Tineri care au început rău și au sfârșit rău
Traian Dorz - Cărarea tinereții curate
E adevărat că cei mai mulți tineri care au sfârșit rău, au sfârșit așa pentru că au început rău. Din cea mai fragedă copilărie părinții lor nu le-au dat nici o educație bună, iar în viața lor de familie n-au văzut decât fapte și vorbe rele.
Nevăzând nimic vrednic și neauzind nimic sănătos, copiii și-au însușit și ei acel fel de viață rău pe care l-au văzut în jurul lor. Iar la acest fel rău moștenit, a mai adăugat apoi fiecare câte ceva mai rău prin îndemnurile și pornirile pe care le avea el însuși, după firea pe care și-o creștea împreună cu el. Căci fiecare om mai adaugă și de la sine câte ceva la ceea ce este partea altora în formarea lui.
Cain era primul fiu al primilor părinți din lume (Facere 4, 1). Părinții lui cunoscuseră pe Dumnezeu și gustaseră din fericirea Împărăției Lui. Cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu și trecuseră prin asprimea poruncilor Lui.
Lui Cain, fiind primul lor fiu, cu câtă dragoste trebuie să-i fi vorbit adeseori mama sa, Eva, și tatăl său, Adam, despre frumosul Paradis pierdut, despre marele păcat al neascultării, despre greutatea și asprimea pedepsei pentru neascultarea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu...
Dar ce-i păsa lui Cain de toate acestea? Ce-i păsa lui că mama sa îi spunea adeseori plângând pentru neascultarea ei, îndemnându-l pe el să trăiască în teamă de păcat? Ce-i păsa lui de eforturile tatălui său?
Poate că atâta vreme cât era chiar sub ochii părinților săi, prefăcut și mincinos, va fi căutat să-i facă să creadă că i-a înțeles. Dar îndată ce scăpa de sub privirile lor, răutatea din inima lui se arăta din nou cu cruzime și violență, bătând animalele, chinuind păsările, rupând florile...
Neținând seama de nimic altceva decât de îndemnul minții lui stricate și a inimii lui rele, cărora nu le punea nici un frâu. Așa creștea Cain.
Când a mai avut un frate, în loc să-l iubească și să se bucure de el, îl ura, căutând să-l înlăture și să-l nimicească... Bunătatea fratelui său îl enerva, îl rodea la inimă, îi chinuia sufletul, îi întuneca judecata. Ajunsese să nu mai poată suferi mustrările părinților, îndemnurile binelui, blândețea fratelui, temerea lui Dumnezeu.
Astfel, răul din el, nestăpânit și nejudecat, l-a făcut ucigaș... vărsătorul sângelui nevinovat al singurului său frate și prieten. Blestemul veșnic care a căzut peste el, era numai urmarea vieții pe care singur și-a ales-o ca s-o trăiască așa.
Astfel Cain a ajuns pe vecii vecilor tipul blestemat al ucigașului de frate, al chinuitorului de părinți, al nepăsătorului de Dumnezeu, al nelegiuitului fără conștiință. Ca să slujească de o cutremurătoare pildă veșnică, unde duce împotrivirea.
Într-un oraș se judeca procesul unui tânăr care abia împlinise douăzeci de ani.
A fost condamnat la moarte pentru tâlhărie și omor.
În decursul procesului s-a dovedit că acest tânăr, intrând noaptea în casa unui om spre a-l jefui a fost prins de omul la care intrase. Hoțul văzându-se surprins, s-a repezit la el și străpungându-l cu un cuțit, l-a lăsat mort pe loc. Femeia omului, sărind, a început să strige. Tâlharul a ucis-o și pe ea...
Ca să nu se afle fapta lui, fugind, a dat foc la casă. Credea că în felul acesta va șterge urma mârșăviei lui și nu se va afla niciodată. Dar niște vecini, văzând focul, au sărit cu toții repede, au stins focul și l-au prins pe făptaș.
... Acum judecătorul îl întreabă:
- Care îți este ultima dorință, înainte de a fi spânzurat?
- Să o mai văd o dată pe mama! - zise tânărul.
- Să fie adusă mama lui! porunci judecătorul.
Mama lui intră plângând și se repezi să-și îmbrățișeze fiul osândit. Dar el, în clipa aceea, având mâinile legate, se repezi cu gura și mușcă rupând nasul mamei sale care se prăbuși la pământ, plină de sânge și urlând de durere...
- Ce-ai făcut nenorocitule? - strigă judecătorul. Ce înseamnă nelegiuirea asta? De ce ai făcut așa cu mama ta?
- Așa îi mulțumește fiul ei pentru felul cum l-a crescut, răspunse el. Ca să-și aducă aminte până va muri că ea m-a spânzurat pe mine și ea m-a nenorocit.
Am fost singurul ei copil și încă de mic ea m-a învățat să beau și să fur. Se bucura când îi aduceam acasă lucrurile furate și mă lăuda când făceam chefuri și îi băteam pe alți tovarăși ai mei. Așa m-a învățat să fiu bețiv, leneș, hoț și bătăuș. Cu cât creșteam căpătam tot mai mult aceste năravuri rele, ele creșteau odată cu mine.
Acum iată unde am ajuns. Mor după cum merit, ca un netrebnic și blestemat ce sunt, dar cu mine ar trebui să fie spânzurată și această ființă care a fost mama mea. Căci ea m-a crescut pentru spânzurătoare și pentru iad. Ea îmi ucide nu numai trupul ci și sufletul pe vecii vecilor. Eu sunt ceea ce a făcut din mine această ființă care nu-i mama ci este ucigașa mea...
Și tremurând, își plecă zdrobit capul zicând:
- Acum spânzurați-mă repede, nu mai pot trăi!
Toți câți ascultau îngroziți aceste vorbe și-au dat seama și mai bine cum poate sfârși un început rău. Ce rău poate ajunge să sfârșească un copil crescut rău. Și ce înseamnă datoria de părinte și felul în care este îndeplinită această datorie, în viața copilului său.
Rugăciune
Dumnezeule Preaputernic, Viu și Adevărat, Tu care ești Dreptul Judecător și Răsplătitor al tuturor faptelor fiecăruia dintre noi, Tu care vezi pe fiecare din noi oamenii în orice loc și în orice vreme... Te rugăm Doamne să trezești frica răspunderii în inima tuturor celor care au de crescut și de îndrumat pe copiii lor sau pe ai altora.
Ca să crească din cei încredințați lor niște oameni vrednici, înfrânați, cinstiți și credincioși. Să nu-i crească niște monștri care să fie o plagă pentru societate și un blestem pentru toți. Căci cea dintâi urmare pe care o dau ei prin creșterea acestor copii, se va răsfrânge asupra lor, și pe pământ și sub el.
Iar copiilor Te rugăm Doamne să le dai o minte sănătoasă și cumpătată, ca pe măsură ce cresc să vadă ce este bine și ce nu. Să se îndrepte spre Tine ca să fie binecuvântați și mântuiți. Oricât de rău ar fi începutul lor, sfârșitul să fie totdeauna bun.
Amin.