Când era credinţa bună
Traian Dorz - Hristos - Învierea noastră
Când era credinţa bună
mergea noaptea fără lună
pe ninsoare şi furtună
numai să fie-mpreună
pe-ntuneric şi pe tină
nu era nimic s-o ţină.
Erau fraţii peste munte
şi-i părea că-s ici la punte,
erau fraţii peste ţară
şi-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
şi-i părea că nu-i s-ajungă
erau lacrimi nu ştiu câte,
erau uşi nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
luau toţi şi s-ajungea,
era casa plină-plină
şi tot mai doreau să vină.
Era lumea cât un sat
nu vedea nici un păcat.
Căci din câţi treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag...
... Dar de când credinţa moare
nu mai merge nici pe soare.
Vremea-i dulce, calea-i bună
ea nu merge nici pe lună
nu-i nici noapte, nu-i nici tină
dar ea tot găseşte vină.
Fraţii-s numai peste vale
dar ea nu-şi mai face cale.
Fraţii-s numai în grădină
dar ea n-are timp să vină.
Altul sufere şi moare
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele
noaptea-i tot mai fără stele
vorbele-s tot mai deşarte
inima-i tot mai departe
şi din cât belşug s-ar strânge
pentru Domnul nu s-ajunge.
Ţara-ntreagă de-ar străbate
n-ar vedea decât păcate.
- Căci din câţi se duc şi vin
Dumnezeu i-e mai străin...