Vremea semănatului
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 7
Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Rediu (GL) - 22 octombrie 1988
Scumpii noștri frați și surori, cu dulcele și scumpul nostru salut, vă îmbrățișăm pe toți: Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima se cuvine să mulțumim Domnului și Dumnezeului nostru pentru încă o minune pe care o trăim în ceasul acestei petreceri duhovnicești, când printre lacrimile iubirii putem să ne privim unii pe alții și să ne spunem acest drag și scump salut prin care am venit la lumina lui Dumnezeu și am gustat binecuvântările și binefacerile unei vieți unice și sfinte cu El.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-L slăvim pe Domnul că noi am ajuns în vremurile acestea să-L lăudăm pe Domnul în mijlocul unor astfel de bucurii, când tinerii noștri se unesc sub binecuvântarea lui Dumnezeu și a Bisericii, în această Taină sfântă a cununiei, însoțiți de rugăciunile înlăcrimate, de cântările pline de bucurie și de vibrație duhovnicească, de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu plin de toată puterea și de toată lumina Lui. Ce minune este aceea pe care o trăim!
Mântuitorul a spus odată ucenicilor Săi niște cuvinte care le-au rămas și i-au străpuns până în adâncul inimii, rămânându-le neuitate pentru totdeauna: „Ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud astfel de lucruri”. Pentru că mulți, mulți, multe generații de înaintași ai noștri au dorit să ajungă și să vadă astfel de lucruri, astfel de petreceri duhovnicești, astfel de binecuvântate stări, de fericite petreceri împreună la nunțile noastre, la întâlnirile noastre și evenimentele noastre sărbătorești, ca și astăzi.
Să-i binecuvânteze Dumnezeu pe toți aceia care au lucrat și au colaborat pentru ca noi să ajungem în vremurile acestea să putem trăi astfel de evenimente. Și ne amintim de binefăcătorul nostru cel mai mare, care a fost părintele nostru sufletesc - Părintele Iosif Trifa - acel om al lui Dumnezeu, acel profet al neamului nostru, acel erou al credinței, acest mare vizionar al lui Hristos prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Mulți au mai dorit și înaintea lui și mulți au căutat și înaintea lui să inițieze o așa lucrare duhovnicească și să poată ajuta să transforme atât de minunat obiceiurile noastre zise creștinești, din păgânești cum erau, în obiceiuri cu adevărat creștinești, cum sunt astăzi. Mulți s-au mai luptat înainte, dar pe el harul lui Dumnezeu l-a ajutat. Și noi am ajuns să vedem într-adevăr acum, după atâția zeci de ani de la trecerea lui în veșnicie, că sămânța aceasta aruncată de Dumnezeu în mijlocul poporului nostru - și prin poporul nostru în multe popoare ale lumii - aduce atât de minunat rod, care creează stări atât de fericite și de binecuvântate sufletelor noastre, în cercuri tot mai largi și în număr tot mai mare, până (așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu) la cele mai îndepărtate margini ale pământului și mării.
Îl putem slăvi pe Dumnezeu din toată inima că astăzi - prin solia aceasta sfântă adusă în mijlocul poporului nostru de acest mare om al lui Dumnezeu care a fost Profetul, părintele nostru sufletesc, omul lui Dumnezeu - cuvântul adus de el, prin poporul nostru, a ajuns până la marginile pământului. Fără nici o exagerare, în toate continentele lumii se pomenește astăzi Numele Domnului prin cuvintele răspândite de acest binecuvântat om. Până la marginile lumii sunt grupări ale Oastei Domnului în care numele poporului nostru și al credinței noastre este cinstit din pricina acestui mare om al lui Dumnezeu. Pentru că el este unul din acei oameni despre care este scris că uneori valorează mai mult decât întregul lor popor. Iată, s-au dus popoare, au pierit popoare multe, dar numele marilor oameni care au trăit în mijlocul lor au rămas și astăzi pomenite pretutindeni. Cine mai vorbește astăzi despre poporul roman? Dar marii oameni ai acestui popor sunt pomeniți și astăzi; și din pricina numelui lor, este pomenit și poporul lor. Așa, numele poporului nostru și al credinței noastre este răspândit în toată lumea, din pricina acestui mare om al lui Dumnezeu prin care Domnul a inițiat această Lucrare minunată și sfântă.
Noi Îl binecuvântăm din toată inima și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru un astfel de om. Dar mulțumim lui Dumnezeu și pentru ceilalți oameni din mijlocul poporului nostru care, și în trecut, și în prezent, au recunoscut acest mare adevăr atât de necesar nouă tuturor și poporului nostru; și pentru prezent, și mai ales pentru viitor: cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu.
Noi Îi mulțumim și ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți conducătorii noștri care au înțeles această necesitate și au făcut [și fac] tot ce pot pentru ca generațiile prezente și viitoare să aibă lumina lui Dumnezeu, care să le transforme cu adevărat viața.
Adevăratul om nou Îl face numai Hristos.
Aceasta este lucrarea cea tainică pe care o face Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu care se răspândește astăzi prin această Lucrare.
Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru conducătorii noștri și binecuvântăm Numele Domnului care le-a inspirat gândurile frumoase și-L lăudăm pe Domnul pentru că a adus astfel de vremuri binecuvântate și a inspirat conducătorilor noștri dorința de a reglementa această Lucrare sfântă în mijlocul Bisericii noastre și în mijlocul poporului nostru.
Suntem pe cale să ne bucurăm deplin, poate chiar anul acesta, de o dispoziție venită de la cel mai înalt for al poporului nostru și al Bisericii noastre, prin care se recunoaște necesitatea și rolul hotărâtor și binefăcător al Lucrării Oastei Domnului în mijlocul Bisericii noastre și în mijlocul poporului nostru.
Iată ce nunți minunate pregătește și inițiază Lucrarea aceasta. Să binecuvânteze Dumnezeu pe toți acei mai mari ai noștri care au înțeles necesitatea aceasta și care, cu gând curat și dorință sinceră, sprijină inițiativa aceasta la care trebuie să colaborăm toți, să iasă cât mai frumos.
Noi ne rugăm pentru conducătorii patriei noastre, ai județelor noastre, ai localităților noastre, care se străduiesc cu toată puterea lor să ajute la înaintarea poporului nostru și la ridicarea lui pe cele mai înalte trepte ale binefacerii și ale civilizației. Dar noi în această Lucrare uriașă și minunată, și multilaterală avem chemarea noastră să ajutăm la redresarea poporului nostru în ce privește starea lui duhovnicească, ridicarea lui sufletească spre cele mai înalte culmi ale moralei, ale Evangheliei, ale trăirii în Hristos. Pentru că numai această ridicare morală dă valoare și celorlalte lupte și străduințe ale noastre, pentru ridicarea noastră socială și culturală ș.a.m.d...
Știm că Hristos este miezul, El este cheia, este mijlocul prin care toate aceste lucruri se pot realiza în chip fericit. Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate aceste binefaceri și binecuvântări. Ce fericiți sunt părinții care își văd copiii lor binecuvântați de Dumnezeu și de Biserica noastră într-o astfel de sărbătoare a cununiei lor, însoțiți și înconjurați de acest popor binecuvântat.
Dumnezeu ascultă rugăciunile. Și când strigă un singur suflet, Dumnezeu ascultă și aude, și răspunde. Dar când sute și sute de suflete, ca aici, se roagă lui Dumnezeu pentru fericirea acestor suflete? Cum să nu-i binecuvânteze atunci Dumnezeu? Care părinte n-ar dori să-și vadă copiii săi căsătoriți [astfel și cine oare n-ar dori] lumina acestei binecuvântări și a acestor haruri trimise de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile sincere și curate ale celor care cu credință cer lui Dumnezeu binecuvântarea pentru astfel de suflete -, în astfel de momente?
Botezurile noastre, cumetriile, ocaziile noastre de aniversări, ca și nunțile sau celelalte evenimente care se petrec în viața noastră, prin aceasta Lucrare, Duhul lui Dumnezeu le-a transformat în prilejuri și sărbători fericite și binecuvântate.
Cine n-ar vrea să aibă, la nașterea copilului său, un botez încununat și sprijinit de rugăciunile tuturor credincioșilor care participă din toată inima și cu gând curat și sincer la rugăciunea pentru fericirea noului născut?
Cine n-ar dori ca, la evenimentele lui: de sărbătoriri, de aniversări, să nu aibă astfel de suflete care să-l însoțească cu urările cele mai minunate, care nu pot veni decât din sufletele curate ce au credință și care luptă din toată inima pentru transformarea fericită a vieții tuturor celor pentru care ne rugăm și pe care în chip deosebit îi sărbătorim cu anumite ocazii.
Dar și la privegherile noastre, dar și la înmormântările noastre, dar și la revelioanele noastre, când trecem dintr-un an în altul... cine ne-a învățat pe noi cum să trecem mai frumos decât așa: ascultând de Domnul, sfârșind un an fericit și întâmpinând un an fericit cu rugăciune de mulțumire pentru trecut și cu cereri de binecuvântare pentru viitor.
Așa ne-a învățat pe noi această Lucrare binecuvântată și aceasta este învățătura care se răspândește fericit și pe care o îmbrățișează tot mai multe și mai multe mulțimi de suflete care văd că acesta este singurul mod în care putem trăi fericiți și pe pământ, în existența aceasta, și-n cea viitoare.
Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu de fiecare dată când se petrec astfel de evenimente și-i însoțim cu rugăciunea și cu dragostea noastră, prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe toți, fie că sunt ei înșiși în primul rol, fie că sunt ca și ceilalți dintre noi, martori ai acestui act binecuvântat pe care îl însoțim totdeauna cu binecuvântările noastre din toată inima către Dumnezeu.
E încă vremea semănatului. În Evanghelia duminicii trecute am avut, în sfintele noastre biserici, citindu-se, acel loc din sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 8, care vorbește despre Pilda semănătorului. Sunt atât de multe adevăruri sfinte în Cuvântul lui Dumnezeu, în tot. Dar sunt anumite locuri pline de niște adevăruri la care, oricât de mult am cugeta, descoperim că mai sunt acolo încă și mai multe și mai frumoase lucruri.
La pilda aceasta cu semănătorul am dorit să medităm în seara aceasta împreună, când s-au semănat aici atât de minunate semințe duhovnicești. Că și cântarea, și rugăciunea, și cuvântul mărturisit, și poeziile declamate, toate sunt niște grăunțe de aur ceresc, un grâu duhovnicesc care se seamănă sub toate formele cele mai frumoase și caută să găsească un pământ bun în inimile noastre care să poată să aducă rod. Oricât de frumoasă și de bună ar fi o sămânță, dacă pământul în care se seamănă este sterp, este uscat, este pietros și este împovărat cu tot felul de buruieni și de spini, sămânța aceasta nu va aduce rod.
În această seară s-au semănat aici atât de minunate semințe duhovnicești! Duhul Sfânt, prin cei care au mărturisit cuvântul sau au rostit o cântare, sau au declamat o poezie, ne-a spus niște lucruri, niște adevăruri atât de importante pentru starea fiecăruia dintre noi. Nu v-ați simțit oare inima străpunsă de un cuvânt, de un text dintr-o poezie, dintr-un verset de cântare? N-ați simțit că, prin cuvântul acela, Dumnezeu vă străpunge și vă cercetează chiar inima dumneavoastră? Printr-o rugăciune, nu v-ați simțit cuprinși în valul acesta al binecuvântării lui Dumnezeu? Căci ele s-au revărsat pentru fiecare în parte și pentru toți împreună.
Ar fi bine dacă am reciti - sau măcar din memorie să ne reamintim - încă o dată Evanghelia din dumineca trecută, cu Pilda semănătorului. Știți, pe scurt, că acolo se spune că a ieșit semănătorul și a semănat sămânța. Și semănând el, o parte a căzut în drum; altă parte a căzut pe-un loc pietros; o altă parte a căzut între spini; și o altă parte a căzut în pământ bun, despre care se zice că era bun și curat și a adus roade în răbdare: o sămânță treizeci, alta șaizeci, alta o sută.
În seara aceasta s-au semănat aici numai cele mai curate semințe, din grâul cel de aur al Cuvântului lui Dumnezeu. Venind prin locurile acestea de unde am venit, de departe, am trecut prin foarte multe locuri; și am văzut și drumuri, am văzut și locuri pietroase, am văzut și locuri cu spini. Dar ajungând în părțile acestea, am lăudat pe Dumnezeu, ce locuri binecuvântate v-a rânduit Dumnezeu să aveți dumneavoastră, cei care ați fost așezați în aceste locuri și-n aceste regiuni. Pământul negru, plin de binecuvântările lui Dumnezeu, vă răspunde atât de îmbelșugat la munca cinstită și la stropul de sudoare cu care e lucrat.
Roade binecuvântate vă dă Dumnezeu aici. Dar... unii dintre noi am avut parte să ne naștem în locuri în care omul, cu un coș în spate, urca la 5-6 kilometri pe coastă, cu atâta gunoi și îngrășământ cât putea să ducă el în spate, că nici n-avea cu ce să urce prin locurile pe unde trebuia să meargă la bucățica de pământ care i-a rămas lui de la tatăl său și mama sa, ca mijloc prin care să-și câștige viața. Am cunoscut-o pe sora Leana de la Laz. Șase kilometri urca cu un coș în spate cu atâta gunoi cât putea să care ea, o biată femeie bolnavă și singură, și slabă, să-și îngrașe și ea bucățica de pământ după care trăia. Atunci am zis: „Dumnezeu să fie binecuvântat pentru toți aceia cărora Dumnezeu le-a rânduit să aibă un teren bun în care, abia dacă râcâie puțin și pune sămânța, pământul răsplătește din plin osteneala cea mică pe care o depune pentru această roadă”.
Dar binecuvântat să fie Domnul pentru dragostea pe care a pus-o în inima acelora care s-au născut în locuri grele și care cu cea mai grea sudoare și prin cea mai aspră muncă a trebuit să-și câștige bucățica lui de pâine. Acolo unde l-a așezat Dumnezeu, el a ținut să-și păstreze până la sfârșit dragostea de glia care i-a rămas lui moștenire de la strămoși și de porunca sfântă: „Prin sudoarea frunții tale să-ți câștigi pâinea ta și a familiei tale”. În mod cinstit, nu cu sudoarea altora, ci cu sudoarea noastră cinstită și demnă să ne câștigăm pâinea noastră. Așa am învățat noi. Fie că am fost în locuri grele, fie că am fost în locuri ușoare, dragostea aceasta de muncă și de moștenirea care ne-a rămas nouă de la părinții noștri ne-a ajutat și am rămas aici.
Ce minunat este acest lucru, când vedem cum Dumnezeu a răsplătit ostenelile noastre și ne-a ajutat să putem păstra până la sfârșit pământul acesta care a fost îngrășat nu numai cu sudoarea și cu munca părinților noștri, ci și cu sângele lor și cu lacrimile lor. Dar Dumnezeu l-a binecuvântat și ni l-a păstrat. Să-l binecuvântăm și noi și să-l păstrăm cu sudoarea noastră cinstită, cu munca noastă - și aspră, dacă este nevoie -, dar să-l facem rodnic și binecuvântat nu numai în ce privește roada aceasta trupească, ci mai ales în ce privește roada cea duhovnicească care este de mai mare preț decât oricare alta.
Am zis, suntem încă în epoca semănatului. Ce minunat au așezat mai marii noștri și înaintașii noștri citirea sfintei Evanghelii cu Pilda semănătorului chiar în sezonul acesta. Pentru ca, făcând munca aceasta de semănat trupesc, să ne gândim și la munca de semănat duhovnicesc. Noi suntem și semănătorii Cuvântului, dar suntem și pământul care primește această sămânță.
Despre trei feluri de pământ este scris în Cuvântul Mântuitorului că au primit sămânța în zadar. Cei închipuiți în sămânța căzută lângă drum; cei închipuiți în sămânța căzută în loc pietros; și cei închipuiți în sămânța căzută în loc cu spini. Noi ne putem găsi într-una dintre aceste trei sări; sau în cea de-a patra, în situația pământului bun, care a primit Cuvântul lui Dumnezeu într-un suflet bun și curat, și răbdător. Pământul e la fel înainte de a primi sămânța. Totul este la fel. Fără sămânță, oricare loc ar fi - cât de bun și cât de frumos, și cât de rodnic ar fi el în el însuși -, este pustiu și gol. Fără de sămânță este vrednic de osândă și de pierzare. Așa suntem toți înainte de a primi în noi Cuvântul lui Dumnezeu. Numai că ne găsim în una din cele patru categorii, fiecare dintre noi.
În seara aceasta s-a semănat aici atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu. S-a vorbit așa de frumos despre amintiri din Țara sfântă. S-a spus pilda unui vas, a unui singur vas care a mai rămas de la nunta din Cana. El stă mărturie a adevărului scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce este scris n-a rămas nedovedit. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și adevărat. Vasul acela de piatră despre care spunea fratele Tudorel... aș fi dorit să vorbesc cu el. Gândiți-vă că suntem în fața lui acum și am putea să-i spunem:
- Ce erai tu, vas de piatră, înainte de a deveni ceea ce ești acum, o relicvă sfântă, o dovadă a dragostei și a existenței lui Hristos, a lucrării Lui minunate?
Vasul de piatră ar fi spus:
- Eram un vas de piatră, rânduit pentru o întrebuințare de ocară. Acolo oamenii își spălau întinăciunile lor. Dar prin lucrarea puternică a lui Hristos, eu m-am transformat într-un vas de cinste, folositor stăpânului, un vas mai de preț decât aurul, și care am rămas peste veacuri o dovadă a dragostei minunate și a puterii mântuitoare și minunate a lui Hristos. Asta este minunea care se petrece cu oricine trece prin mâinile și prin transformarea lui Hristos.
Înainte de a fi semănat, tot pământul - cât de bun este sau cât de slab -, el este gol. Dar vedeți ce s-a petrecut în cele ce a spus Mântuitorul în Pilda semănătorului; semănătorul a semănat și o sămânță a căzut în drum. Alta a căzut în loc pietros. Alta a căzut între spini. În zadar au căzut semințele astea acolo. Semănătorul este Dumnezeu. Cât de minunată sămânță este Cuvântul Său cel sfânt! Dar toate aceste lucrări minunate și puteri divine rămân nefolositoare, dacă inima noastră este drum, dacă inima noastră este piatră, dacă inima noastră este bălării.
Cei închipuiți lângă drum sunt cei ușuratici, cei nestatornici, care seamănă cu drumul. Drumul este al nimănui și al tuturor. Acolo se petrec toate lucrurile slabe și netrebnice. Câți trec pe drum, câte se aud, trecând... Câte murdării nu sunt pe drum, câte lucruri urâte nu vezi pe drum... Oricui îi place mereu viața aceasta ușuratică, viața murdară, viața neserioasă, viața care e plină numai de dorințe trecătoare și nestatornice; oricine iubește viața de aventură, viața de râs, viața de distracție ușuratică, viața aceasta de deșertăciune, în oricine trăiește o astfel de viață și-i place o astfel de viață, Cuvântul lui Dumnezeu, cât de minunat ar fi, nu aduce niciodată rod.
În Sfântul Cuvânt este scris: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”, adică drumurile acestea, plimbările nevrednice, viața de aventură, lucrurile, glumele proaste, vorbele, snoavele, bancurile acestea ușuratice și neserioase. Că oricine iubește aceste lucruri și oricine le practică, în el Cuvântul lui Dumnezeu n-aduce rod. Oricine iubește literatura aceasta ușuratică, neserioasă n-ajunge niciodată să aducă un rod de cuvânt serios, de comportare serioasă, un om vrednic și demn. Cei închipuiți în sămânța căzută lângă drum sunt cei cărora le place numai o astfel de viață nestatornică și ușuratică, iubitoare numai de distracții și de lucruri deșarte. În astfel de oameni, dragostea lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu n-ajung niciodată să aducă rod. Dacă-L iubiți pe Dumnezeu și doriți să aduceți rod, depărtați-vă de o astfel de viață ușuratică. Deveniți oameni serioși, oameni vrednici, oameni demni, oameni superiori, oameni care se preocupă de lucruri cu adevărat vrednice.
De când eram copil, mi-aduc aminte de bătrânii din satul nostru. Ori de câte ori se întâlneau, ce lucruri serioase și frumoase au discutat împreună!
Cărțile adevăraților noștri scriitori sunt pline de pilde frumoase și de exemple binecuvântate. Toți clasicii noștri au scris lucruri așa de frumoase, în toate privințele, despre înaintașii noștri din vremea de-atunci. Acuma când te duci și călătorești cu naveta sau... în orice fel, prin alte părți, chiar și între oameni bătrâni, ce trist este că n-auzi un cuvânt serios... Auzi numai bancuri, numai vorbe porcoase, numai lucruri stricate. În astfel de oameni, care obișnuiesc să spună astfel de lucruri și cărora le place să asculte astfel de lucruri, nu va rodi niciodată nici un bob din Cuvântul cel sfânt și curat al lui Dumnezeu.
„Preaiubiților - spune Sfântul Apostol Ioan -, nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Nu iubiți această viață ușuratică, nu vă antrenați, nu vă lăsați atrași de astfel de lucruri. Nu vă placă astfel de lucruri. Urâți acest fel ușuratic, neserios, murdar și netrebnic de discuții și de comportare. Preocupați-vă de lucruri frumoase; citiți literatură frumoasă, citiți Cuvântul lui Dumnezeu, îmbogățiți-vă sufletul cu pildele, cu proverbele, cu cuvintele înțelepte lăsate nouă de înaintașii noștri.
Ce minunată este lucrarea lui Neagoe Basarab, cuvântul său, sfaturile sale către fiul său Teodosie! Orice om care vrea să-și crească copilul credincios, din orice mediu de viață ar face parte, dacă vrea ca într-adevăr să aibă o fericire, ca părinte, [când] își vede copilul după ce a ajuns mare, să-l învețe ce l-a învățat Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie. Pentru că în felul acesta spune el: „Fiul meu, mai întâi și mai întâi, să-L cunoști pe Domnul Dumnezeu tău și să I te închini, căci El este Acela care ne-a chemat de la neființă la ființă și din întuneric la lumină. Și oricine Îl cunoaște și-L iubește pe Dumnezeu devine un om vrednic și binecuvântat”. Cine-și crește copilul cu astfel de învățăminte va fi un părinte fericit.
Cel dintâi care se bucură de creșterea unui copil credincios este părintele care l-a crescut așa. Și tot așa, cel care se chinuiește (...) și-i nefericit din cauza copilului crescut rău este mai întâi [părintele], tatăl său și mama sa. De aceea să vă creșteți și să ne creștem copiii credincioși, pentru ca să fie nu numai niște vrednici fii ai noștri, care își cinstesc părinții și își respectă datoria lor față de ei, dar și niște cetățeni vrednici, care își câștigă pâinea lor cinstit, cu munca și sudoarea frunții lor, nu cu sudoarea altora.
Drumul îi închipuie pe cei care sunt ușuratici, neserioși și neascultători și care, într-o clipă de entuziasm sfânt, mai primesc câte un cuvânt; dar pentru că ei sunt obișnuiți cu o viață ușuratică, la cel dintâi banc și la cea dintâi glumă porcoasă, piere cuvântul bun din inima lor și nu aduc niciodată rod.
Sunt unii care sunt ca și piatra, pământul pietros. Oricât de multe lacrimi, oricât de multe îndemnuri, oricât de multe cuvinte sfinte are Domnul, pentru moment pot să pară că au fost impresionați; uneori pot avea chiar și câte o lacrimă, printr-un cuvânt zguduitor sufletesc, la o cântare frumoasă, la o rugăciune mișcătoare. Dar îndată, când vine ispita, îndată ce au ieșit afară, au uitat acel cuvânt și, la cea dintâi încercare. care vine din partea lumii sau din partea diavolului, sau din partea firii lor pământești, pierd această sămânță bună și iar rămân de piatră și de nepăsare, și de răceală față de Cuvântul lui Dumnezeu, cum au fost înainte de a-l auzi.
Alții sunt ca aceia înfățișați în pământul plin cu spini. Cuvântul lui Dumnezeu primit în inima lor n-ajunge niciodată la rod, pentru că îngrijorările, lăcomia, dorința înfocată după pofte și după toate celelalte lucruri care antrenează spre pierzare atâtea suflete înăbușe orice sămânță bună din inima lor.
A patra sămânță a căzut însă într-un pământ bun. Pământul bun dorim să fie inimile noastre, ca să poată aduce rod binecuvântat. Chiar dacă nu toți aducem rod sută la sută, măcar treizeci la sută, măcar șaizeci la sută... Să ne dăm silința să putem aduce un astfel de rod binecuvântat.
Dar ca să putem aduce un rod, trebuie să primim Cuvântul lui Dumnezeu, sămânța Lui în inimă. Oricât de bun ar fi pământul de semănat - am spus -, el e gol și pustiu. Dar îndată ce un pământ primește sămânța, el își transformă înfățișarea. Din pământ negru sau galben, sau alb, cum era, el devine un pământ verde, acoperit de grâu proaspăt. E o desfătare sufletească să mergi, după o ploiță dulce, să intri între niște holde semănate de curând și să vezi cum răsare de minunat grâul verde, sănătos, proaspăt, tânăr, binecuvântat, promițând roadă binecuvântată în pământul care a primit această sămânță bună.
Mergând peste holde, vezi tot felul de înțeleniri. Vezi drumurile veșnic goale. Poate să semene cineva oricât de multă sămânță bună acolo, drumul rămâne gol. Nu primește în el nimic din această sămânță și n-aduce niciodată un rod. Ori de câte ori treci pe un drum, îl vezi la fel. Oricât de mult s-ar semăna pe lângă el, el rămâne tot gol și tot pustiu, și tot uscat.
Treci pe lângă un loc pietros; rareori vezi răsărind în el un firuț verde. Cât te bucuri totuși că și într-un pământ pietros vezi câte puțină verdeață. Dar îndată ce vine căldura, dogoarea zilei, și această părută verdeață și părută nădejde se usucă și nu mai aduce rod.
Treci pe lângă un pământ [cu spini]. Oricât de mult se seamănă acolo, rămâne tot așa cum era, pentru că el n-aduce rod. [Așa] este cu pământul plin de spini.
Domnul Dumnezeu ne-a învățat cum trebuie să devenim noi după ce am primit sămânța. Să ne schimbăm. Cea dintâi dovadă că un pământ a primit în el sămânța este că se transformă la înfățișare. El nu mai este negru sau uscat, sau galben, cum era înainte. El devine verde și frumos, pentru că sămânța pe care a primit-o în el l-a transformat. Aici este taina mântuirii noastre. Dacă am primit în noi Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu, acesta ne va transforma neapărat. Fără o transformare nu este mântuire!
Părintele Iosif a fost întrebat odată: „Voi ziceți că sunteți Oastea Domnului. Dar o oaste presupune niște comenzi acolo, niște mișcări. Ce comenzi și ce mișcări aveți voi în Oastea Domnului?”.
Părintele Iosif a zis: „Toată mișcarea noastră și toate comenzile noastre se reduc la trei cuvinte. Mântuitorul, Marele nostru Comandant, ne-a spus: „Stai!” Mergeam pe calea răului, mergeam spre prăpastie, mergeam spre osânda veșnică. Domnul Iisus ne-a spus: „Stai! Stânga-mprejur! Înainte marș!” Asta-i toată lucrarea mântuirii.
Dumnezeu știe că noi mergem, prin firea noastră păcătoasă și prin mersul lumii acesteia, spre rău. Hristos ne spune cel dintâi cuvânt: „Stai! Întoarce-te, stânga-mprejur!” Mergeai înainte, cu fața: spre păcat. Întoarce-te cu spatele spre păcat și întoarce-te cu fața spre Dumnezeu. Și-apoi: „Înainte marș!”. Mergi până ajungi în împărăția cerească.
Ce minunată expresie și învățătură este aceasta, ca un rezumat al pildei cu sămânța. Și, de fapt, cu toate pildele și învățăturile Mântuitorului din Evanghelie. Mântuitorul toate le-a rezumat în aceste trei mișcări pe care trebuie să le facem.
Pământule gol, primește sămânța. Apoi adu roadă; pentru ca roada ta să fie binecuvântată și răsplătită.
Dacă Mântuitorul a propovăduit Evanghelia și dacă nouă ne-a cerut nașterea din nou, [dacă] ne-a cerut rodirea și să primim în noi Cuvântul lui Dumnezeu, sămânța Lui, ne-a făcut toate acestea pentru ca noi să ne bucurăm odată de răsplata făgăduită celor care vor aduce această roadă. Toată Evanghelia nu se limitează numai la făgăduințe pământești și numai la obligații pământești, și numai la trebuințe pământești, și numai la scopuri pământești. Toate acestea ne sunt spuse nu numai pentru aceasta, ci mai presus, pentru scopurile cerești, pentru scopurile eterne, pentru viața noastră veșnică.
Dacă Domnul a spus: „Primiți sămânța cuvântului în inima voastră și aduceți rod”, ne-a spus pentru că vine ziua când Marele Stăpân va veni pe la sămânța noastră, pe la ogoarele noastre, pe la pomii vieții noastre, pe la via noastră, în care a investit Sângele Fiului Său, sângele martirilor Săi, învățăturile sfinte ale Părinților noștri, tainele pe care ni le-a descoperit și ni le-a lăsat nouă în sfânta noastră credință și Biserică. Pe toate acestea ni le-a dat la îndemână ca mijloace prin care noi să aducem rod pentru viața veșnică. Pentru că vine o zi în care ne va cerceta pe toți. Și atunci fiecare dintre noi va trebui să răspundem și să primim răsplată după rodul pe care l-am adus. Am primit Cuvântul în inima noastră și am adus rod de treizeci, vom primi răsplată pentru treizeci. Am adus rod de șaizeci, vom primi o răsplată pentru șaizeci. Am adus rod de o sută, vom primi răsplată pentru o sută.
Oricine a dat un pahar cu apă în Numele Domnului, acela nu-și va pierde răsplata. „Nici un picur de sudoare nu va fi de El uitat”, spune una dintre cântările noastre; și acest lucru este foarte adevărat.
Dacă ni s-a spus nouă pilda cu sămânța sau pilda cu năvodul, sau pilda cu oile, sau pilda cu secerișul, toate au ca scop să ne învețe pe noi și să ne ridice pe noi cu gândul și cu inima la sfârșitul care se apropie și la judecata și răsplătirea care vine pentru fiecare dintre noi.
Domnul să fie binecuvântat că a ridicat în mijlocul nostru părinți binecuvântați care ne-au mărturisit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și ni l-au vestit, spre mântuirea noastră, în felul acesta. Iată că - binecuvântat să fie Domnul! - toate sufletele care sunt prezente aici și sutele de mii și poate milioanele de frați ai noștri și de surori care ne înconjoară până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului, sunt pământul bun, care a primit sămânța cea bună și iată ce minunate roade aduc. Vedem în fața noastră o nuntă binecuvântată. Părinții noștri n-au văzut astfel de minuni. Ei n-au avut parte de astfel de binecuvântări.
Acum, la botezurile copiilor noștri, la aniversările noastre familiale și chiar la parastasele și la privegherile morților noștri nu se mai petrec acele scene îngrozitoare și acele lucruri urâte care se petreceau înainte de a veni această Lucrare. Nu știu cum este aici, dar cam așa cred că-i peste tot. În locurile unde am copilărit noi, și acum încă, printre cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar și la privegherile morților, se petrec niște lucruri îngrozitoare. Ești înspăimântat de tot ceea ce vezi. Familia căreia i-a murit tatăl sau mama, sau copilul, sau soțul, sau soția, în momentele cele mai grele și mai dureroase, vede cum în casa lor, în jurul sicriului cu mortul, se petrec lucruri îngrozitoare. Nu numai fumul de țigară și numai jocul de cărți, cu tot felul de înjurături și vorbe murdare, dar și ceilalți... cu tot felul de apucături și obiceiuri păgânești, întinează, îndurerează, spurcă această casă în care, în clipa aceasta de jale și de durere, e nevoie de lacrimi, de rugăciune, de Cuvântul lui Dumnezeu care să-i mângâie. Cum rămân niște copii cărora le-a murit mama? Cum rămâne o soție căreia i-a murit soțul? Cum rămân niște părinți cărora le-a murit copilașul cel drag? Cum trebuie aceștia însoțiți în momentele acestea de durere cu lacrimi, cu rugăciune, cu Cuvântul de mângâiere al lui Dumnezeu, pe care Biserica îl trimite... dar numai la slujba de înmormântare, din ziua înmormântării. Pe când privegherile - care ar trebui să fie și ele la fel, în această atmosferă înaltă, sfântă, mângâietoare, cutremurătoare în care ne înalță Cuvântul lui Dumnezeu și în care petrecem când suntem în Cuvântul lui Dumnezeu -, celelalte zile, zic, celelalte ceasuri adesea sunt pline de lucruri pe care nu-i nevoie să vi le amintim, că și dumneavoastră le știți cum se petrec.
Ei bine, aceste obiceiuri păgânești sunt înlocuite acum de un alt fel, nou și binecuvântat, în care ne-a învățat Lucrarea aceasta să ne petrecem morții noștri și să-i mângâiem pe cei încercați de pierderea lor.
Iată ce mare dar și ce mare binecuvântare ne-a făcut nouă Dumnezeu prin acest om binecuvântat. Noi acum suntem creștini și într-adevăr ni s-a arătat și ni s-a dat posibilitatea să ne petrecem creștinește, mai ales în sărbătorile și în ocaziile deosebite ale vieții, pe care fiecare în familia noastră și în viața noastră le avem.
Ce minunat este să poți întâmpina un copil, când se naște, cu rugăciuni de binecuvântare, cu doriri sfinte, cu urări creștinești pentru el! Și să-l faci să crească astfel. Ce minunată este o mamă credincioasă care-și crește copilașul ei în dragostea lui Dumnezeu și-i cântă cântecele de leagăn pe care le-a cântat Maica Domnului la Iisus micuț când era și El în leagăn și ea-I cânta! Cântările acestea sfinte care L-au crescut ca Fiu al lui Dumnezeu! Așa învață mamele din Lucrarea aceasta să-și crească copiii.
Ce minunați sunt părinții care se silesc, se străduiesc să-și crească copiii în felul acesta! Ei vor fi binecuvântați de Dumnezeu. Așa-i cresc până la vârsta când copilul este încă sub îndrumarea și sub controlul părintelui.
Ce mare răspundere au ceilalți educatori, care preiau acest copil și nu mai cultivă în inima lui sămânța curată pe care au semănat-o părinții credincioși. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca toată educația noastră să continue linia frumoasă și curată, și creștinească pe care o primește copilul de la mama lui și de la tatăl său credincioși.
Mare lucru este ca părinții credincioși - nu numai în timpul când crește copilul, ci chiar și înainte, când Dumnezeu i-a înștiințat că deja vor avea un copil, în timpul sarcinii - să [trăiască] într-un duh liniștit și curat, pentru că starea lor sufletească se imprimă pe sufletul, pe ființa și pe viața copilului chiar încă nenăscut. De ce sunt atâția copii nervoși, neascultători, îndărătnici, răi? Pentru că au crescut îndrumați de niște părinți în stări nervoase, în certuri, în neînțelegeri familiale. Și duhul de ceartă și de nervozitate al părinților s-a imprimat pe toată ființa copilului. Și nu mai poate să scape. El va deveni un copil nervos, după aceea un tânăr neascultător, după aceea, un adolescent împotrivitor. Din rândul lor se recrutează huliganii, neascultătorii, derbedeii, leneșii și toți ceilalți care creează pe urmă o plagă și o problemă pentru societatea care îi are, nu numai pentru familiile lor.
Dar ce minunați sunt părinții credincioși care imprimă și pe trupul, și pe sufletul copiilor lor atmosfera înaltă a credinței și a dragostei. Dintre aceștia cresc copii blânzi, buni, silitori, atenți, ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, vrednici oriunde sunt puși. Elevii cei mai silitori, tinerii cei mai inteligenți și mai vrednici... și ajung apoi muncitori destoinici, harnici, credincioși și respectuoși față de superiori și atenți față de inferiorii lor totdeauna. Și Domnul să ajute ca în toate locurile noastre de muncă și în toate locurile noastre de răspundere să-i dăruiască poporului nostru astfel de elemente binecuvântate, pe care le cresc părinții credincioși, atmosfera binecuvântată, Biserica cea vie și adunarea cea sănătoasă care îndeamnă spre acestea.
Noi dorim din toată inima ca, în această seară, toți cei care suntem aici cu unul sau cu altul din pământul inimii noastre să primim toate cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu care s-au răspândit aici și să fim ascultători.
A fost aici un îndemn stăruitor care m-a impresionat foarte adânc: „Adu-ți aminte de dragostea dintâi”. Dacă ați ascultat toate cântările acestea cu lacrimi, toate cuvintele acestea, toate îndemnurile pe care le-am auzit și prin alte cuvinte, toate au fost călăuze, îndemnuri, apeluri stăruitoare să ne întoarcem la dragostea dintâi. La dragostea dintâi a părinților noștri care au apărat și locurile acestea cu credința, cu sângele, cu sudoarea, cu lacrimile lor.
Să-i răsplătească Dumnezeu pe părinții noștri care au trecut în veșnicie, pentru toate jertfele și suferințele pe care le-au îndurat ca să-și păstreze credința și locul în care i-a așezat Dumnezeu. Dar să ne ajute și nouă nu numai să ne lăudăm că suntem fiii unor astfel de eroi, ci să și dovedim prin faptele noastre o viață asemănătoare cu a lor. Toate locurile acestea ne amintesc de urmele jertfelor și suferințele înaintașilor noștri.
Am trecut pe la Mărășești. Nu poți trece niciodată pe acolo fără lacrimi și fără rugăciune. Am trecut prin locurile unde ei au făcut față la un puhoi nespus mai mare decât ei și, cu jertfa vieții lor și cu suferințele lor, prin credința în Dumnezeu, au ținut piept năvălitorilor. Și când au dat atâtea jertfe cât a cerut biruința, Dumnezeu le-a dat această biruință.
Mi-aduc mereu aminte de Părintele Iosif și de un exemplu pe care l-a dat el din luptele acestea de la Mărășești. Pe locul unde este acum statuia aceea de la răspântia drumurilor, a fost însărcinată cu apărarea o grupă care și-a încercuit poziția cu o inscripție: „Aici vom muri sau vom învinge!” Ceilalți, din celelalte părți, au mai avut o tufă, ceva după care să se adăpostească, la care să se ascundă; dar ei n-au avut decât un câmp deschis. Nu le stătea în față decât moartea sau biruirea... N-au murit toți, dar au biruit toți.
Mausoleul acela este o dovadă veșnică despre jertfele cu care au știut să răscumpere libertatea pământului acestuia și moștenirea de credință care ne-a rămas nouă de la înaintașii noștri. Pe acești oameni minunați, istoria îi va pomeni în veci și Dumnezeu îi va răsplăti pentru că au lucrat și au suferit cinstit, pentru binele neamului acestuia și pentru păstrarea credinței, cum a spus Ștefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai ființa neamului meu; și nu numai libertatea acestui pământ. Ci credința și Numele lui Hristos. Și credința și Numele lui Hristos i-au dat izbândă și le-au dat biruință. Așa cum spune și sfântul psalmist: „Nu pe caii noștri, nici pe carele noastre ne bizuim, ci pe Numele Domnului Dumnezeului nostru”. Și cine s-a bizuit pe Numele Domnului a izbutit totdeauna. Mausoleul de la Mărășești nu este un mormânt; este o dovadă uriașă despre izbânda acelora care sunt gata să creadă și să lupte până la sfârșit. Dumnezeu le va încununa, cum le-a încununat și acelora, izbânda.
Noi ne bucurăm acum, vorbim în limba noastră, a părinților noștri, aceste cuvintele sfinte care sunt mângâierea și nădejdea sufletelor noastre. Noi cântăm în limba noastră acum aceste cântări minunate despre Dumnezeu și despre iubire și ne îmbărbătăm inimile unii altora acum în libertate pentru că ei au murit atunci și s-au sacrificat pentru binele nostru. Dacă și noi suntem în stare să sacrificăm ceva și să suferim ceva, și să lucrăm cumva pentru Numele Domnului și pentru izbânda cauzei Evangheliei, aceasta va fi spre fericirea urmașilor noștri; a copiilor copiilor noștri, până cât va trăi neamul acesta. Și acest neam va trăi veșnic, dacă va avea suflete curate, oameni vrednici să accepte și martiriu, pentru curăția credinței lor, pentru păstrarea acestei credințe și pentru fericirea urmașilor.
Vreți să vă fie fericiți copiii? Veniți la Hristos. Pentru că este scris: „Binecuvântat este cel credincios și binecuvântați sunt urmașii lor până la al miilea neam”. Vreți (cred că nu doriți) ca urmașii lor să fie nenorociți. Dar dacă vrea cineva într-adevăr să-și nefericească urmașii, acela să nu se întoarcă la Dumnezeu; să trăiască în păcat. Pentru este scris: „Blestemat este cel necredincios” - și urmașii lui. De ce este scris: „Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se sterpezesc dinții”? Iată, din cauza păcatului, atât de mulți copii se nasc handicapați, copii orbi, copii surdo-muți, copii rahitici, copii nefericiți, copii schilozi. De ce se nasc atâția și trăiesc atâția chinuiți? Pentru că părinții lor necredincioși i-au conceput în mod nepermis și nu i-au cerut binecuvântați de la Dumnezeu, și nu i-au încredințat lui Dumnezeu. I-au conceput în păcat și i-au crescut în păcat. Aceasta este urmarea. Cum trebuie să fie un părinte care își vede copilul lui născut inform, diform, nefericit? Totdeauna amintindu-și că acest copil nefericit s-a născut așa din cauza păcatului pe care părinții l-au făcut. Nu ne cutremură pe noi gândul acesta? Să ne cutremure!
Plaga aceasta nenorocită, atâția copii nefericiți... De ce atâta tineret neascultător, derbedeu, netrebnic? Pentru că au fost concepuți nepermis și au fost crescuți murdar, necredincioși. De părinți care nu-L iubesc pe Dumnezeu, care nu s-au rugat niciodată peste legănuțul lor, să-l binecuvânteze Dumnezeu; care nu i-a spus niciodată: „Dragul mamei...”, și să-i împreuneze cele trei degetuțe, să-i spună: „Zi: În Numele Tatălui...”. Spune și tu: „Tatăl nostru...”; spune „Îngerașul”. Oameni care au crescut în felul acesta, ce să ajungă astăzi, decât o plagă care creează mereu probleme și vor crea mereu probleme societății din ce în ce tot mai multe și mai multe, și mai grele.
Vreți să aveți copiii fericiți? Întoarceți-vă la Dumnezeu. Primiți în inimile dumneavoastră întâi Cuvântul lui Dumnezeu, care să vă transforme. După adunarea aceasta, dorim ca Domnul să facă pământul tuturor inimilor noastre să arate ca un teren însămânțat după o ploaie binecuvântată, care e plin de verdeață sfântă, fragedă, sănătoasă, tânără, curată, promițătoare. Așa să ajute Domnul ca să fie sufletele noastre.
Îi mulțumim lui Dumnezeu acum... e ceasul aproape de doisprezece.
Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru această seară. Au trecut ceasurile acestea ca niște clipe. Cred că nici unul dintre dumneavoastră nu-i nici obosit, nici plictisit, nici flămând, nici somnoros. Astfel de lucruri pe care le petrecem lângă Cuvântul lui Dumnezeu sunt cele mai fericite și mai binecuvântate ceasuri, cu cel mai mult rod. Și dacă totuși sunteți obosiți, nu vă pară rău de aceste ceasuri pe care le-ați petrecut în această noapte în ascultarea acestui Cuvânt al lui Dumnezeu. Mâncarea și somnul, și... [de] celelalte ne mai putem bucura. Dar adunări binecuvântate și cuvânt binecuvântat, și adevăruri binecuvântate ca în seara aceasta cine știe dacă vom mai avea ocazia să întâlnim. Eu, cel puțin, mă rog lui Dumnezeu să nu fie ultima dată când am mai petrecut cu dumneavoastră împreună. Dar anii mei atât de mulți și tot ce-a fost în ei... (...) Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Acum două săptămâni nici nu nădăjduiam, numai printr-o minune, că vom ajunge aici. Suntem în niște împrejurări așa de grele, încât ne rugăm: „Doamne, numai de data aceasta mai îngăduie să mai ajungem acolo”.
Aveam atâtea lucruri frumoase să vă spunem... Poate că în partea a doua a acestui program, Dumnezeu ne va ajuta să vă putem împărtăși niște lucruri mai aproape de trebuințele pe care le avem noi nu numai fiecare, ci toți împreună. Poate Dumnezeu ne va rândui un timp binecuvântat să putem semăna Cuvântul lui Dumnezeu în arie mai largă și într-un timp mai liniștit. Semănătorul, înainte de a semăna sămânța, face multe lucruri. Știți bine, căci sunteți aici, în sectorul acesta, câte pregătiri se fac. Întâi trebuie terenul pregătit; după aceea sămânța tratată, sămânța pregătită, selectată, așezată și pregătită pentru a fi însămânțată. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța cea bună. Dar El are nevoie de lacrimile noastre, de rugăciunile noastre, de preocuparea noastră, de ostenelile noastre, pentru ca atunci când îl vom semăna în ogorul inimilor, el să aducă rod binecuvântat. Și terenul trebuie pregătit. Lucrează Dumnezeu, lucrează ploaia, lucrează soarele, lucrează vântul, lucrează toate puterile lui Dumnezeu să pregătească terenul, pentru ca atunci când vine sămânța toate condițiile să fie împlinite. Și atât sămânța bună, cât și pământul bun să aducă roade binecuvântate.
Așa trebuie să fim și noi pregătiți. Noi înșine să fim bine pregătiți. Știți, semănatul este o muncă sfântă, se cere ceva sfânt în comportarea semănătorului. Eu știu [de la] înaintașii noștri... Știți ce viață înfrânată duceau înainte de semănat? Nu pot spune... Dar gândiți-vă cum trebuie să fie un preot când se pregătește pentru săvârșirea sfintei Liturghii. Așa trebuie să fie un semănător când se pregătește pentru semănat. Dacă starea noastră sufletească, înfrânarea noastră, îndreptarea noastră, pregătirea noastră prin rugăciune, prin sfințenie, prin înfrânare își face partea ei, Dumnezeu binecuvântează sămânța pe care punem mâna și pământul în care o îngropăm; și ea va aduce multă roadă.
Așa e binecuvântat pământul din pricina semănătorului și sămânța din pricina lui. Să fim și noi nu numai niște semănători buni, ci să fim pământ bun. Că dacă semănători sunt și sămânța e bună, și pământu-i bun, Dumnezeu binecuvântează Cuvântul Lui. Eu cred că în seara aceasta aici au fost niște semănători binecuvântați care au pregătit, să știți, prin rugăciune semănatul acesta. Mulți s-au rugat pentru seara aceasta și cred că nu s-au rugat în zadar. Acum vedem atâtea suflete care, după câteva ore de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, chiar stând în picioare, nu sunt plictisiți, nici obosiți. Au ascultat cu atenție și cu evlavie, așa cum se cuvine să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Știți cum părinții noștri... mi-aduc aminte când se ducea la semănat tata. Îngenunchea pe brazdele dinainte de semănat și se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să binecuvânteze sămânța, pământul, timpurile, ca toate lucrările să aducă rod binecuvântat. Și binecuvântat a fost rodul lor.
Să facem și noi la fel. Când pregătim Cuvântul lui Dumnezeu, să-l pregătim cu rugăciune și să ne rugăm pentru inimile care au venit sau vor veni să asculte. Și un cuvânt, o sămânța dacă o semănăm, chiar lângă drum. Totuși au fost drumuri pe care ai văzut și [încolțind] și crescând câte o sămânță bună. Să semănăm chiar lângă drum; chiar între oamenii ușuratici. Nu știm care sămânță e binecuvântată de Dumnezeu și ea va aduce rod. Mulți s-au întors la Dumnezeu printr-o discuție pe drumuri sau de la marginea drumurilor. Să semănăm chiar și în locurile stâncoase, chiar între inimile care par împietrite și respingătoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Și acolo Domnul poate face ca o sămânță să aducă rod. Și ce binecuvântată este o sămânță pe care o vezi rodind în locurile cele mai uscate! Sunt atâtea semințe pe care le aveți... flori răsărind pe piatră, pe stâncă, undeva sus. Un vânt ceresc, o păsărică a dus o sămânță bună acolo, care a găsit un teren potrivit și a crescut, și aduce rod frumos. Să semănăm și între spini.
Dar... cu pilda semănătorului se pot asemăna și stările noastre. Adeseori suntem ușuratici mai ales în tinerețe și-n copilărie. Iubim drumurile, iubim distracțiile, lumea. Totuși e bine să se semene chiar și-n stările acestea Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră. Sunt amintiri pe care le avem din copilărie, neuitate până astăzi. Oameni care ne-au spus un cuvânt frumos, la care am văzut o pildă frumoasă și nu le-am uitat. E o sămânță bună, care ne îndeamnă cândva și pe noi să facem la fel.
Ajungem uneori ca un teren pietros. Suntem în stări grele, stări de ispită și nu prinde în noi Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne rugăm totuși. Lacrimile produc umezeala prin care rodește totdeauna sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Nu vă rușinați de lacrimi. Rugați-vă lui Dumnezeu să vă dea lacrimi. După ce ați plâns, știți ce ușurare simte inima care înainte de lacrimi era împovărată.
Mi-aduc aminte de o poezie de a lui Goga care are două versuri ce spun așa: „Vai, mă-ngrozesc și eu de mine / de câtă vreme n-am mai plans”. Îngroziți-vă când nu puteți și plânge. Cereți lui Dumnezeu lacrimi. E atâta nevoie de lacrimi și pentru noi, și pentru alții, pentru copiii noștri, pentru frații noștri, pentru adunarea noastră, pentru starea noastră. Chiar în locurile cele mai pietroase, în stările cele mai grele, acolo unde nu-i nici o speranță de găsirea unei semințe, noi să ne rugăm cu lacrimi și Dumnezeu poate să aducă rod acolo. Chiar și atunci când suntem ca o țarină plină de spini și de îngrijorările vieții acesteia, când nu mai știm ce să facem de preocupări și noi, ca lumea: ce vom mânca, cu ce ne vom îmbrăca, cu ce ne vom încălzi, unde ne vom duce, ce vom mai face? Chiar și-n stările acestea de îngrijorări apăsătoare, chiar și aici, să primim Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră. Udați-o cu lacrimi și Dumnezeu va face să depărteze spinii și să crească peste ei sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Și nu spinii să înăbușe sămânța, ci sămânța să-i depășească, crescând peste ei. Atunci harul lui Dumnezeu ne va da rod binecuvântat.
Dragii mei, e ceasul doisprezece. Vor mai lua cuvântul și alți frați. Nu vă pară rău că mai stăm un ceas, două. E o noapte câștigată. Avem timp pe urmă să ne recuperăm trupește ceea ce am pierdut acum [în timpul acesta]. Dar când se va face chemarea pentru hotărâre, primiți în inimă această chemare. Predați-vă Domnului, hotărâți-vă pentru El cei care nu v-ați hotărât. Faceți ca aceste semințe aruncate în seara aceasta din Cuvântul cel curat al lui Dumnezeu să se arate rodnice și că au răsărit frumoase spicele, ca atunci când mergeți pe holdele acestea unde a căzut ploaia, să vezi cum înfrunzește și cum înverzește peste noapte grâul cel minunat semănat aici.
Să dea Domnul ca și inimile noastre să arate astfel după terminarea acestei adunări. Ca un ogor însămânțat cu grâu frumos care [a răsărit]. Cea dintâi dovadă este hotărârea noastră, predarea noastră. Să lăsăm ca, Cuvântul lui Dumnezeu să prindă rădăcini și să răsară în inimile noastre. Asta este nașterea din nou, legământul, hotărârea noastră pentru Domnul. Că dacă nu ne-am hotărât pentru Domnul, adică n-a răsărit viu în viața noastră începutul vieții noastre duhovnicești, atunci Cuvântului lui Dumnezeu este în zadar. Noi ne vom întoarce de aici tot „drum” cum am venit, tot „stâncă” sau „piatră”, tot „spini” cum am venit. Dar dacă în inimile noastre Cuvântul lui Dumnezeu a săvârșit nașterea din nou, hotărârea, legământul, atunci noi vom deveni un ogor binecuvântat în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a prins și promite să aducă un rod. Iar după ce a răsărit în inima noastră, să ducem o viață vrednică de Domnul, în ascultare și-n credincioșie, că vine vreme când Stăpânul nostru va veni și va răsplăti pe fiecare după rodul pe care l-am adus.
Viața e așa de scurtă, așa de repede trece viața, oricât de lungă ar părea. Noi, cei bătrâni, acum când privim înapoi, ni se pare că viața n-a fost decât un vis, chiar dacă a durat atâția ani și cu atâtea împrejurări. Cei cărora sunt tineri poate să le pară că viața va fi cine știe cât de lungă. Nu-i adevărat... E un vis. Mâine, când se va sfârși, li se va părea că nici n-au trăit-o. De aceea pentru această viață scurtă, Domnul ne îndeamnă și ne oferă viață veșnică. Să primim Cuvântul Lui, să ne naștem din nou, să ne hotărâm pentru El și apoi, în răbdare, să aducem roade vrednice de pocăință, pentru că nici un picur de sudoare nu-i adus [fără rost]. Nici o jertfă nu este în zadar. Cum n-a fost jertfa părinților noștri pentru libertatea noastră de astăzi, așa nici jertfa noastră pentru fericirea copiilor noștri de mâine. Nici o jertfă făcută pentru Domnul, pentru un scop bun nu rămâne în zadar. Să ne ajute Domnul să punem la inima noastră acest lucru și să nu uităm noi, cei care am venit la Domnul mai demult, cuvântul care i s-a spus Bisericii din Efes [de către Cel] care nu uită niciodată: „Știu luptele tale, jertfele tale, ostenelile tale, răbdarea ta... pe toate le știu. Dar am dorit un lucru: să revii la dragostea dintâi”. Aceasta este mai de preț decât orice jertfă, decât orice suferință. În zadar am suferi noi oricât de mult, dacă noi nu ne întoarcem la dragostea și la unitatea, și la părtășia care era la început.
Eu știu cum pe vremea Părintelui Iosif. Că am fost de copil alături de el. Am trăit atâția ani începuturile Lucrării Oastei. Știu ce unitate adâncă era între frați, ce părtășie frățească, ce alergări... dar, mai presus de toate, dragostea de Dumnezeu. Dragostea de frați era steagul care flutura asupra tuturor. Nu erau partide, nici neînțelegeri, toți erau o inimă și-un gând. Era în stare să alerge sute de kilometri pe jos, ducând Cuvântul lui Dumnezeu, cu orice jertfă, pentru ca Lucrarea lui Dumnezeu, unită, să fie păstrată credincioasă. Datorită lor noi ne bucurăm astăzi. Să facem și noi acest lucru, pentru ca urmașii noștri să ne binecuvânteze și pe noi pentru armonia și dragostea la care am revenit, pentru ca și ei apoi să aibă o bază frumoasă și fericită, să pornească fericiți înainte.
Cei care sunt dezbinați și care lucrează dezbinare nu numai pentru ei înșiși fac acest rău, ci, crescându-i pe copiii lor în atmosfera aceasta, ei se fac vinovați și de păcatele pe care le vor face și de nenorocirea care va urma și pentru copiii lor. Dar cel care face pace și unitate e binecuvântat nu numai pentru el însuși, ci și pentru urmașii lui, pentru că și copii lui vor face așa cum l-au văzut pe tatăl lor făcând.
Dea Domnul să dăm exemplu bun urmașilor noștri și trupești, și sufletești, pentru ca Lucrarea lui Dumnezeu să câștige și neamul nostru să fie binecuvântat. Și această Sfântă Lucrare să devină una, ca în dragostea dintâi, pentru că atunci Dumnezeu binecuvântează și ce Îi dăm noi Lui, și ceea ce ne dă El nouă. Pentru ca prin toate, Numele Lui să fie slăvit. Și la capăt, să vedem cu bucurie împărăția lui Dumnezeu și să auzim și noi cuvântul: „Vino, slugă bună și credincioasă, intră în bucuria Stăpânului tău”. La aceasta să ne ajute Domnul pe toți. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
În numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh.