Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.
Să nu-i învinuim prea mult pe unii din înaintaşii noştri pentru că n-au învăţat să creadă, înainte de a ajunge rău,
sau înainte de a fi prea târziu,
- căci noi înşine facem tot la fel, deşi avem înainte experienţa atâtor veacuri.
Prin aceasta arătăm că suntem cu atât mai răi decât ei, cu cât noi avem o moştenire nespus mai mare ca a lor, celor cu mult înaintea noastră,
căci pentru moştenirea noastră mai bogată decât a lor, noi suntem datori astăzi mult mai mult decât ei, ieri.
Din fiecare faptă, păstrăm numai ceea ce învăţăm din ea.
Din tot trecutul, ne rămâne numai ceea ce ne arată cum să ne facem mai folositor viitorul.
Marea nenorocire a omului este că el se crede pe sine însuşi mai mare decât credinţa şi mai învăţat decât învăţătura.
Crede că nu el depinde de ea, ci că ea depinde de el.
Crede că nu el trebuie să se supună ei, ci ea lui.
Crede că nu el trebuie să o urmeze pe ea, ci ea pe el.
De aceea în loc să se smerească şi să creadă în faţa minunii, supunându-i-se, norodul n-a vrut nici să se smerească, nici să creadă.
S-a aşezat dincolo de Hristos, în umbra Lui, nu dincoace, în lumina Sa.
S-a crezut mai presus de credinţă, umbrind-o, nu mai prejos spre a fi luminaţi de ea.
Dar orice întoarcere dinspre Dumnezeu este o prăbuşire în întuneric,
după cum orice întoarcere spre El este o înălţare în lumină.
Dacă întoarcem spatele soarelui, nu facem decât să ne îndreptăm după propria noastră umbră.
Dacă nu credem în Hristos, în cine altul mai putem crede?
Dacă lepădăm credinţa, cu ce o mai putem înlocui?
Dacă nu credem în Dumnezeu, ce rău Îi facem Lui?
Este oare păgubit cu ceva soarele dacă un nenorocit de orb strigă că nu există soarele, numai pentru că el însuşi nu-l vede?
O, câte generaţii trebuie să mai treacă oare, spre a le fi de-ajuns urmaşilor, experienţa făcută de înaintaşii lor,
ca să nu mai fie nevoie s-o mai facă şi ei înşişi, fiecare la rândul lui!
Şi cum vom putea noi oare să scutim pe fiii noştri care vin după noi, să nu plătească şi ei la rândul lor preţul amar al necunoaşterii timpului cercetării, pe care l-am plătit şi noi şi părinţii noştri, fiindcă n-am învăţat la vreme, din experienţa altora.
De ce oare nu credem, când este atât de normal să crezi ceea ce minunea ne dovedeşte că nu Îi este cu putinţă decât lui Dumnezeu?
Cine trebuie să mai vină oare, ca să ne silească la aceasta?
Şi ce mai este oare nevoie să mai facă Hristos Domnul nostru, spre a înlătura zidul acesta negru care tot opreşte credinţa ca să nu alerge cu mâinile întinse pentru a se proşterne înaintea Lui şi a I se închina Unicului Dumnezeu?
Dumnezeu a făcut totul, pentru mântuirea noastră, El nu mai trebuie să facă nimic.
Noi trebuie să facem mai departe tot ceea ce a rămas nefăcut.
El a făcut atâtea minuni şi semne, chiar în faţa noastră a fiecăruia şi chiar cu noi înşine:
ne-a ascultat atâtea rugăciuni,
ne-a împlinit atâtea dorinţe,
ne-a făcut atâta bine, încât bunătatea Lui faţă de noi, şi gândurile Sale pline de atâta dragoste şi milă, ar trebui să ne facă să nu vedem ceva mai luminos ca pe El şi ca binefacerile Lui,
şi să nu putem crede mai cu bucurie în nimic pe lume decât în existenţa Lui,
şi să nu iubim nimic mai presus ca pe Dumnezeu.
Dar atunci de ce oare nu facem aşa?
O, slavă Eternă Ţie, Unic Dumnezeu Adevărat Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, slavă Ţie.
Cu toată puterea sufletului meu, cred în Tine Dumnezeule Atotputernic şi Nemărginit de Bun.
Şi pe măsură ce trec anii, şi văd zilnic înmulţindu-se faţă de noi toţi, feluritele Tale minuni şi binecuvântări, inima mea crede în Tine tot mai cu multă bucurie şi smerenie.
Doamne Dumnezeul nostru, dar oare pe măsură ce se înmulţesc şi faţă de noi minunile şi darurile Tale, nu suntem noi oare tot mai vinovaţi dacă nu ne creşte şi credinţa noastră în Tine tot în măsura aceasta?
Şi nu suntem noi oare şi mai vinovaţi dacă în loc să crească, ea ne scade zi de zi mai mult?
Cum vor răspunde Doamne, faţă de Tine în Ziua Judecăţii, toţi acei pe care bunătatea Ta în loc să-i îndemne la pocăinţă (Rom. 2, 4) - i-a făcut să-şi învârtoşească inimile în mai multă necredinţă.
Şi pentru că nu se aduce grabnic la îndeplinire hotărârea dată împotriva celor ce fac răul, de ce omul capătă tot mai multă îndrăzneală să-l facă răul, în loc de frică să nu-l facă?
Ai milă Doamne, de acei care au văzut atâtea minuni şi semne, dar care tot nu cred.
Nu-i lăsa să moară în necredinţa lor Doamne, ca să nu fie pe vecii vecilor pierduţi. Ci făcându-i să creadă, mântuieşte-i şi pe ei.
Amin.
+
Deschide Biblia să-nveţi ce a gândit Hristos
şi-nchide Biblia să-nveţi şi tu-a gândi frumos.