Eu, a zis el, sunt glasul celui ce strigă în pustie:
neteziți calea Domnului, - cum a zis prorocul Isaia.
În pustiul fără nici o cale și fără nici un izvor în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înștiințare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfățișează pentru prima dată în sfârșit - un Mântuitor real!
Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunță apariția Celui îndelung așteptat.
El încheie șirul nesfârșit de străjeri care așteptaseră de atâtea veacuri sosirea dimineții și învierea Soarelui Dreptății... Sosise în sfârșit Dimineața, răsărise în sfârșit Soarele (Maleahi 4, 2).
O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prorocii și oamenii neprihăniți mereu cu dor și cu nădejde să vadă Ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generații era mereu așteptat să vină și câte suflete se sfârșiseră tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos și nu le-au văzut.
- Acum venea!
Robul și vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!...
Pregătiți-I calea!...
Pregătiți-I calea în inimile voastre și cu inimile voastre!...
Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului, sună mereu în pustiu. În singurătate. Și în zadar.
Pustiul era locul fără ecou. Un glas în pustiu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare și ce credință mare îți trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva.
Cei care duc solii lumești, mincinoase, hazlii, curioase sau uluitoare sunt înconjurați mereu de ascultători atenți și mulți.
Dar aceia care duc solia Evangheliei și vestirea lui Hristos vorbesc adesea în pustiu!...
În pustiul plin de fiare sălbatice,
între urlete mânioase,
între atacuri vrăjmașe,
între furtuni puternice - și aproape totdeauna fără ascultători care să-i creadă și să-i urmeze!
Totuși, solul strigă, chiar dacă vede că strigă în pustiu!
Chiar dacă știe că strigă zadarnic, totuși strigă mereu.
Fiindcă nu poate să tacă, fiindcă vai de el dacă ar tăcea!
Suflete preaiubit, dacă ești solul Domnului, strigă în pustiu!
Nu vorbi încet!
Nici prea domol, nici prea dulceag, ci strigă!
Acolo unde vezi că este pustiu, trebuie să strigi, căci sufletele sunt depărtate de tot și împotrivitoare.
Este nevoie de curaj și de voință puternică, fiindcă acolo este nepăsare, amorțire și împotriviri neobișnuite.
Acolo strigă să se audă peste larma lor împotrivitoare, peste murmurele lor de nemulțumire, peste șoaptele lor bârfitoare...
Strigă până vor auzi toți cei surzi, toți cei somnoroși, toți cei depărtați și toți cei îmbătrâniți în păcate, sau rătăciți de multele căi înșelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare și cu credință!
Ceva neapărat se va face.
Cineva neapărat se va trezi!
Dumnezeul nostru nu lasă niciodată să fie chiar în zadar un strigăt puternic și sincer pentru El!
Doamne Isuse,
Te rugăm ridică soli ai Tăi plini de curaj și de putere, al căror glas să poată pătrunde cu îndrăzneală sfântă, străbătând tot pustiul lumii cu vestirea Ta.
Fă-i plini de curaj pentru Tine, măcar cu atâta curaj de cât este plin vrăjmașul care răspândește chemările rătăcirii și dezbinării. Împiedică Doamne și acoperă glasul amăgitorului, nimicindu-i puterea și risipindu-i vasele prin care el dezbină și încurcă drumul sufletelor,
ca să nu mai aibă nici un câștig de la noi Doamne,
căci ajunge tot răul și stricăciunea câtă a făcut-o Bisericii Tale.
Amin.