Ucenicii Lui n-au înțeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, și-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El, și că ei le împliniseră cu privire la El.
Lucrurile cele mari, nu le vezi de prea aproape.
Momentele mari, nu le înțelegi atunci când se petrec,
pe oamenii cu adevărat mari nu-i cunoști decât foarte rar în zilele vieții lor,
căci numai ochii care au lumina de Sus, pot vedea aceste adevăruri la timpul lor,
ceilalți le văd numai după ce au trecut,
târziu... sau mult prea târziu!
În zilele vieții lor cu Mântuitorul, ucenicii Domnului, luați dintr-un alt fel de viață pe care o avuseseră, atât de străin de felul cel nou în care erau acum,
- văzând mereu lucruri noi,
și auzind mereu cuvinte atât de neobișnuite față de cele pe care le știau ei dinainte,
adeseori puterea de pricepere a lor, a ucenicilor Domnului era mult depășită,
atunci și ei priveau fără să priceapă,
auzeau fără să înțeleagă, nici ei,
cum nu înțelegeau nici ceilalți.
Pentru înțelegerea marilor adevăruri pe care le rostea cu fiecare cuvânt Hristos Domnul lor, ucenicilor Lui le trebuia o atenție mereu ascuțită,
un ochi mereu treaz,
o înțelegere mereu pătrunzătoare...
Îndată ce una din virtuțile acestea li se oboseau, ei se pomeneau dibuind în nepricepere și rămânând în îndoieli.
Credința vieții în Hristos
și realitățile duhovnicești ale acestei vieți,
cum sunt cunoștința ei, înfrânarea, răbdarea și evlavia, toate acestea merg mereu înainte, cresc în lumină, în înțeles și în roade, atât în ce privește dragostea de frați cât și iubirea de oameni...
Iar noi, fiecare, pentru ca să ținem pasul duhovnicesc cu ele, trebuie neapărat să ne dăm toate silințele (2 Petru 1, 5-11).
Fiindcă numai în acest chip ni se va da din belșug intrare în Împărăția Veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Îndată ce rămâi doar cât de puțin înapoi, lucrurile te depășesc... Și atunci începi să nu mai înțelegi...
Atunci pe măsură ce vezi alte multe și auzi alte noi lucruri,
vei înțelege tot mai puțin și mai puțin,
până nu vei mai înțelege deloc.
Ce dureros este să vezi uneori câte un suflet care a rupt demult legătura cu frații, rămânând în starea de creștere de atunci.
Astăzi, oricât ar vrea să mai poată înțelege totul ca ceilalți, îi este nespus de greu, dacă nu chiar cu neputință.
Căci deși învățătura și credința sunt aceleași între frați,
totuși cunoașterea lor, pătrunderea lor, fețele lor, cântările lor, rugăciunile și vorbirile au crescut și în număr și în adâncime
și sunt tot mai felurite față de cele de demult.
Așa că aceluia care n-a ținut pasul cu ele, îi vine foarte greu mai târziu. Sau îi vine chiar cu neputință, să înțeleagă bine totul.
Ca să poți crește în toate privințele până la Cel care este Capul,
împreună cu tot Trupul, care crește și se primenește mereu, trebuie să fii un mădular mereu strâns legat de toate celelalte mădulare prin legătura desăvârșirii care este dragostea și unitatea (Efes. 4, 15-16),
adică să umbli cu celelalte mădulare și între ele,
să te hrănești ca ele și împreună cu ele,
și să ai totdeauna o strânsă și sănătoasă legătură cu ele.
Altfel, fără acestea, te anchilozezi și te usuci.
Puțini își dau și astăzi seama de însemnătatea momentului pe care îl trăim,
și de marea trebuință a ascultării de adevărurile pe care le auzim.
Multe din îndemnurile atât de sfinte și din zilele atât de scumpe, rămân fără folos pentru cei care nu iau seama la aceste lucruri mari,
iar mâine, când tot ce li s-a spus astăzi, se va împlini în chip cutremurător,
cu ce amare păreri de rău, își vor aduce ei aminte, că toate cele ce le văd acum li s-au spus mai dinainte,
dar din pricină că n-au putut sau n-au vrut să înțeleagă atunci, au pierdut atât de mult.
Suflete al meu, înțelegi tu oare acest lucru?
Și dacă îl înțelegi, știi tu să-l prețuiești bine?
Preamărit Stăpân și Înțelept Dumnezeu Veșnic,
Slavă Ție pentru îndelunga Ta răbdare și pentru nemărginita Ta bunătate, pe care o arați față de noi care suntem atât de greoi la pricepere și de înceți la faptă.
De câte ori Tu ne-ai repetat și ne repeți mereu fiecăruia din noi, cuvintele Tale, mustrările Tale, îndemnurile Tale, chemările și făgăduințele Tale,
iar noi luăm seama atât de puțini și atât de puțin la ele.
Setea și foamea după neprihănire o simțim atât de puțini și atât de puțin.
Silințele de a uni o virtute cu alta, ne sunt atât de leneșe,
iar creșterea noastră duhovnicească înaintează atât de încet,
deși hrana pe care o primim,
lumina și harul de care avem nevoie,
ne sunt date cu atâta îmbelșugare de iubirea Ta.
Te rugăm Preabunule Doamne, luminează tot mai mult minții noastre, cea mai mare dintre câte trebuințe avem: părtășia necurmată cu Tine prin ascultare și rugăciune.
Și părtășia necurmată cu frații noștri, prin ascultare, dragoste și unitate.
Căci numai acestea ne pot face să înțelegem totul bine și la timp.
Amin.