Tineri care au început rău şi au sfârşit rău

E adevărat că cei mai mulţi tineri care au sfârşit rău, au sfârşit aşa pentru că au început rău. Din cea mai fragedă copilărie părinţii lor nu le-au dat nici o educaţie bună, iar în viaţa lor de familie n-au văzut decât fapte şi vorbe rele.

Nevăzând nimic vrednic şi neauzind nimic sănătos, copiii şi-au însuşit şi ei acel fel de viaţă rău pe care l-au văzut în jurul lor. Iar la acest fel rău moştenit, a mai adăugat apoi fiecare câte ceva mai rău prin îndemnurile şi pornirile pe care le avea el însuşi, după firea pe care şi-o creştea împreună cu el. Căci fiecare om mai adaugă şi de la sine câte ceva la ceea ce este partea altora în formarea lui.

Cain era primul fiu al primilor părinţi din lume (Facere 4, 1). Părinţii lui cunoscuseră pe Dumnezeu şi gustaseră din fericirea Împărăţiei Lui. Cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu şi trecuseră prin asprimea poruncilor Lui.

Lui Cain, fiind primul lor fiu, cu câtă dragoste trebuie să-i fi vorbit adeseori mama sa, Eva, şi tatăl său, Adam, despre frumosul Paradis pierdut, despre marele păcat al neascultării, despre greutatea şi asprimea pedepsei pentru neascultarea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu...

Dar ce-i păsa lui Cain de toate acestea? Ce-i păsa lui că mama sa îi spunea adeseori plângând pentru neascultarea ei, îndemnându-l pe el să trăiască în teamă de păcat? Ce-i păsa lui de eforturile tatălui său?

Poate că atâta vreme cât era chiar sub ochii părinţilor săi, prefăcut şi mincinos, va fi căutat să-i facă să creadă că i-a înţeles. Dar îndată ce scăpa de sub privirile lor, răutatea din inima lui se arăta din nou cu cruzime şi violenţă, bătând animalele, chinuind păsările, rupând florile...

Neţinând seama de nimic altceva decât de îndemnul minţii lui stricate şi a inimii lui rele, cărora nu le punea nici un frâu. Aşa creştea Cain.

Când a mai avut un frate, în loc să-l iubească şi să se bucure de el, îl ura, căutând să-l înlăture şi să-l nimicească... Bunătatea fratelui său îl enerva, îl rodea la inimă, îi chinuia sufletul, îi întuneca judecata. Ajunsese să nu mai poată suferi mustrările părinţilor, îndemnurile binelui, blândeţea fratelui, temerea lui Dumnezeu.

Astfel, răul din el, nestăpânit şi nejudecat, l-a făcut ucigaş... vărsătorul sângelui nevinovat al singurului său frate şi prieten. Blestemul veşnic care a căzut peste el, era numai urmarea vieţii pe care singur şi-a ales-o ca s-o trăiască aşa.

Astfel Cain a ajuns pe vecii vecilor tipul blestemat al ucigaşului de frate, al chinuitorului de părinţi, al nepăsătorului de Dumnezeu, al nelegiuitului fără conştiinţă. Ca să slujească de o cutremurătoare pildă veşnică, unde duce împotrivirea.

Într-un oraş se judeca procesul unui tânăr care abia împlinise douăzeci de ani.

A fost condamnat la moarte pentru tâlhărie și omor.

În decursul procesului s-a dovedit că acest tânăr, intrând noaptea în casa unui om spre a-l jefui a fost prins de omul la care intrase. Hoţul văzându-se surprins, s-a repezit la el şi străpungându-l cu un cuţit, l-a lăsat mort pe loc. Femeia omului, sărind, a început să strige. Tâlharul a ucis-o şi pe ea...

Ca să nu se afle fapta lui, fugind, a dat foc la casă. Credea că în felul acesta va şterge urma mârşăviei lui şi nu se va afla niciodată. Dar nişte vecini, văzând focul, au sărit cu toţii repede, au stins focul şi l-au prins pe făptaş.

... Acum judecătorul îl întreabă:

- Care îţi este ultima dorinţă, înainte de a fi spânzurat?

- Să o mai văd o dată pe mama! - zise tânărul.

- Să fie adusă mama lui! porunci judecătorul.

Mama lui intră plângând şi se repezi să-şi îmbrăţişeze fiul osândit. Dar el, în clipa aceea, având mâinile legate, se repezi cu gura şi muşcă rupând nasul mamei sale care se prăbuşi la pământ, plină de sânge şi urlând de durere...

- Ce-ai făcut nenorocitule? - strigă judecătorul. Ce înseamnă nelegiuirea asta? De ce ai făcut aşa cu mama ta?

- Aşa îi mulţumeşte fiul ei pentru felul cum l-a crescut, răspunse el. Ca să-şi aducă aminte până va muri că ea m-a spânzurat pe mine şi ea m-a nenorocit.

Am fost singurul ei copil şi încă de mic ea m-a învăţat să beau şi să fur. Se bucura când îi aduceam acasă lucrurile furate şi mă lăuda când făceam chefuri şi îi băteam pe alţi tovarăşi ai mei. Aşa m-a învăţat să fiu beţiv, leneş, hoţ şi bătăuş. Cu cât creşteam căpătam tot mai mult aceste năravuri rele, ele creşteau odată cu mine.

Acum iată unde am ajuns. Mor după cum merit, ca un netrebnic şi blestemat ce sunt, dar cu mine ar trebui să fie spânzurată şi această fiinţă care a fost mama mea. Căci ea m-a crescut pentru spânzurătoare şi pentru iad. Ea îmi ucide nu numai trupul ci şi sufletul pe vecii vecilor. Eu sunt ceea ce a făcut din mine această fiinţă care nu-i mama ci este ucigaşa mea...

Şi tremurând, îşi plecă zdrobit capul zicând:

- Acum spânzuraţi-mă repede, nu mai pot trăi!

Toţi câţi ascultau îngroziţi aceste vorbe şi-au dat seama şi mai bine cum poate sfârşi un început rău. Ce rău poate ajunge să sfârşească un copil crescut rău. Şi ce înseamnă datoria de părinte şi felul în care este îndeplinită această datorie, în viaţa copilului său.

Părinţi şi copii, cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! (Evrei 10, 31).

Rugăciune

Dumnezeule Preaputernic, Viu şi Adevărat, Tu care eşti Dreptul Judecător şi Răsplătitor al tuturor faptelor fiecăruia dintre noi, Tu care vezi pe fiecare din noi oamenii în orice loc şi în orice vreme... Te rugăm Doamne să trezeşti frica răspunderii în inima tuturor celor care au de crescut şi de îndrumat pe copiii lor sau pe ai altora.

Ca să crească din cei încredinţaţi lor nişte oameni vrednici, înfrânaţi, cinstiţi şi credincioşi. Să nu-i crească nişte monştri care să fie o plagă pentru societate şi un blestem pentru toţi. Căci cea dintâi urmare pe care o dau ei prin creşterea acestor copii, se va răsfrânge asupra lor, şi pe pământ şi sub el.

Iar copiilor Te rugăm Doamne să le dai o minte sănătoasă şi cumpătată, ca pe măsură ce cresc să vadă ce este bine şi ce nu. Să se îndrepte spre Tine ca să fie binecuvântaţi şi mântuiţi. Oricât de rău ar fi începutul lor, sfârşitul să fie totdeauna bun.

Amin.