Veniţi de prânziţi, le-a zis Isus. Şi nici unul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: Cine eşti? căci ştiau că este Domnul.
Bucuria de a primi este bucuria omenească, bucuria de a da, este bucuria Dumnezeiască.
Bucuria de a mânca este o bucurie trupească, bucuria de a da de mâncare, este bucuria sufletească.
Grija pentru sine o are fiecare om, dar grija pentru alţii o are numai Dumnezeu şi cei care sunt din El.
Ce chemare plină de bucurie este aceasta: veniţi de prânziţi!
Eram copil şi aveam ocupaţiile copilăreşti, împreună cu alţii ca mine. Dar când eram obosiţi şi flămânzi şi auzeam glasul mamei chemându-ne: veniţi să prânziţi, izbucneam dintr-o dată în strigăte fericite şi alergam voioşi la masa plină şi în casa plăcută. Eram crescut şi trudeam din greu la muncă pe câmp în frigul dimineţii sau în căldurile de mai târziu. Munceam obosit şi flămând. Cea mai mare parte din zilele vieţii mele le-am muncit din greu obosit şi flămând.
Şi când vedeam de departe pe mama venind cu de-mâncare, o lumină fericită îmi umplea fiinţa. Ce fericit lăsam din mână unealta grea, obosită parcă şi ea, când auzeam chemarea: veniţi de prânziţi!
Eram departe şi după nopţi îndelungi petrecute flămând, - o, după câte astfel de nopţi! - aşteptam chinuit dimineaţa prânzului puţin. Ce despovărare simţeam dintr-o dată când se auzea strigătul fericit: Masa!... Sau chinuit de munca zilnică cărând bolovani, săpând pământ, purtând poveri grele şi multe, tot privind în zare să vedem dacă nu vine mama, cineva strigă deodată ca o înviere şi ca o izbăvire: Uite mama!
O astfel de bucurie trebuie să fi simţit şi ucenicii Domnului atunci... Când El le-a spus: veniţi de prânziţi. Copilaşii care n-aveau nimic de mâncare, cine ştie de când... care trudiseră toată noaptea în frig şi aveau inimile pline de întristare, ce fericiţi vor fi mers spre masa întinsă pe un ştergar, jos pe iarba verde...
Binecuvântat să fii Tu, care nu uiţi niciodată pe cei care trec prin astfel de stări. Care, la vremea prânzului, nu laşi niciodată chiar fără de nici o hrană, pe cei care muncesc şi aşteaptă, cu ochii pe cale sau printre gratii, topiţi de foame şi de dor...
Ce bucuroasă era mama când ne vedea prânzind!
Ce fericit este sufletul darnic şi iubitor, când vede ce mare bucurie a putut face el celor iubiţi, cu darul său, sau cu pâinea sa! Ce fericit trebuie să fi fost Domnul când le-a putut spune iubiţilor Săi flămânzi: veniţi de prânziţi!
Suflete al meu, şi tu ştii ce fericit ai fost în rarele clipe ale vieţii tale, când ai putut spune cuiva iubit care flămânzea: vino prânzeşte... acestea au fost cele mai fericite prânzuri din viaţa ta, cu ai tăi.
Nici un prânz luat nu m-a săturat atât de fericit ca prânzul pe care l-am dat eu astfel altora!...
Când s-au pogorât pe ţărm, - spune Adevărul - ucenicii au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.
Iată încă o taină a Bibliei, pe care n-o putem explica.
De unde era jăraticul, peştele fript şi pâinea? Căci ţărmul fusese pustiu, iar ucenicii spuseseră că n-au nimic!
Cum de erau acestea acolo? Cine le-a adus sau cum au apărut?
- Nu ştim! Erau!
Erau, nu o părere ci o realitate. Pentru că ucenicii au mâncat. Mai mâncaseră şi altădată, tot pâine şi tot peşte. În pustie. Dar atunci fusese ceva la început. Fuseseră cinci pâinişoare de orz şi doi peştişori, ale unui copilaş. Din acest sâmbure, binecuvântarea şi minunea, au crescut grămada uriaşă care i-a săturat pe toţi cei cinci mii de bărbaţi şi femeile şi copiii, câţi vor mai fi fost acolo (Ioan 6, 1-12).
Însă acum nu fusese chiar nimic. Nici foc, nici peşte, nici pâine.
Dar Acela care a făcut cândva lumea întreagă din nimic, care a făcut tot ceea ce se vede şi ceea ce este nevăzut (Evrei 11, 3), a făcut şi aceasta tot aşa!
În faţa lucrurilor care nu se pot explica, să ne plecăm inimile şi să ne închinăm slăvindu-L pe Acela care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin. Lui Îi sunt cu putinţă toate minunile. Să crezi adânc acestea!
Va veni totuşi Dimineaţa Fericită!
Să fie cât de lungă noaptea aceasta prin întunericul căreia plângem şi aşteptăm acum flămânziţi şi însetaţi, revederea fericită a Preaiubitului nostru Mântuitor şi întâlnirea fericită cu preaiubiţii noştri de pe Ţărmul Dorit. Şi prânzul fericit după care tânjesc sufletele noastre cu foame şi dor...
Să fie cât de potrivnică şi zgârcită cu noi marea lumii, care ne cere atât de mult, fără să ne dea nimic în schimb, nici măcar un strop de hrană sau de odihnă,
să fie cât de obositoare munca pe care trebuie s-o facem, răbdarea pe care trebuie s-o avem, singurătatea pe care trebuie să o ducem, dorul pe care trebuie să-l aşteptăm,
şi să fie cât de îndelungate şi de grele acestea acum pentru inimile noastre, fraţii mei, surorile mele,
- să nu descurajaţi! Priviţi spre Ţărm! Acolo ne aşteaptă Preaiubitul Scump al inimii noastre! Acolo ne aşteaptă lumina dimineţii şi prânzul dragostei veşnice cu Isus Domnul nostru.
În curând se va auzi strigătul Lui vesel: veniţi de prânziţi!
Ferice de robii aceia pe care Stăpânul îi va găsi veghind la Venirea Lui. Adevărat vă spun că El Se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi Se va apropia să le slujească (Luca 12, 37). Aşa cum le-a slujit ucenicilor flămânzi în dimineaţa asta neuitată.
Înălţaţi-vă capetele şi ridicaţi-vă ochii spre Ţărm. Izbăvirea voastră se apropie de voi.
Munciţi cu râvnă, răbdaţi cu bucurie, aşteptaţi cu nădejde, luptaţi cu credinţă, semănaţi cu lacrimi şi osteniţi cu iubire privind fericiţi spre Ţărm. Bucuria care vă aşteaptă Acolo nu va avea nici margini, nici seamăn, nici sfârşit.
Ferice de cei care vor prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Acolo Isus Cel Scump va fi Slava şi Răsplata noastră.
Veşnică slavă Ţie, Veşnic Slăvit Împărat şi Mântuitor al nostru, Isus Hristos.
Mulţumindu-Ţi din tot sufletul pentru toate ospeţele binecuvântate cu care ne-ai îndestulat după toate nopţile încercărilor prin care ne-ai călit răbdarea, după toate apăsările suferinţelor prin care ne-ai curăţit inimile, după toate oboselile prin care ne-ai uşurat conştiinţa,
- Te binecuvântăm pe Tine, care nu ne-ai lăsat nemângâiaţi niciodată.
Ne rugăm Ţie Doamne Isuse să binecuvântezi şi să răsplăteşti pe toate acele suflete scumpe, prin care ne-ai dat hrană de atâtea ori când am fost flămânzi. Prin care ne-ai mângâiat când eram chinuiţi. Şi prin care ne-ai întărit sufletul, când eram zdrobiţi de întristare.
Îngrijeşte totdeauna de noi astfel, până când vom ajunge Acolo unde eşti Tu, pe totdeauna.
Amin.