Toată iertarea păcatelor mele

1 - Și când Tu Preaiubitul Scump al vieții mele ai fost cu mine atât de altfel de cum ai fost cu alții, n-ar fi trebuit oare ca eu să nu mai pot locui până la sfârșitul vieții mele decât în Casa dragostei Tale?

2 - N-ar fi trebuit oare ca eu să nu mai pot întoarce nici măcar pentru o clipă privirile înspre altcineva niciodată?

3 - N-ar fi trebuit oare ca eu să pot primi mai bine moartea decât să trădez încrederea și dragostea Ta?

4 - Dar unde mi-a fost oare inima în locul nefericit, când mintea mea a putut să uite toate acestea?

5 - Și unde mi-a fost mintea în clipa nefericită când inima mea a uitat?

6 - De ce nu mi-a fost măcar una din ele trează? De ce am dormit cu amândouă chiar în ziua cea mai rea, când ispititorul îmi șoptea cel mai viclean. Și când împotrivirea neprihănirii mele era cea mai slabă?

7 - Putea să cadă oricine, - Tu poate nu Te-ai fi mirat prea mult: față de alții nu fuseși așa ca față de mine.

8 - Puteau să se lepede oricare dintre cei care stăteau pe margini, nu Te-ai fi mirat prea tare. Știau că Te poți aștepta și la aceasta de la oricine.

9 - Puteau să Te lovească oricare și oricât, acei care nu-și culcaseră capul pe umărul Tău și nu-și odihniseră iubirea pe chiar Inima Ta niciodată.

10 - Ei nu-Ți spuseseră plângând, un legământ atât de sfânt și atât de neuitat ca mine.

11 - Pe umerii lor nu se aplecase capul Tău, într-o înflorare atât de divină, cu o bucurie atât de încrezătoare și într-un ceas atât de Dumnezeiesc ca al meu.

12 - De alții, Tu nu Te-ai nici mirat și nu Te-ar fi nici durut prea mult...

Dar eu? Tocmai eu?...

13 - Când, după aceea Ți-ai ridicat ochii încercănați de durere și m-ai privit doar o clipă adâncă, în ochii mei vinovați,

14 - când buzele Tale la care priveam cândva ca la munții de după care răsărea soarele și-mi aducea viață sufletului meu, - s-au deschis palide și cu greu,

15 - când dragostea Ta totdeauna atât de nevinovată și dulce, acum zdrobită de mine, stătea sângerând în fața mea -

16 - mi-ai spus numai două cuvinte:

- „și tu”?

17 - atunci m-am prăbușit!

și n-am crezut că mă voi mai putea scula niciodată.

18 - Nu-Ți mai meritam decât disprețul Tău total

și veșnic.

19 - Nimeni nu fusese atât de sus și nu se prăbușise atât de adânc.

20 - Nimeni nu fusese învrednicit de atâta har și nu se făcuse vinovat de atâta nerecunoștință, ca mine.

21 - Nimeni nu fusese atât de fericit ieri - și atât de nefericit azi.

22 - Sudoarea și lacrimile îmi erau ca niște șiroaie mari de sânge care îmi țâșneau din fundul unei răni adânci a inimii Sale, care parcă mi se rupea toată începând de jos până sus.

23 - Dar cum aș fi putut descoperi eu oare în alt fel

cât de nemărginit de mare este dragostea Ta

24 - și cât nepătruns de Bun ești Tu?

Isuse! Tu ești toată iertarea tuturor păcatelor mele!