Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El, şi că ei le împliniseră cu privire la El.
Lucrurile cele mari, nu le vezi de prea aproape.
Momentele mari, nu le înţelegi atunci când se petrec,
pe oamenii cu adevărat mari nu-i cunoşti decât foarte rar în zilele vieţii lor,
căci numai ochii care au lumina de Sus, pot vedea aceste adevăruri la timpul lor,
ceilalţi le văd numai după ce au trecut,
târziu... sau mult prea târziu!
În zilele vieţii lor cu Mântuitorul, ucenicii Domnului, luaţi dintr-un alt fel de viaţă pe care o avuseseră, atât de străin de felul cel nou în care erau acum,
- văzând mereu lucruri noi,
şi auzind mereu cuvinte atât de neobişnuite faţă de cele pe care le ştiau ei dinainte,
adeseori puterea de pricepere a lor, a ucenicilor Domnului era mult depăşită,
atunci şi ei priveau fără să priceapă,
auzeau fără să înţeleagă, nici ei,
cum nu înţelegeau nici ceilalţi.
Pentru înţelegerea marilor adevăruri pe care le rostea cu fiecare cuvânt Hristos Domnul lor, ucenicilor Lui le trebuia o atenţie mereu ascuţită,
un ochi mereu treaz,
o înţelegere mereu pătrunzătoare...
Îndată ce una din virtuţile acestea li se oboseau, ei se pomeneau dibuind în nepricepere şi rămânând în îndoieli.
Credinţa vieţii în Hristos
şi realităţile duhovniceşti ale acestei vieţi,
cum sunt cunoştinţa ei, înfrânarea, răbdarea şi evlavia, toate acestea merg mereu înainte, cresc în lumină, în înţeles şi în roade, atât în ce priveşte dragostea de fraţi cât şi iubirea de oameni...
Iar noi, fiecare, pentru ca să ţinem pasul duhovnicesc cu ele, trebuie neapărat să ne dăm toate silinţele (2 Petru 1, 5-11).
Fiindcă numai în acest chip ni se va da din belşug intrare în Împărăţia Veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Îndată ce rămâi doar cât de puţin înapoi, lucrurile te depăşesc... Şi atunci începi să nu mai înţelegi...
Atunci pe măsură ce vezi alte multe şi auzi alte noi lucruri,
vei înţelege tot mai puţin şi mai puţin,
până nu vei mai înţelege deloc.
Ce dureros este să vezi uneori câte un suflet care a rupt demult legătura cu fraţii, rămânând în starea de creştere de atunci.
Astăzi, oricât ar vrea să mai poată înţelege totul ca ceilalţi, îi este nespus de greu, dacă nu chiar cu neputinţă.
Căci deşi învăţătura şi credinţa sunt aceleaşi între fraţi,
totuşi cunoaşterea lor, pătrunderea lor, feţele lor, cântările lor, rugăciunile şi vorbirile au crescut şi în număr şi în adâncime
şi sunt tot mai felurite faţă de cele de demult.
Aşa că aceluia care n-a ţinut pasul cu ele, îi vine foarte greu mai târziu. Sau îi vine chiar cu neputinţă, să înţeleagă bine totul.
Ca să poţi creşte în toate privinţele până la Cel care este Capul,
împreună cu tot Trupul, care creşte şi se primeneşte mereu, trebuie să fii un mădular mereu strâns legat de toate celelalte mădulare prin legătura desăvârşirii care este dragostea şi unitatea (Efes. 4, 15-16),
adică să umbli cu celelalte mădulare şi între ele,
să te hrăneşti ca ele şi împreună cu ele,
şi să ai totdeauna o strânsă şi sănătoasă legătură cu ele.
Altfel, fără acestea, te anchilozezi şi te usuci.
Puţini îşi dau şi astăzi seama de însemnătatea momentului pe care îl trăim,
şi de marea trebuinţă a ascultării de adevărurile pe care le auzim.
Multe din îndemnurile atât de sfinte şi din zilele atât de scumpe, rămân fără folos pentru cei care nu iau seama la aceste lucruri mari,
iar mâine, când tot ce li s-a spus astăzi, se va împlini în chip cutremurător,
cu ce amare păreri de rău, îşi vor aduce ei aminte, că toate cele ce le văd acum li s-au spus mai dinainte,
dar din pricină că n-au putut sau n-au vrut să înţeleagă atunci, au pierdut atât de mult.
Suflete al meu, înţelegi tu oare acest lucru?
Şi dacă îl înţelegi, ştii tu să-l preţuieşti bine?
Preamărit Stăpân şi Înţelept Dumnezeu Veşnic,
Slavă Ţie pentru îndelunga Ta răbdare şi pentru nemărginita Ta bunătate, pe care o araţi faţă de noi care suntem atât de greoi la pricepere şi de înceţi la faptă.
De câte ori Tu ne-ai repetat şi ne repeţi mereu fiecăruia din noi, cuvintele Tale, mustrările Tale, îndemnurile Tale, chemările şi făgăduinţele Tale,
iar noi luăm seama atât de puţini şi atât de puţin la ele.
Setea şi foamea după neprihănire o simţim atât de puţini şi atât de puţin.
Silinţele de a uni o virtute cu alta, ne sunt atât de leneşe,
iar creşterea noastră duhovnicească înaintează atât de încet,
deşi hrana pe care o primim,
lumina şi harul de care avem nevoie,
ne sunt date cu atâta îmbelşugare de iubirea Ta.
Te rugăm Preabunule Doamne, luminează tot mai mult minţii noastre, cea mai mare dintre câte trebuinţe avem: părtăşia necurmată cu Tine prin ascultare şi rugăciune.
Şi părtăşia necurmată cu fraţii noştri, prin ascultare, dragoste şi unitate.
Căci numai acestea ne pot face să înţelegem totul bine şi la timp.
Amin.