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva.
Cei care duc solii lumeşti, mincinoase, hazlii, curioase sau uluitoare sunt înconjuraţi mereu de ascultători atenţi şi mulţi.
Dar aceia care duc solia Evangheliei şi vestirea lui Hristos vorbesc adesea în pustiu!...
În pustiul plin de fiare sălbatice,
între urlete mânioase,
între atacuri vrăjmaşe,
între furtuni puternice - şi aproape totdeauna fără ascultători care să-i creadă şi să-i urmeze!
Totuşi, solul strigă, chiar dacă vede că strigă în pustiu!
Chiar dacă ştie că strigă zadarnic, totuşi strigă mereu.
Fiindcă nu poate să tacă, fiindcă vai de el dacă ar tăcea!
Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu!
Nu vorbi încet!
Nici prea domol, nici prea dulceag, ci strigă!
Acolo unde vezi că este pustiu, trebuie să strigi, căci sufletele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare.
Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică, fiindcă acolo este nepăsare, amorţire şi împotriviri neobişnuite.
Acolo strigă să se audă peste larma lor împotrivitoare, peste murmurele lor de nemulţumire, peste şoaptele lor bârfitoare...
Strigă până vor auzi toţi cei surzi, toţi cei somnoroşi, toţi cei depărtaţi şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate, sau rătăciţi de multele căi înşelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi cu credinţă!
Ceva neapărat se va face.
Cineva neapărat se va trezi!
Dumnezeul nostru nu lasă niciodată să fie chiar în zadar un strigăt puternic şi sincer pentru El!
Doamne Isuse,
Te rugăm ridică soli ai Tăi plini de curaj şi de putere, al căror glas să poată pătrunde cu îndrăzneală sfântă, străbătând tot pustiul lumii cu vestirea Ta.
Fă-i plini de curaj pentru Tine, măcar cu atâta curaj de cât este plin vrăjmaşul care răspândeşte chemările rătăcirii şi dezbinării. Împiedică Doamne şi acoperă glasul amăgitorului, nimicindu-i puterea şi risipindu-i vasele prin care el dezbină şi încurcă drumul sufletelor,
ca să nu mai aibă nici un câştig de la noi Doamne,
căci ajunge tot răul şi stricăciunea câtă a făcut-o Bisericii Tale.
Amin.