Și a zis: Unde l-ați pus? Doamne, I-au răspuns ei, vino și vezi.
Dacă un frate al nostru a murit,
- sau vrea să-l considerăm ca mort, nemaiavând cu el nici un fel de legătură,
- în ce loc îl punem apoi în viața și în inima noastră?
Dacă un copil al nostru cade în neascultare și după îndelungate îndemnuri totuși nu vrea să ne asculte, și merg tot pe calea cea rea, cu încăpățânare îndepărtându-se tot mai mult de sufletul nostru, de prietenia și părtășia cu noi, până când rupe total această părtășie prăbușindu-se în valul pierzării, ca un mort, -
ce facem apoi cu el!
- Unde îl punem?
Dacă o întreagă adunare frățească ajunge ruptă de învățătura cea dreaptă de la început,
căzută din credință și din dragostea dintâi,
dezbinată de frățietatea scumpă în care ar trebui să rămână pe totdeauna ca un mădular în trup
și după ce, cu toată puterea și cu multe lacrimi, am încercat să-i împiedicăm să se piardă în rătăciri și în păcate, totuși n-am putut din pricina neascultării lor,
unde îi punem pe acești frați atunci
și cum îi privim?
Iată un lucru la care trebuie să gândim bine, căci aici litera ne poate călăuzi într-un fel,
pe când duhul ne poate călăuzi în alt fel,
iar firea noastră ne poate împinge să facem cu totul în alt chip, nici după literă, nici după duh.
Moartea trupească e la fel, oriunde se întâmplă, adică aduce trupului aceeași stare de nesimțire și de nepăsare în care cad toți cei morți cu trupul.
Pe un mort trupesc poți să-l pui oriunde vrei,
poți să-l îmbraci sau să-l dezbraci oricum vrei,
poți să te porți față de el ori în ce fel vrei - lui tot atâta îi faci!
Nu va fi cu nimic mai mulțumit sau mai nemulțumit dacă te vei purta față de el așa sau altfel.
Dar moartea sufletească e cu totul deosebită, de la unul la altul...
Unul moare sufletește într-un fel, altul moare în alt fel...
Moartea duhovnicească a multora însă este numai o moarte aparentă, adică ei iarăși se mai pot trezi. Și într-adevăr vine o zi în care se mai trezesc unii din ei. Aceștia mai pot fi salvați, dacă atunci când i-am considerat morți - nu i-am îngropat pe totdeauna. Și n-am pus peste ei lespedea uitării.
De aceea cred că este foarte însemnat lucru să nu ne grăbim să înmormântăm niciodată pe cei iubiți ai noștri, pe care ni se pare că i-am pierdut. Să mai așteptăm, să le mai facem tratamentul iubitor, poate că își vor reveni iarăși.
Ce îndemn dulce ne spune Sfânta Evanghelie spre a ne îndruma cum să ne purtăm față de frații noștri, rupți de noi ca de o moarte mai dureroasă decât cea trupească (Matei 18, 15; 1 Cor. 9, 22; Iacov 5, 19-20; 1 Petru 4, 8).
Cred că nu trebuie să părăsim niciodată nici pe fratele care de ani de zile nu mai simte nici o căldură și nici o viață duhovnicească,
ci să continuăm a merge pe la el cu lacrimi și îndemn la trezire și la înviere.
Poate că Dumnezeu Se va îndura de el totuși, până la urmă și îl va trezi.
Nici pe copilul plecat să nu-l îngropăm de tot,
nici pe soția plecată sau soțul plecat,
nici pe fratele tău sau pe sora plecată,
pe nici unii să nu-i înmormântăm de tot niciodată.
Oricât de căzuți și de depărtați ar fi ei, până nu i-am înmormântat, mai poate fi o nădejde și pentru ei și pentru noi.
Să nu-i lăsăm, să tot încercăm a-i mișca și a-i învia...
Nici pe frații abătuți, depărtați, rupți și pierduți să nu-i îndepărtăm!
Să mergem însă la ei cu lacrimi și cu rugăciune, numai cu lacrimi și cu rugăciune ca la niște morți, ca la cei într-adevăr morți și înțepeniți.
Singure aceste două mijloace, îi mai pot trezi, dacă este să se mai trezească vreodată.
Dar chiar dacă nu s-ar trezi niciodată, acestea vor fi semnul, cel puțin, că noi n-am murit față de ei. Și că nu ne-am schimbat.
Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim față de ei. Și cu ei. Și ca ei.
Căci atunci nenorocirea este totală.
O, Dumnezeule Slăvit al Învierii și Vieții,
numai Tu mai poți învia oasele moarte care stau presărate pe toate cuprinsurile familiei noastre duhovnicești.
Și numai Tu poți împiedica să nu moară și acei care s-au mai îmbolnăvit tot de aceeași boală, de care au murit așa de mulți din ai noștri.
Dumnezeule al Învierii și Vieții, ai milă de toți cei dragi ai noștri care erau așa de vii odată pentru Tine,
și umblau atât de voioși și sănătoși pe calea învățăturii celei drepte și a credinței celei dintâi, atât de iubitori de frați și harnici în lucrare, care erau înflăcărați de un așa dulce și viu legământ pus în Tine, printre noi,
- iar astăzi zac morți, sau bolnavi de moarte duhovnicească, prin locuri izolate sau dubioase.
Doamne Isuse învie-i pe cei morți și însănătoșează-i pe cei bolnavi.
Îndepărtează din mintea și din inima lor otrava învățăturilor străine și a încredințărilor dezbinătoare, care le aduce moartea rătăcirii și a căderii,
și Te rugăm îndepărtează-i din familia noastră, pe toți acei care nu fac altceva decât să tot picure otravă în hrana tuturor scumpilor noștri frați și surori, atât prin cuvinte cât și prin scrierile și cântecele lor.
Amin.