Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Rusalii de la Sibiu

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Mulțumim din toată inima Domnului și Dumnezeului nostru Care, după săptămâni și după nopți și zile de ploaie, ne-a dăruit astăzi un cer așa de minunat. Împreună cu frații cântă îngerii și cântă păsărelele acestea minunate ale acestui codru binecuvântat de Dumnezeu, în acest ceas de sărbătoare unică pentru noi.

Ziua de astăzi e a 50-a Cincizecime, al cincizecilea praznic de Rusalii de când am adus aici în acest mormânt dragul sicriu al Părintelui nostru. Atunci erau aici un număr tot așa de mare de suflete binecuvântate care l-au petrecut; nu numai din țară, ci și din străinătate. Astăzi, din acele mii de suflete care eram atunci, mai suntem aici trei. Peste cincizeci de ani, când se va mai sărbători încă o etapă de-aceasta, poate că și din miile de astăzi de-aici vor mai fi atunci trei…

Noi nu murim însă. [Dumnezeu e] Acela care a pus în fiecare o micuță sămânță, un sâmbure nemuritor care, peste zeci și peste sute de ani, când este pus în condițiile învierii, dovedește că n-a murit. Răsare de-acolo și arată că Dumnezeu este nemuritor și că viața este nemuritoare, că nu există moarte în sens de nimicire, ci numai trecere în cealaltă existență. Și fiecare dintre noi facem cu grăuntele nemuritor din ființa noastră ceea ce dorim să avem în existența cealaltă: cei care se pregătesc pentru viață vor vedea viața, slava și mărirea lui Dumnezeu. La Dumnezeu nu există moarte. Totul este transformare. Până și știința lumească și adeseori necredincioasă de astăzi recunoaște acest adevăr. Moarte nu există. Nimicire nu există. Este numai transformare, trecere în altă existență.

Noi vedem acest lucru în fiecare primăvară. Cum din sămânța de grâu aruncată moartă, uscată în pământ, acel ceva nemuritor din ea răsare firuț verde și aduce, continuând iarăși, viața pe planeta aceasta, ajutându-ne să supraviețuim, să trăim. Pentru că nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu este muritor. Totul este nemuritor. Și-n noi, acest sâmbure al nemuririi pus de Dumnezeu, prin credință, sufletul nostru, va trăi veșnic. Și, din existența aceasta, ne pregătim liberi, conștienți, calculați, de bunăvoie, fiecare dintre noi, existența cealaltă.

Trăim pentru Dumnezeu, credem în El, în Acest izvor al vieții și garant al vieții veșnice, ne vom bucura în veșnicie lângă El.

Nu credem, ne vom convinge mâine - poate mâine dimineață! - că tot ceea ce am negat și am tăgăduit cu toată netrebnicia noastră există. Dar e o existență care ne va condamna în veci pentru că aceste lucruri atât de evidente, noi, vrând, nu le-am crezut.

Stau aici lângă acest mormânt în care zac osemintele acestui martir sfânt. N-am greșit când am spus că a fost un erou, un martir, un profet, un viteaz al lui Dumnezeu. Numărul nostru impresionant de astăzi, locurile de unde am venit și sacrificiile cu care am venit fiecare dintre noi sunt o dovadă a acestei afirmații.

Omul acesta a fost un mare sfânt. Dar contemporanii oamenilor mari au fost totdeauna prea mici și n-au putut să vadă ce ’nalt era muntele lângă care erau ei. Trebuie să ne depărtăm poate secole și secole încă, cum ne-am depărtat de Sfântul Ioan Gură de Aur, care, exilat, caterisit și batjocorit, a murit dus undeva în exil de cei care l-au disprețuit. Dar astăzi cine este Sfântul Ioan Gură de Aur! Cine este el pentru istoria și Biserica creștină!

Noi suntem prea aproape de acest munte sfânt. Încă nu vedem ce mare a fost. Va dovedi istoria peste 50 de ani sau poate peste un an, când noi nu vom mai fi. Afirmațiile acestea le veți verifica pe viu și veți vedea că tot ce s-a spus aici este adevărul.

Profeții mari sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a ales pentru adevărurile mari. Moise a rămas mare pentru toți profeții Vechiului Testament. Că prin el, Dumnezeu a adus Cuvântul, Legea Sa cea sfântă de pe Sinai, care a făcut poporul să se întoarcă cu fața dinspre trecut, dinspre robie spre viitor, spre răsărit. Dinspre Egiptul în care au robit și au pătimit, și au murit, și s-au înmormântat patru sute de ani părinții lor, să privească spre Ierusalim și să trăiască în această nădejde. Să sufere, să moară, milenii, pentru ca să ajungă să trăiască astăzi bucuria acelui neuitat, acelui dorit, acelui plâns, acelui sfânt Ierusalim pentru care se sacrificaseră și muriseră, milenii întregi, strămoșii lor.

Dumnezeu nu înșeală niciodată credința celui care suferă, pe nedrept chiar, pentru o nădejde sfântă.

Moise a fost un profet sfânt, pentru că Dumnezeu i-a dat un mesaj sfânt. Mesajul era nu al lui Moise, ci era al lui Dumnezeu. Toți cei care s-au ridicat împotriva lui Moise, tăgăduind misiunea lui și disprețuind mesajul pe care îl aducea el, au fost nimiciți de Dumnezeu mai curând sau mai târziu. Toți cei care s-au ridicat împotriva mesajului pe care l-a adus Moise și poporul acesta istoric și biblic, rând pe rând au fost nimiciți. Cine mai pomenește astăzi despre hitiți, despre hereziți, despre filisteni și despre toți acei care au luptat atât de adânc și atât de crunt să nimicească acest popor pe care Dumnezeu l-a ales și [căruia] i-a garantat eternitatea?

Ce adânc se aseamănă [aceasta cu] istoria poporului nostru! Și noi am avut parte de profeți nespus de minunați. Noi n-avem nevoie atât de mult să-nvățăm Biblia din istoria poporului evreu, nici din profeții evrei. Dacă vom citi cronicarii noștri, istoria poporului nostru, luptele înaintașilor noștri, noi vom vedea nu numai pe Dumnezeul poporului Israel, ci vom vedea pe Dumnezeul poporului român, Care ne-a salvat pe noi din situații în care, omenește vorbind, nu mai era nici o salvare. Peste noi și peste istoria noastră, de când ne-am trezit, au trecut la fel de barbari și prietenii, și vrășmașii. Un singur ajutor am avut, un singur sprijinitor: Dumnezeu. De-aceea înaintașii noștri, care luptau unul cu zece, cu douăzeci... uneori cu mai mulți, au știut că, după fiecare izbândă, îi datorează toate aceste lucruri și izbânzi, și bucurii lui Dumnezeu, singurul lor aliat, Care i-a salvat.

Noi avem printre poeziile noastre una cu caracter puțin mai profan, dar cu sens atât de adânc:

Nemurirea, de când știm, ne-am trezit că ne-o suim, rost cinstit să-nveșnicim.

Plug de lemn în brazde râu ne-a dat holde până-n brâu și-a ținut țara de grâu.

Baci cu șubele de lână ne-au mânat turmele-n stână și-au făcut țara stăpână.

Mărgineni, sunând tilinci, cu suman și cu opinci, ne-au dus munților juninci.

Moți cu cercuri și ciubăre ne-au purtat din zare-n zare doinele nemuritoare.

Carele cu boi plăvani duc istoria prin ani, de la Daci peste Romani.

Și-n țărână, sub ruini, dorm strămoșii - morți divini - singurele rădăcini.

Iar deasupra tuturor, cerul nostru numai dor, singurul însoțitor, singurul îndurător…

Iată, în câteva cuvinte, istoria noastră. Dedesubtul nostru, „sub ruini, / dorm strămoșii - morți divini - / singurele rădăcini. / Iar deasupra tuturor, / cerul nostru numai dor, / singurul îndurător”. Dar îndurarea lui ne-a salvat istoria și, la împlinirea vremurilor noastre, ne-a trimis profetul Său, care, urmând predecesorilor și înaintașilor săi, ne-a adus, împlinind în realitate, gândul cu care a pornit Neagoe Basarab, Coresi, Simion, Antim Ivireanu, Șerban Cantacuzino, Andrei Șaguna, Nicolae Bălan, oameni care au avut pe inimă gândul lui Dumnezeu, să aducă poporului nostru lumina mântuirii, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Lângă acest om mic de statură, șubred, am stat, alături, opt ani din viața mea, din copilăria mea. Eram copil când am venit la Sibiu. Am lucrat alături cu el și l-am îngrijit, împreună cu fratele Opriș și cu alți frați, până-n ceasul morții, când, după șapte operații, dintre care două nu se vindecaseră, era numai răni și vată. Dar niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. A suportat cu stoicism biblic toate suferințele, fără să învinuiască pe nimeni.

În ultimele zile ajunsese de 33 de kilograme. Tot corpul lui era martirizat. Nu știam de unde să-l prindem când trebuia să-l înfășurăm în vată sau să-i schimbăm pansamentele și să-l mutăm de pe un pat pe altul. Era numai răni. Ajunsese acest om moaște înainte de-a muri, ca moaștele sfinților.

Când l-am înmormântat aici, în 16 februarie 1938, l-a plâns o așa mare mulțime de frați cum e acum, după 50 de ani, la acest moment.

Am înmormântat, în 3 noiembrie 1975, pe singurul său fiu cu care a venit din Munții Apuseni, din acel loc al Munților Apuseni care însemnează un triunghi și astăzi. Din vârful locului de la Certege se vede în stânga Vidra lui Avraam Iancu și-n dreapta Albacul lui Horea. Din acest triunghi sfânt, poate cel mai sfânt de pe pământul românesc, a venit acest profet aici. Din mijlocul acestui popor care nu se saluta altfel, și astăzi - nici dimineața, nici seara, nici peste zi, nici la ducere, nici la întoarcere - decât cu cele două cuvinte: „Doamne, ajută!”. Și am înțeles că cel care zice: „Doamne, ajută!”, spune numai în momentele celei mai mari suferințe și-n cea mai grea muncă. Toți urmașii acestor minunați oameni care au dat istoriei noastre pagini nemuritoare și jertfe nemuritoare s-au strâns în jertfa acestui martir. Și el, și ei, de la părinții lor au învățat să spună mereu: „Doamne, ajută!”, și când urci, și când cobori. Căci numai puterea lui Dumnezeu ne poate ajuta să urcăm și numai El ne poate apăra de prăbușire când trebuie să coborâm. Să nu uite cei care trebuie să urce, nici cei cărora le vine vremea să coboare să zică: „Doamne, ajută!”. Pentru că cine cere ajutorul lui Dumnezeu totdeauna este ajutat.

Se apropie clipa când trebuie să vină părinții care să facă parastasul.

Eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să trăiesc să văd această zi. După 50 de ani de când l-am adus aici pe Părintele Iosif, pot spune liniștit aici lângă acest mormânt: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, în pace, pentru că au văzut ochii mei izbăvirea Ta”. Pot să mor fericit. Am fost lângă Părintele, văzându-l, ajutându-l, purtându-l pe brațele mele. Nu uit... și astăzi am trecut pe lângă cămăruța paznicului în care stătea, pe strada Turnului, numărul 33, o cămăruță la optzeci de scări. De câte ori l-am suit pe umărul meu și l-am coborât pe părintele... Și la fiecare două, trei scări se opera, punea capul lui pe umărul meu și spunea: „Dragă Dorz, mai avem oare mult? Fii credincios, vine curând izbăvirea”.

La el a venit de 50 de ani. De-atunci prin moarte am trecut, nu prin viață. Și Dumnezeu n-a lăsat să mor, deși de-atâtea ori ar fi trebuit să mor! Dar am dorit să văd cu ochii mei ziua aceasta, comemorarea aceasta, sărbătoarea aceasta, mulțimea aceasta. Alte fețe sunt acum, dar aceeași lumină fericită au fețele acestea. Alți ochi sunt acum, dar aceleași lacrimi care erau atunci. Alte voci, dar aceleași cântări. Alți frați, dar același cuvânt. Alți mesageri, dar același mesaj.

Presimt că este ultima dată când pot să mai ridic glasul de mulțumire către Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ziua aceasta. Sunt încredințat - cum a spus Părintele Iosif - că Dumnezeu a asigurat viitorul poporului nostru și a ascultat rugăciunile înaintașilor noștri, ridicând în mijlocul nostru un tineret așa de binecuvântat. Mă uit peste fețele acestea alor mii de oameni: 80 la sută sunt tineri. Aceasta înseamnă viitorul. Dumnezeu a asigurat viitorul poporului nostru. Credeți în el! Însușiți-vă mesajul sfânt pe care l-au adus înaintașii până la noi. Și dacă avem niște înaintași așa de mari, să nu fim niște pisici. Dacă avem înaintași lei, să fim și noi pui de lei, așa cum spun cântările noastre naționale. Dumnezeu ne va ajuta, pentru că El ține cu poporul nostru. Că dacă n-ar fi ținut... cum spune în psalm: „Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, de când ne-ar fi îngropat de vii acești munți care ne-au amenințat cu prăbușirea lor, și noi eram așa de mici!”. David spune în psalm: „De unde-mi va veni ajutorul? Mă uit la munți. Ajutorul meu vine de la Cel mai mare decât munții, de la Cel mai puternic decât vrăjmașii, de la Cel mai presus de toți”. Și așa a venit la poporul nostru ajutorul lui Dumnezeu.

Binecuvântați să fie înaintașii noștri care nu s-au lepădat de singurul nostru ajutor, pe Care L-au recunoscut în fiecare biruință a lor și [Căruia], după fiecare izbândă, I-au ridicat un locaș de închinare. Pietrele de la Putna, de la Voroneț, de la Cozia, toate aceste pietre sfinte - cum a spus Hristos: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” -, strigă după noi; pietrele de la Cozia, de la Tismana, de la Voroneț, de la Putna. Și glasul clopotelor de-acolo, când îl auzi spunând: „Ștefan, Ștefan”, îți răscolește inima și te face să te gândești ce mici urmași au avut acești mari oameni ai lui Dumnezeu!

Să ne dăruiască Dumnezeu tuturor puterea să ne ridicăm, prin credință, prin dragoste și prin râvnă, la înălțimea lor.

Noi mulțumim în această clipă lui Dumnezeu, Care ne-a rânduit, uite, prin minune, un cer așa de minunat și un timp așa de frumos. Nici soare să ne dogorească, nici ploaie să ne împrăștie. Un soare binecuvântat și-un timp binecuvântat, care este un atestat al lui Dumnezeu că ne sprijină și că tot ce-am gândit și tot ce-am hotărât aici este binecuvântat de El prin lucrarea puterii Duhului Sfânt, Care într-o zi ca asta a binecuvântat atâtea mii de suflete care s-au predat lui Hristos și au început o viață nouă, o Biserică nouă, o lume nouă.

Nu putem încheia acest cuvânt fără o puternică chemare. Nu-i nevoie să mai amintim din nou ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu, prin frații noștri, a amintit fie prin îndemnul din cântare, fie prin îndemnurile din cuvânt, fie prin mijlocirile din rugăciune, că toți cei care ne-am hotărât pentru Domnul, toți cei care ne-am predat în slujba Lui, toți cei care am primit în inima noastră Cuvântul Lui, mesajul Lui sfânt, toți cei care am primit în ființa noastră sămânța nemuritoare a credinței în Hristos - prin care au trăit, prin care trăiesc și prin care vor învia și vor trăi veșnic înaintașii noștri -, noi, toți cei care am primit - prin legământ ca ei, prin cuvânt frumos și prin nașterea din nou ca ei, din Cuvântul și din Duhul lui Dumnezeu - sămânța aceasta, putem fi binecuvântați, putem fi liniștiți. Viitorul Lucrării lui Dumnezeu, viitorul Oastei Domnului, viitorul lucrării pentru care s-au sacrificat părinții și înaintașii noștri, iată, îl vedem realizându-se sub ochii noștri în chip atât de minunat.

Să ne încredem în Dumnezeul nostru, Care ne-a salvat istoria noastră! Să ne încredem în Acela care ne-a izbăvit de toți vrăjmașii care asupreau granițele noastre, provinciile noastre, satele și orașele noastre, sufletele noastre, credința noastră.

Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, Care ne-a ajutat acum să ajungem ziua în care aici, în jurul Părintelui, surori ale noastre tinere, îmbrăcate în portul lor național din zonele întregii noastre țări, stau ca o prezență simbolică a țării întregi; tinere și încrezătoare puternic (...), împărtășindu-se din mesajul său și ducând mai departe, cu făclia lor, lumină din lumina acelora care au venit să ne aducă nouă Cuvântul lui Dumnezeu.

În aceste condiții, pentru că timpul care ne-a fost rânduit a cam trecut, trebuie să mulțumim apoi autorităților patriei noastre care ne-au înțeles. E adevărat că noi am mai întristat pe câte unii prin faptul că n-am ascultat îndemnurile bunei cuviințe pe care le-am primit de la început și pe care le-am repetat pe parcurs. Dar se vede că au venit și alții ulterior, care nu știau, și au călcat pietatea acestor morminte, stând pe lângă cruci, depunând pe morminte bagaje și poveri, lucru care i-au făcut pe alții, care nu sunt frați, dar nu sunt nici vrăjmașii noștri, să se îndurereze de lipsa noastră de bună cuviință față de aceste locuri sfinte. Noi cerem în numele Domnului iertare din toată inima acelora care au fost atinși neplăcut de acest gest al nostru. Dacă am făcut rău, n-am făcut cu gând să-l facem; dacă am greșit, n-am greșit cu gând să facem răul. Am greșit cu gând să facem bine, dar n-am știut. Cerem iertare tuturor celor care au fost întristați din cauza acestor mici scăderi și din cauza acestor mici neobservări a regulilor care trebuia să le păstrăm. Credem că Dumnezeu le va da putere să ne înțeleagă că n-am vrut rău, El, Cel care le-a dat și lor un suflet românesc și creștinesc și le-a dat și lor o mamă care i-a învățat de la început, împreunându-le cele trei degetuțe și ducându-le la frunte, și le-a zis: „Zi: «În Numele Tatălui...». Și în felul acesta au avut și ei și trebuie să aibă o rămășiță de suflet creștinesc, înțelegător pentru cei care greșesc fără voie sau din neștiință, dar cer din inimă iertare pentru aceasta.

Ne rugăm încă o dată pentru binecuvântarea patriei noastre, care a avut parte de o istorie atât de minunată.

Ne rugăm pentru conducătorii de azi ai patriei noastre, care urmează unor oameni atât de înalți și atât de sfinți, și atât de superiori, cum au fost înaintașii noștri.

Ne rugăm pentru Biserica noastră, pentru păstorii ei, pentru toți cei care stau astăzi pe scaunul lui Șaguna, al lui Antim Ivireanu, al lui Constantin Brâncoveanu... și al celorlalți precursori minunați ai Bibliei românești. Ne rugăm să le dea tuturor Dumnezeul neamului nostru și al părinților noștri același fel de-a gândi, același fel de-a crede, același fel de-a vorbi, același fel de-a umbla. Pentru ca toți, o inimă și-un gând fiind, să fim binecuvântați de Dumnezeu nu numai noi și timpurile noastre, ci viitorul nostru și copiii noștri până la sfârșit, cu un viitor minunat și cu o țară liberă, minunată și fericită în care dragostea să fie steagul fluturat peste toți; în care nici unul să nu-l urâm pe celălalt; în care părinții să-și crească copiii în dragostea de Dumnezeu, cum ne-au crescut părinții noștri pe noi. Și nu numai în credința, ci și în învățătura aceasta. Să nu schimbăm cu nimic învățătura. Așa cum ne-au lăsat-o înaintașii s-o păstrăm. Din viața poporului evreu [vedem că] ceea ce i-a păstrat unitatea peste milenii până astăzi a fost Cuvântul lui Dumnezeu pe care unul l-a spus altuia: părinții copiilor, învățătorul elevilor, maistrul ucenicilor, bătrânii tinerilor. Și toți au primit acest cuvânt, spunând: „Învață pe copilul tău și pe urmașul tău întocmai cu cuvintele cu care te-a învățat pe tine înaintașul tău”. Pentru ca nu numai fondul credinței să nu se piardă, dar nici forma ei, învățătura ei; nu numai mesajul adevărului, dar nici învățătura prin care noi am primit și ni s-a păstrat până astăzi acest adevăr. Să ținem la moștenirea aceasta.

Cel care n-are patrie nu mai are nimic. Cel care n-are credință nu are nici Dumnezeu. Cel care n-are patrimoniul sfânt aici, cel căruia nu-i vorbesc nimic zidurile de la Putna și mormântul acesta, și celelalte morminte e un om fără de țară, e un om fără credință, un om fără viitor, un om fără urmași.

Noi să le cinstim pe toate și să ne rugăm pentru noi toți. Cei care au ajuns să aibă convingerea aceasta s-o păstreze, s-o crească și s-o îmbogățească mereu cu roade și cu dovezi frumoase.

Cei care încă n-o au dintre noi, cei care n-au ajuns la cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu și la actul minunat al nașterii din nou și hotărârii pentru El, avem ocazia s-o facem astăzi, aici la acest mormânt.

Dacă este cineva care vrea să facă un pas hotărâtor în viața sa - să se unească nu numai cu numele de român și de creștin, ci cu viața și cu trăirea, și cu perspectiva frumoasă a acestei Lucrări sfinte, și vrea să se hotărască pentru Dumnezeu aici, să se hotărască a începe o viață nouă, să trăiască după pilda înaintașilor noștri - noi îl rugăm să facă acest lucru. Și, pentru că nu se poate să mai deranjăm rândurile, pe toți cei care vor să facă acest lucru și să pună legământ și hotărâre în fața Domnului, în fața acestui mormânt, în această clipă de sărbătoare, am dori să-i rugăm să ridice mâna sus…

Mulțumim lui Dumnezeu! Iată câte mâini s-au ridicat, dorind să facă acest legământ! Și cei care n-au avut curajul să ridice mâinile [printre] aceste zeci de mâini - știe Dumnezeu câte sunt! -, să ia în inima lor hotărârea aceasta. Și Dumnezeu, Care cunoaște inimile, va binecuvânta prin Duhul Sfânt hotărârea aceasta. Și noi ne vom întoarce de aici cu un suflet înnoit, mai bogați, mai binecuvântați și mai întăriți în credință, așa cum ne întoarcem de la un mormânt sfânt, de la un loc sfânt, de la un praznic sfânt.

Încă o dată mulțumim din toată inima autorităților noastre de aici, atât celor de stat, cât și celor religioase, că au avut bunăvoința să îngăduie această liniștită, această dorită, această pioasă, această sfântă sărbătoare de recunoștință a noastră și ne-au păstrat-o în liniște. Le mulțumim din toată inima și ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea lor, a familiilor lor și pentru mântuirea veșnică. Că în zadar câștigă omul lumea întreagă, dacă își pierde sufletul. „Și ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”

Dar dacă Dumnezeu ne dă și binecuvântările acestea și prin ele căpătăm mântuirea sufletească, ce bogăție mai mare și ce har mai mare am dori pe pământ? Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru acest lucru.

Acuma vom încheia cu o rugăciune cu toții. O rugăciune scurtă, pentru că ceasul deja este destul de înaintat.

Legământul fraților și al surorilor noastre îl facem în clipa aceasta împreună cu toții printr-un singur glas. Îl facem la începutul rugăciunii noastre. Și, după rugăciunea de legământ, fiecare în inima sa și în taina sufletului său, fiecare dintre noi vom continua, cu toții împreună, rugăciunea de mulțumire lui Dumnezeu pentru liniștea și bucuria acestor ceasuri de reculegere sufletească pe care le-am petrecut aici. Amin.

Ne vom întoarce toți cu fața spre mormânt și împreună rostim rugăciunea de legământ.