Şi a zis: Unde l-aţi pus? Doamne, I-au răspuns ei, vino şi vezi.
Dacă un frate al nostru a murit,
- sau vrea să-l considerăm ca mort, nemaiavând cu el nici un fel de legătură,
- în ce loc îl punem apoi în viaţa şi în inima noastră?
Dacă un copil al nostru cade în neascultare şi după îndelungate îndemnuri totuşi nu vrea să ne asculte, şi merg tot pe calea cea rea, cu încăpăţânare îndepărtându-se tot mai mult de sufletul nostru, de prietenia şi părtăşia cu noi, până când rupe total această părtăşie prăbuşindu-se în valul pierzării, ca un mort, -
ce facem apoi cu el!
- Unde îl punem?
Dacă o întreagă adunare frăţească ajunge ruptă de învăţătura cea dreaptă de la început,
căzută din credinţă şi din dragostea dintâi,
dezbinată de frăţietatea scumpă în care ar trebui să rămână pe totdeauna ca un mădular în trup
şi după ce, cu toată puterea şi cu multe lacrimi, am încercat să-i împiedicăm să se piardă în rătăciri şi în păcate, totuşi n-am putut din pricina neascultării lor,
unde îi punem pe aceşti fraţi atunci
şi cum îi privim?
Iată un lucru la care trebuie să gândim bine, căci aici litera ne poate călăuzi într-un fel,
pe când duhul ne poate călăuzi în alt fel,
iar firea noastră ne poate împinge să facem cu totul în alt chip, nici după literă, nici după duh.
Moartea trupească e la fel, oriunde se întâmplă, adică aduce trupului aceeaşi stare de nesimţire şi de nepăsare în care cad toţi cei morţi cu trupul.
Pe un mort trupesc poţi să-l pui oriunde vrei,
poţi să-l îmbraci sau să-l dezbraci oricum vrei,
poţi să te porţi faţă de el ori în ce fel vrei - lui tot atâta îi faci!
Nu va fi cu nimic mai mulţumit sau mai nemulţumit dacă te vei purta faţă de el aşa sau altfel.
Dar moartea sufletească e cu totul deosebită, de la unul la altul...
Unul moare sufleteşte într-un fel, altul moare în alt fel...
Moartea duhovnicească a multora însă este numai o moarte aparentă, adică ei iarăşi se mai pot trezi. Şi într-adevăr vine o zi în care se mai trezesc unii din ei. Aceştia mai pot fi salvaţi, dacă atunci când i-am considerat morţi - nu i-am îngropat pe totdeauna. Şi n-am pus peste ei lespedea uitării.
De aceea cred că este foarte însemnat lucru să nu ne grăbim să înmormântăm niciodată pe cei iubiţi ai noştri, pe care ni se pare că i-am pierdut. Să mai aşteptăm, să le mai facem tratamentul iubitor, poate că îşi vor reveni iarăşi.
Ce îndemn dulce ne spune Sfânta Evanghelie spre a ne îndruma cum să ne purtăm faţă de fraţii noştri, rupţi de noi ca de o moarte mai dureroasă decât cea trupească (Matei 18, 15; 1 Cor. 9, 22; Iacov 5, 19-20; 1 Petru 4, 8).
Cred că nu trebuie să părăsim niciodată nici pe fratele care de ani de zile nu mai simte nici o căldură şi nici o viaţă duhovnicească,
ci să continuăm a merge pe la el cu lacrimi şi îndemn la trezire şi la înviere.
Poate că Dumnezeu Se va îndura de el totuşi, până la urmă şi îl va trezi.
Nici pe copilul plecat să nu-l îngropăm de tot,
nici pe soţia plecată sau soţul plecat,
nici pe fratele tău sau pe sora plecată,
pe nici unii să nu-i înmormântăm de tot niciodată.
Oricât de căzuţi şi de depărtaţi ar fi ei, până nu i-am înmormântat, mai poate fi o nădejde şi pentru ei şi pentru noi.
Să nu-i lăsăm, să tot încercăm a-i mişca şi a-i învia...
Nici pe fraţii abătuţi, depărtaţi, rupţi şi pierduţi să nu-i îndepărtăm!
Să mergem însă la ei cu lacrimi şi cu rugăciune, numai cu lacrimi şi cu rugăciune ca la nişte morţi, ca la cei într-adevăr morţi şi înţepeniţi.
Singure aceste două mijloace, îi mai pot trezi, dacă este să se mai trezească vreodată.
Dar chiar dacă nu s-ar trezi niciodată, acestea vor fi semnul, cel puţin, că noi n-am murit faţă de ei. Şi că nu ne-am schimbat.
Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim faţă de ei. Şi cu ei. Şi ca ei.
Căci atunci nenorocirea este totală.
O, Dumnezeule Slăvit al Învierii şi Vieţii,
numai Tu mai poţi învia oasele moarte care stau presărate pe toate cuprinsurile familiei noastre duhovniceşti.
Şi numai Tu poţi împiedica să nu moară şi acei care s-au mai îmbolnăvit tot de aceeaşi boală, de care au murit aşa de mulţi din ai noştri.
Dumnezeule al Învierii şi Vieţii, ai milă de toţi cei dragi ai noştri care erau aşa de vii odată pentru Tine,
şi umblau atât de voioşi şi sănătoşi pe calea învăţăturii celei drepte şi a credinţei celei dintâi, atât de iubitori de fraţi şi harnici în lucrare, care erau înflăcăraţi de un aşa dulce şi viu legământ pus în Tine, printre noi,
- iar astăzi zac morţi, sau bolnavi de moarte duhovnicească, prin locuri izolate sau dubioase.
Doamne Isuse învie-i pe cei morţi şi însănătoşează-i pe cei bolnavi.
Îndepărtează din mintea şi din inima lor otrava învăţăturilor străine şi a încredinţărilor dezbinătoare, care le aduce moartea rătăcirii şi a căderii,
şi Te rugăm îndepărtează-i din familia noastră, pe toţi acei care nu fac altceva decât să tot picure otravă în hrana tuturor scumpilor noştri fraţi şi surori, atât prin cuvinte cât şi prin scrierile şi cântecele lor.
Amin.