Uitarea, niciodată...
Traian Dorz - Cântările Eterne
Uitarea, niciodată nimic să nu-ţi ascundă
iubirea-ţi scalde totul cu limpedea ei undă
recunoştinţa-ţi vină mereu cu flori divine
spre cine ţi-a dat mâna, spre cel ce-ţi face bine.
Micimea niciodată să nu te facă-n stare
să uiţi recunoştinţa spre cine ţi-e datoare
că nu eşti mai netrebnic şi vinovat vreodată
ca dacă-ntorci călcâiul spre cel ce ţi-a fost tată.
Mândria niciodată să nu te-nnebunească
pân-a-ţi ajunge gura batjocuri să grăiască
chiar împotriva celui ce, singurul pe lume
te-a ridicat din tină şi ţi-a făcut un nume.
... Căci dacă toate-acestea te vor orbi pe tine
eşti vrednic pe vecie de blestem şi ruşine
poţi să tot cânţi atuncea şi să tot spui de toate
acestea doar osânda ce-o porţi o să arate.
Nu-i orb mai orb pe lume ca cel nălţat de soartă
prin merite umflate şi laudă deşartă
căci pe acela-l duce trufia nebuniei
mai sigur ca pe-oricare în focul veşniciei!