Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.
Să nu-i învinuim prea mult pe unii din înaintașii noștri pentru că n-au învățat să creadă, înainte de a ajunge rău,
sau înainte de a fi prea târziu,
- căci noi înșine facem tot la fel, deși avem înainte experiența atâtor veacuri.
Prin aceasta arătăm că suntem cu atât mai răi decât ei, cu cât noi avem o moștenire nespus mai mare ca a lor, celor cu mult înaintea noastră,
căci pentru moștenirea noastră mai bogată decât a lor, noi suntem datori astăzi mult mai mult decât ei, ieri.
Din fiecare faptă, păstrăm numai ceea ce învățăm din ea.
Din tot trecutul, ne rămâne numai ceea ce ne arată cum să ne facem mai folositor viitorul.
Marea nenorocire a omului este că el se crede pe sine însuși mai mare decât credința și mai învățat decât învățătura.
Crede că nu el depinde de ea, ci că ea depinde de el.
Crede că nu el trebuie să se supună ei, ci ea lui.
Crede că nu el trebuie să o urmeze pe ea, ci ea pe el.
De aceea în loc să se smerească și să creadă în fața minunii, supunându-i-se, norodul n-a vrut nici să se smerească, nici să creadă.
S-a așezat dincolo de Hristos, în umbra Lui, nu dincoace, în lumina Sa.
S-a crezut mai presus de credință, umbrind-o, nu mai prejos spre a fi luminați de ea.
Dar orice întoarcere dinspre Dumnezeu este o prăbușire în întuneric,
după cum orice întoarcere spre El este o înălțare în lumină.
Dacă întoarcem spatele soarelui, nu facem decât să ne îndreptăm după propria noastră umbră.
Dacă nu credem în Hristos, în cine altul mai putem crede?
Dacă lepădăm credința, cu ce o mai putem înlocui?
Dacă nu credem în Dumnezeu, ce rău Îi facem Lui?
Este oare păgubit cu ceva soarele dacă un nenorocit de orb strigă că nu există soarele, numai pentru că el însuși nu-l vede?
O, câte generații trebuie să mai treacă oare, spre a le fi de-ajuns urmașilor, experiența făcută de înaintașii lor,
ca să nu mai fie nevoie s-o mai facă și ei înșiși, fiecare la rândul lui!
Și cum vom putea noi oare să scutim pe fiii noștri care vin după noi, să nu plătească și ei la rândul lor prețul amar al necunoașterii timpului cercetării, pe care l-am plătit și noi și părinții noștri, fiindcă n-am învățat la vreme, din experiența altora.
De ce oare nu credem, când este atât de normal să crezi ceea ce minunea ne dovedește că nu Îi este cu putință decât lui Dumnezeu?
Cine trebuie să mai vină oare, ca să ne silească la aceasta?
Și ce mai este oare nevoie să mai facă Hristos Domnul nostru, spre a înlătura zidul acesta negru care tot oprește credința ca să nu alerge cu mâinile întinse pentru a se proșterne înaintea Lui și a I se închina Unicului Dumnezeu?
Dumnezeu a făcut totul, pentru mântuirea noastră, El nu mai trebuie să facă nimic.
Noi trebuie să facem mai departe tot ceea ce a rămas nefăcut.
El a făcut atâtea minuni și semne, chiar în fața noastră a fiecăruia și chiar cu noi înșine:
ne-a ascultat atâtea rugăciuni,
ne-a împlinit atâtea dorințe,
ne-a făcut atâta bine, încât bunătatea Lui față de noi, și gândurile Sale pline de atâta dragoste și milă, ar trebui să ne facă să nu vedem ceva mai luminos ca pe El și ca binefacerile Lui,
și să nu putem crede mai cu bucurie în nimic pe lume decât în existența Lui,
și să nu iubim nimic mai presus ca pe Dumnezeu.
Dar atunci de ce oare nu facem așa?
O, slavă Eternă Ție, Unic Dumnezeu Adevărat Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, slavă Ție.
Cu toată puterea sufletului meu, cred în Tine Dumnezeule Atotputernic și Nemărginit de Bun.
Și pe măsură ce trec anii, și văd zilnic înmulțindu-se față de noi toți, feluritele Tale minuni și binecuvântări, inima mea crede în Tine tot mai cu multă bucurie și smerenie.
Doamne Dumnezeul nostru, dar oare pe măsură ce se înmulțesc și față de noi minunile și darurile Tale, nu suntem noi oare tot mai vinovați dacă nu ne crește și credința noastră în Tine tot în măsura aceasta?
Și nu suntem noi oare și mai vinovați dacă în loc să crească, ea ne scade zi de zi mai mult?
Cum vor răspunde Doamne, față de Tine în Ziua Judecății, toți acei pe care bunătatea Ta în loc să-i îndemne la pocăință (Rom. 2, 4) - i-a făcut să-și învârtoșească inimile în mai multă necredință.
Și pentru că nu se aduce grabnic la îndeplinire hotărârea dată împotriva celor ce fac răul, de ce omul capătă tot mai multă îndrăzneală să-l facă răul, în loc de frică să nu-l facă?
Ai milă Doamne, de acei care au văzut atâtea minuni și semne, dar care tot nu cred.
Nu-i lăsa să moară în necredința lor Doamne, ca să nu fie pe vecii vecilor pierduți. Ci făcându-i să creadă, mântuiește-i și pe ei.
Amin.
+
Deschide Biblia să-nveți ce a gândit Hristos
și-nchide Biblia să-nveți și tu-a gândi frumos.