Toată iertarea păcatelor mele
Traian Dorz - Prietenul Tinereții mele
1 - Şi când Tu Preaiubitul Scump al vieţii mele ai fost cu mine atât de altfel de cum ai fost cu alţii, n-ar fi trebuit oare ca eu să nu mai pot locui până la sfârşitul vieţii mele decât în Casa dragostei Tale?
2 - N-ar fi trebuit oare ca eu să nu mai pot întoarce nici măcar pentru o clipă privirile înspre altcineva niciodată?
3 - N-ar fi trebuit oare ca eu să pot primi mai bine moartea decât să trădez încrederea şi dragostea Ta?
4 - Dar unde mi-a fost oare inima în locul nefericit, când mintea mea a putut să uite toate acestea?
5 - Şi unde mi-a fost mintea în clipa nefericită când inima mea a uitat?
6 - De ce nu mi-a fost măcar una din ele trează? De ce am dormit cu amândouă chiar în ziua cea mai rea, când ispititorul îmi şoptea cel mai viclean. Şi când împotrivirea neprihănirii mele era cea mai slabă?
7 - Putea să cadă oricine, - Tu poate nu Te-ai fi mirat prea mult: faţă de alţii nu fuseşi aşa ca faţă de mine.
8 - Puteau să se lepede oricare dintre cei care stăteau pe margini, nu Te-ai fi mirat prea tare. Ştiau că Te poţi aştepta şi la aceasta de la oricine.
9 - Puteau să Te lovească oricare şi oricât, acei care nu-şi culcaseră capul pe umărul Tău şi nu-şi odihniseră iubirea pe chiar Inima Ta niciodată.
10 - Ei nu-Ţi spuseseră plângând, un legământ atât de sfânt şi atât de neuitat ca mine.
11 - Pe umerii lor nu se aplecase capul Tău, într-o înflorare atât de divină, cu o bucurie atât de încrezătoare şi într-un ceas atât de Dumnezeiesc ca al meu.
12 - De alţii, Tu nu Te-ai nici mirat şi nu Te-ar fi nici durut prea mult...
Dar eu? Tocmai eu?...
13 - Când, după aceea Ţi-ai ridicat ochii încercănaţi de durere şi m-ai privit doar o clipă adâncă, în ochii mei vinovaţi,
14 - când buzele Tale la care priveam cândva ca la munţii de după care răsărea soarele şi-mi aducea viaţă sufletului meu, - s-au deschis palide şi cu greu,
15 - când dragostea Ta totdeauna atât de nevinovată şi dulce, acum zdrobită de mine, stătea sângerând în faţa mea -
16 - mi-ai spus numai două cuvinte:
- „şi tu”?
17 - atunci m-am prăbuşit!
şi n-am crezut că mă voi mai putea scula niciodată.
18 - Nu-Ţi mai meritam decât dispreţul Tău total
şi veşnic.
19 - Nimeni nu fusese atât de sus şi nu se prăbuşise atât de adânc.
20 - Nimeni nu fusese învrednicit de atâta har şi nu se făcuse vinovat de atâta nerecunoştinţă, ca mine.
21 - Nimeni nu fusese atât de fericit ieri - şi atât de nefericit azi.
22 - Sudoarea şi lacrimile îmi erau ca nişte şiroaie mari de sânge care îmi ţâşneau din fundul unei răni adânci a inimii Sale, care parcă mi se rupea toată începând de jos până sus.
23 - Dar cum aş fi putut descoperi eu oare în alt fel
cât de nemărginit de mare este dragostea Ta
24 - şi cât nepătruns de Bun eşti Tu?
Isuse! Tu eşti toată iertarea tuturor păcatelor mele!