Cele două feluri de oameni

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare - 1988

(...) Prin sfânta Taină a Botezului, când un copil se naște pe pământ, în lume, el este încetățenit în Biserica lui Dumnezeu, adică el capătă drept de moștenire în poporul lui Dumnezeu. După cum în Vechiul Testament tăierea împrejur era acel semn de apartenență al celui nou-născut la poporul lui Dumnezeu, așa în Noul Testament, Mântuitorul a întocmit și a instituit Taina sfântului Botez, prin care noi putem deveni nevinovați și neprihăniți, adică în starea în care putem nădăjdui și crede că vom putea face parte din împărăția lui Dumnezeu și vom găsi intrare slobodă în împărăția Sa.

Dar ce s-a întâmplat după Taina sfântului Botez? Prin această Taină noi am fost curățiți și izbăviți de păcatul strămoșesc, de păcatul părinților noștri celor dintâi, cum am auzit spunându-se aici. Ei au păcătuit atunci, pentru că au călcat cuvântul lui Dumnezeu; și păcatul lor s-a răspândit mai departe, peste toți urmașii lor. Primul născut după păcat, Cain, fiul lui Adam și Eva, a fost un criminal. Al doilea născut, Abel, a fost o victimă. Nu Cain și Abel erau vinovați, dar ei au ispășit păcatul părinților lor.

Cât de adevărat este acest cuvânt! Cât de mult trebuie să ne îngrozim noi de păcat, că nu există păcat care să nu trebuiască ispășit. Nu-l ispășesc părinții care l-au făcut? Îl vor ispăși copiii și copiii copiilor lor, pentru că așa este scris.

Noi am pierdut nevinovăția de la sfântul Botez. Am căzut. Și s-a întâmplat cu noi ce s-a întâmplat în pilda cu samariteanul milostiv, ce zice că era un om care s-a coborât de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari. Aceasta înseamnă evoluția vieții fiecăruia dintre noi. Am pierdut nașterea din nou și curăția de la Botez, curăția de copii, și am [ieșit] din Ierusalim, ne-am coborât din starea cea de ascultare de Dumnezeu spre lume și spre păcat. Și așa ca acel călător care a coborât din Ierusalim spre Ierihon, am căzut și noi între tâlharii păcatelor. Și a venit apoi Samariteanul milostiv, ne-a luat și ne-a dus spre Ierusalim.

Ce înseamnă asta? Asta înseamnă ceea ce s-a spus și mai înainte: „La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dar dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu!” Dreptul prin Botez; să se facă prin credință, prin ascultare de Dumnezeu, să ducă o viață nouă și sfântă. Ca să căpătăm iarăși chipul de copil pe care ni l-a cerut Domnul când a zis ucenicilor Săi: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca acest copilaș, cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor!”.

Iată ce minunat este înțelesul cuvintelor lui Dumnezeu și ce minunat ne apar nouă în față cerințele lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi care dorim mântuirea.

Am zis că citim sfânta Evanghelie de astăzi. Vom citi și vom medita puțin cu privire la aceste lucruri și la înțelesul sfintei Evanghelii.

Și spune Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 9, începând cu versetul 27: „Când a plecat de acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau și ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Și Iisus le-a zis: «Credeți voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne», i-au răspuns ei! Atunci S-a atins de ochii lor și a zis: «Facă-vi-se după credința voastră!». Și li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul și le-a zis: «Vedeți, să nu mai spuneți la nimeni». Dar ei, cum au ieșit afară, au răspândit vestea despre El în tot ținutul acela. Și pe când plecau orbii aceștia, iată că a ajuns la Iisus un mut îndrăcit. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit și noroadele mirate ziceau: «Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel». Dar fariseii ziceau: «Cu ajutorul domnului dracilor scoate el dracii»”. Amin.

Vedem aici, din cuprinsul acestei sfinte Evanghelii, două categorii de oameni: unii care veneau cu rugăciune și cu cereri, și cu trebuințele lor, spre mântuirea și vindecarea lor, iar alții care priveau cu răutate și cu dușmănie la minunile pe care le făcea Domnul.

De la început, fratele căruia Domnul i-a dat în inimă gândul și îndemnul din Psalmi, să vorbim între noi despre Domnul, să lăudăm Numele Lui, să ne rugăm Lui, să spunem despre minunile Lui, a avut de la Dumnezeu un îndemn: dorim să spunem despre minunile Domnului! Nu numai despre cele scrise în sfânta Evanghelie de astăzi, ci și despre cele care s-au petrecut în viața fiecăruia dintre noi într-o astfel de împrejurare când Domnul de fiecare dintre noi a avut milă.

La începutul Evangheliei se vorbește despre oameni care au venit să se roage lui Dumnezeu și au strigat: „Doamne, ai milă de noi!” Și Dumnezeu S-a îndurat.

La sfârșitul Evangheliei au fost unii care au batjocorit Numele lui Dumnezeu, au interpretat rău cuvintele și faptele Mântuitorului și, în loc să se minuneze, să-L laude pe Dumnezeu că se vindecaseră doi orbi și se vindecase un mut îndrăcit, ei batjocoreau Numele lui Dumnezeu și vorbeau împotriva voii Sale.

Iată cum se aleg, pe parcursul istoriei și pe parcursul Bibliei, cele două feluri de oameni, de fiecare dată: cei de-a stânga, care cârtesc, și cei de-a dreapta, care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei omenirii, aceste două tabere au fost mereu împărțite: una la stânga și una la dreapta Mântuitorului. Au fost oameni care au strigat: „Doamne, ai milă de noi! Credem că Tu poți!” Și ei s-au împărtășit din mila și din binefacerile lui Dumnezeu. Și au fost și oameni care L-au batjocorit pe Dumnezeu, L-au disprețuit, au interpretat rău cuvintele Mântuitorului și chiar faptele cele mai minunate ale Mântuitorului ei nu le-au văzut așa cum erau, ci, din cauza răutății inimii lor, le-au interpretat rău; și, în loc să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să facă această voie cu smerenie și cu ascultare, s-au împotrivit.

De-a lungul istoriei se petrece acest eveniment, acest fenomen, acest proces de alegere a oamenilor. Ceea ce s-a citit apoi despre Judecata din urmă, când Se va coborî Fiul Omului și când El, Împăratul, va aduna în fața Sa toate noroadele pământului, viii și morții, îi va împărți în două: o partea de-a dreapta, o parte de-a stânga, așa cum se spune în sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 25: „Și va zice celor de-a dreapta: «Veniți, binecuvântații Părintelui Meu!». Și va zice celor de-a stânga: «Duceți-vă, blestemaților, în focul veșnic!»”.

Dar această împărțeală nu va fi făcută numai atunci. Atunci va fi numai definitivarea acestei împărțeli. Oamenii și-au ales fiecare, de-a lungul istoriei și de-a lungul vieții, partea pe care și-a acceptat-o și a dorit s-o aibă: de-a dreapta sau de-a stânga Domnului.

În Evanghelia de astăzi începe relatarea acestor sfinte cuvinte cu niște oameni care au venit la Domnul și s-au mântuit și cu niște oameni care au privit rău la tot ceea ce făcea Mântuitorul; au cârtit și au batjocorit Cuvântul Lui și lucrarea Lui și s-au pierdut.

De-a lungul lucrării de evanghelizare pe pământ, se aleg aceste două tabere. De fiecare dată când noi ne adunăm în Casa Domnului, ascultăm Cuvântul Domnului, Evanghelia Domnului, trebuie să gândim bine la aceste adevăruri și să ne stabilim fiecare dintre noi în noi înșine ce poziție avem față de adevărul lui Dumnezeu și față de Evanghelia și credința Lui. Se vorbește despre acești doi orbi. Erau orbi când au venit la Iisus. Dar Domnul le-a făcut sănătoasă vederea. Le-a dat lumina lor.

La urmă se vorbește despre niște oameni care aveau ochii deschiși, ochii trupului le erau deschiși, dar ce orbi le erau ochii sufletului lor când, în loc să interpreteze bine voia lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, minunea lui Dumnezeu, ei au interpretat totul rău.

Spune un proverb așa: „Sunt două feluri de orbi. Unii orbi de ochii trupești, alții orbi de ochii sufletești”. Orbia cea sufletească este mai mare decât cea trupească. E nenorocit omul cu ochiul orb, cu ochiul trupesc, cu ochiul de sub frunte orb; e nenorocit... Dar e mai nenorocit omul cu ochiul din frunte orb, adică cu ochii cei sufletești orbi.

Mântuitorul a făcut, în Evanghelia de astăzi, două fapte mari. I-a vindecat pe orbii aceia și l-a vindecat pe mutul acela îndrăcit. Dar cei care s-au apropiat de Dumnezeu cu gând rău, care au venit să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și să se uite la faptele Lui cu intenție rea, acelora Dumnezeu le-a orbit și mai mult ochii.

Am să vă spun o întâmplare din viața mea. Am fost lângă Părintele Iosif - s-a vorbit despre el, despre acest mare om al Bisericii noastre, al poporului nostru, al Evangheliei lui Dumnezeu, acest profet al vremilor noastre care a mărturisit Evanghelia și a adus în Biserica noastră și în viața poporului nostru revelația aflării lui Dumnezeu și a trăirii Bibliei pe scară de masă. Am fost lângă acest om... așa a rânduit Dumnezeu să fiu [lângă el] în ultima noapte, când el a trecut în veșnicie. A vorbit cu mine toată noaptea spre 12 februarie 1938. De seara până la ora unu și jumătate noaptea, când a trecut la Domnul. Mi-a spus atunci atâtea lucruri extraordinar de importante, atât cu privire la istoria poporului nostru, cât și la istoria Bisericii noastre și la istoria vieții noastre. Am relatat acestea și este înregistrat și scris în multe locuri. Acest om sfânt al lui Dumnezeu a trecut la Domnul și l-am înmormântat în ziua de 16 februarie 1938.

În ziua de 3 noiembrie 1975 a trecut la Domnul fiul său, singurul său fiu care mai rămăsese în viață, Titus. Asta era deci în 3 noiembrie 1975. După aproape 40 de ani de la moartea tatălui său, când a trebuit să-l înmormântăm pe fiul, nemaigăsindu-se loc în cimitir, am zis... și așa am stabilit cu conducerea cimitirului, să-l înmormântăm în același mormânt cu tatăl său. Eram atunci la Sibiu, în cimitirul acesta, cu încă patru frați din Arad și trei [oameni] care săpau la mormânt. Era o zi ploioasă de noiembrie. Noi am zis la început: „Dacă se sapă și se va găsi un oscior al acestui mare om al lui Dumnezeu, după obiceiul nostru bun și străbun, le vom strânge pe toate, le vom spăla cu apă sfințită și le vom așeza din nou în mormântul acela. Nu ne așteptam ca, după aproape 40 de ani, să se mai găsească ceva în mormânt, afară de ceva oscior... mai ales că Părintele a zăcut atât de mult și, la moarte, avea numai 33 de kilograme. Îl purtam pe brațe ca pe niște moaște sfinte. Nici nu știam de unde să-l prindem, ca să nu atingem o rană care sângera, atunci când trebuiască să-l primenim sau să-l pansăm. După un trup așa de slăbuț, ne așteptam să nu mai fie nimic în mormânt, după aproape patruzeci de ani.

Cei trei oameni săpau la mormânt: unul arunca pământul de afară, și doi aruncau dinăuntru. Au tot săpat, au tot săpat până când hârlețul lor s-a înfipt în ceva tare și au spus: „Ce trebuie să fie aici?” Înainte însă au ridicat niște rămășite de coroană și mi-am adus aminte că în ziua de 16 februarie, când am coborât sicriul Părintelui în mormânt, fratele Trandafir Munteanu din Lugoj, care venise în fruntea unei delegații de frați la înmormântarea Părintelui atunci, au adus o coroană, să pună și ei... În durerea lui, fratele, când a văzut că se acoperă cu pământ sicriul Părintelui, s-a ridicat și a aruncat coroana lor adusă de la Lugoj peste mormânt. Acuma când, după aproape patruzeci de ani, groparii scoteau pământul, au scos rămășițe din coroana aruncată de fratele Trandafir Munteanu din Lugoj în 16 februarie 1938. Asta se petrecea acum, în noiembrie 1975.

Când au săpat mai adânc, într-adevăr, hârlețul s-a înfipt într-un coperiș... Nu putrezise nici sicriul lui. Atunci oamenii aceștia au zis: „Ce facem acuma? Desfacem sicriul, desfacem tot?”. După aproape patruzeci de ani, sicriul nu putrezise. Și atunci mi-am adus aminte din psalmi, unde spune: „...și nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea!” Eu cred: dacă n-a putrezit sicriul, n-a putrezit nici el. Erau niște împrejurări mai grele atunci în ‘75...

Am fost convins că dacă ridicăm capacul sicriului vom găsi trupul acestui sfânt uscat, dar neputrezit. Am fost convins de acest adevăr. Dar am zis: „În condițiile acestea ne-am expune la mari greutăți și pe noi, și trupul acestui sfânt... Las’ că știe Dumnezeu... Nu-l descoperim”. A rămas așa. Și când a venit vremea, am pus deasupra, peste sicriul întreg al Părintelui mort cu 40 de ani înainte, sicriul nou al fiului [său] care trecuse atunci în veșnicie.

Am spus aceasta la mai mulți. Eram acolo șapte oameni; și eram convins de acest adevăr. Și am spus: omul acesta a fost un sfânt, pentru că n-a putrezit nici sicriul, nici trupul lui. S-au ivit însă unii care au zis ca și acești oameni: „Apoi de-aia n-a putrezit, că a fost pedepsit de Dumnezeu!...”.

M-am gândit când am citit acest lucru din Evanghelie, că oamenii aceștia vedeau minunea lui Dumnezeu și ziceau: „Nu-i adevărat! Lucrare Satanică e!...” Cum poate Satana să schimbe felul de a gândi al unui om și, în loc să recunoască cu smerenie lucrarea minunată a puterii lui Dumnezeu, el răstălmăcește și zice: „Da, cu puterea Satanei se face acest lucru”. Păcătuim împotriva lui Dumnezeu când batjocorim viața și sfințenia acelora de care Dumnezeu S-a folosit în chipul cel mai minunat pentru mântuirea noastră. Ori de câte ori am citit acest lucru, mi-am adus aminte de aceștia care l-au batjocorit pe Părintele Iosif, că de-aia n-a putrezit el, pentru că a fost pedepsit de Dumnezeu. Pe când se scrie... toate cărțile și documentele Bisericii noastre arată că trupurile sfinților, că moaștele sfinților nu putrezesc. Că Dumnezeu are putere, după cum scrie în psalm: „Și nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea”. Putrezesc oamenii păcatului și cei care au trăit și au murit în păcat, dar cei care au realizat în viața lor o viață sfântă sunt oameni mântuiți de Dumnezeu și sfinți, și prețuiți înaintea Lui.

La temelia fiecărei biserici și în masa fiecărui altar se găsește o bucățică din moaștele unui sfânt, dovadă că acești oameni care L-au iubit pe Dumnezeu n-au putrezit, trupul lor n-a putrezit. Și noi ne bizuim pe această sfântă minune și-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru toți cei care au realizat - nu ca noi, că noi suntem slabi și neputincioși - dar acești oameni a căror inimă Dumnezeu a curățit-o prin suferință cum i-a curățit Mântuitorul și pe sfinții noștri înaintași, acești oameni merită să-i prețuim și să-i respectăm, pentru că roadele faptelor lor, iată, se întind de-a lungul istoriei.

Părintele Iosif a trecut la Domnul acum peste cincizeci de ani. Am sărbătorit anul acesta 50 de ani împliniți de la moartea lui și 100 de ani de la naștere.

Dar iată că după cincizeci de ani, acești copii minunați care se nasc din Duhul Sfânt, care devin copii și credincioși ai lui Dumnezeu, mădulare vii și adevărate ale Bisericii lui Hristos, oameni care doresc să-L realizeze în viața lor pe Hristos, sunt o dovadă sfântă a vieții sfinte a acestor oameni.

Spune cuvântul Mântuitorului așa: „Dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multe roade”. Acești oameni au murit înainte de a muri. Au murit pentru lume, au murit față de plăcerile deșarte ale păcatului și s-au născut și au trăit vii pentru Dumnezeu. Și iată, pentru că au fost în stare să se sacrifice pe ei înșiși, Dumnezeu i-a înzestrat și i-a binecuvântat cu niște urmași așa de minunați.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns, după toate luptele înaintașilor noștri, să vedem acuma în Biserica noastră și în poporul nostru o lucrare vie de mărturisire a Evangheliei.

Dumnezeu a avut milă de poporul nostru și a trimis profeți ai Lui care să ne aducă Cuvântul Său. Fiindcă știm că poporul care nu are Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, este un popor mort, un popor păgân, un popor pierdut.

Încă de pe vremea lui Neagoe Basarab (de pe la anul 1500), Dumnezeu a avut în mijlocul poporului nostru profeți care au pregătit venirea Cuvântului lui Dumnezeu. Neagoe Basarab, Coresi, Antim Ivireanu, Varlaam, Dosoftei, atât de mulți oameni minunați... Șaguna și ceilalți care ne-au adus nouă Biblia. Aceștia au fost trimișii lui Dumnezeu, dar realizarea adevărată a acestei minuni a venit prin lucrarea Părintelui Iosif, prin Lucrarea aceasta a Oastei Domnului. Aceasta este lucrarea de trăire a Bibliei în Biserica noastră și în credința noastră. Noi nu lepădăm nimic nici din sentimentul neamului nostru, nici din învățătura Bisericii noastre, ci vrem să [le] realizăm prin trăirea noastră, adică să împlinim Cuvântul Domnului care spune: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copii, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”.

Toată această propovăduire a noastră este reamintirea acestui deziderat scump, a acestui adevăr. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu și să devenim ca niște copilași. Noi ne-am pierdut haina curăției și nașterea din nou din Taina Botezului. Acum trebuie să venim prin taina pocăinței, prin taina convertirii, prin taina acesta a nașterii din nou, a renașterii noastre sufletești, să venim și să-L rugăm pe Domnul să ne ducă în starea în care ne-a spus El că, dacă nu o vom avea, cu nici un chip nu vom intra [în împărăția Sa].

Și Îi mulțumim lui Dumnezeu că de fiecare dată, în Casa Domnului, în ziua Domnului, prin Cuvântul lui Dumnezeu, El ne aduce mereu aminte de condiția aceasta. Iar noi, care dorim cu adevărat mântuirea, ne purificăm, ne curățim, ne sfințim și prin lacrimi, și prin rugăciune, și prin Tainele acestea care ni s-au lăsat nouă ca mijloace de curățire. Dorim să ajungem așa cum ne-a cerut Domnul: să fim găsiți „fără prihană, fără vină și în pace”, așa cum spune Cuvântului lui Dumnezeu - căci în alt fel nu vom putea intra în împărăția lui Dumnezeu.

Să-I mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru acei părinți credincioși și păstori ai noștri sufletești care cu dragoste și cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste caută să ne aducă aminte aceste precepte sfinte și să ne ajute să ne refacem sufletește și să devenim și noi cum ne-a cerut Domnul: ca niște copii nevinovați, fără răutate, născuți din nou și să dorim să trăim viața după voia lui Dumnezeu.

Ce minunată e această realizare a voii lui Dumnezeu! Ce revoluție cerească și sfântă face această renaștere duhovnicească în viața noastră! Au fost oameni care au trăit cele mai grele păcate, exact ca acela care cobora din Ierusalim și a căzut între tâlharii beției, fumatului, desfrâului, corupției, stricăciunii și păcatului. Și a venit o minune: Samariteanul milostiv; vestea aceasta, chemarea aceasta, Lucrarea aceasta de întoarcere la trăirea Evangheliei. Și i-a ridicat pe atât de mulți și le-a schimbat viața și, din niște oameni pierduți, au devenit iarăși niște copii ai lui Dumnezeu. Samariteanul milostiv l-a luat pe cel care zăcea între tâlhari pe drumul spre păcat și l-a întors înapoi. Cei care cădeau și ei din Ierusalim spre Ierihon nu l-au putut ajuta. Samariteanul suia spre Ierusalim, că numai cel care suie spre Ierusalim, care tinde și luptă să realizeze în viața lui o viață duhovnicească, acela poate să-l ajute și pe altul.

Samariteanul milostiv - frații noștri, părinții noștri duhovnicești - caută să ne ridice și să ne ducă în casa Domnului, în adunarea Domnului, acolo unde sunt tratate stările noastre sufletești și unde noi putem să căpătăm vindecare pentru ranele noastre și mustrare pentru greșelile noastre. Că samariteanul milostiv a turnat peste ranele omului întâi calmant: untdelemn; și apoi vin: dezinfectant. Și de calmante și de mângâiere avem nevoie, dar și de mustrare și de dezinfectant, ca să ne curățim și să ne dezinfectăm sufletește. Biserica este acel loc minunat, adunarea este acel loc minunat unde Domnul îi strânge pe cei găsiți pe drumul Ierihonului și-i întoarce iarăși în Ierusalim. Căutați adunarea Domnului, căutați Biserica Domnului. Și dacă vă vine mustrare, primiți-o, că-i dezinfectantul sufletesc, pentru ca să ne curățim de ce e rău. Și dacă avem nevoie de mângâiere, aici găsim și mângâiere, și hrană, și bucurie.

Iată, noi am petrecut câteva ceasuri frumoase în Casa Domnului în această zi minunată. Parcă a trecut ca un vis, ca niște clipe. Și, desigur, cei care au stat în picioare vor fi răsplătiți de Domnul mai mult decât cei care au stat pe scaune. N-au simțit nici oboseala aceasta, pentru că puterea lui Dumnezeu înlătură și oboseala cea trupească, și pe cea sufletească; și boala cea trupească, și boala cea sufletească; și neputințele cele trupești, și neputințele cele sufletești. Și când stai în Casa Domnului și în adunarea Domnului, nici nu simți cum a trecut timpul. Ai venit bolnav și te-ai întors sănătos; ai venit obosit și te-ai întors odihnit; ai venit întristat și te-ai întors bucuros. Așa este în lucrarea lui Dumnezeu și în Casa Domnului.

Noi mulțumim Domnului pentru această bucuroasă și fericită zi pe care am petrecut-o în Casa sfântă, în ziua sfântă, în adunarea sfântă și în Cuvântul Lui cel sfânt. Dea Domnul ca tot ceea ce s-a vorbit aici să lucreze la înnoirea și la sfințirea inimii noastre. Cei care v-ați întors la Domnul și cei care ați trecut prin această baie a renașterii sufletești binecuvântați pe Domnul că ați ajuns la acea taină minunată care se împlinește în viața voastră, după cerința Mântuitorului: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca acest copilaș, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Să nu fim noi mai milostivi decât Dumnezeu și să nu fim mai iertători decât Dumnezeu. Dacă El a spus o condiție, apoi noi susținem: aceasta e condiția adevărată. Să nu spunem: „Aaa... că se poate totuși mântui oricum, că Dumnezeu e bun și... până la urmă iartă, fie că te întorci, fie că nu te întorci”. Asta este o judecată înșelătoare.

Mântuitorul a spus cu sfintele Lui buze: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca acest copilaș, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Domnul ne-a lăsat în sfânta Sa Biserică și Cuvântul Său, și Tainele Sale prin care noi putem... [să împlinim această condiție]. Ne-a lăsat Taina Botezului, prin care noi ne putem curăți de păcatul strămoșesc. Dar ne-a lăsat și Taina Pocăinței, prin care ne putem curăți, dacă venim cu toată inima, cu lacrimi de pocăință sinceră și cu dorința să nu mai facem păcat. După cum Taina Botezului este o singură dată și Taina Cununiei și celelalte, o singură dată este și taina convertirii, taina pocăinței. Atunci când ne întoarcem la Dumnezeu și devenim ca niște copii; și atunci trăim după voia lui Dumnezeu. Avem la îndemână lacrimile pocăinței de fiecare dată când - fără voia noastră sau din nebăgarea noastră de seamă - mai putem greși. Dar întoarcerea la Dumnezeu am făcut-o! Și asta trebuie s-o menținem pentru totdeauna.

Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a scos și pe noi din drumul spre Ierihon și ne-a dus spre Ierusalim, în acea stare, în hanul acela unde El tratează sufletele. Toți suntem bolnavi. Fiecare avem în sufletele noastre dureri și rane care trebuie vindecate. Numai aici e vindecarea: în adunarea Domnului, în Cuvântul Domnului, în Casa Domnului.

Și dacă odată ne-am întors de pe calea Ierihonului la Ierusalim, să nu mai coborâm.

Ne-am întors odată la Dumnezeu, să nu ne mai ducem iarăși la păcat.

Ne-am predat o dată Domnului, să nu-L mai părăsim.

Am pus un legământ cu Domnul, să nu ni-l mai călcăm, ci să ni-l întărim de fiecare dată, pentru ca oricând va veni Domnul, să ne poată lua împreună cu El.

În legătură cu strigarea despre care era vorba înainte, este scris un cuvânt foarte frumos în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, în capitolul 4, începând cu versetul 13](1 Tesal 4, 13-16): „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei care au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde” Asta este partea din Sfânta Scriptură care se citește la fiecare slujbă de înmormântare. „Că dacă credem că Iisus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce iarăși înapoi împreună cu Iisus pe cei care au adormit în El. Iată în adevăr ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi, cei vii care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt (iată cine va face strigătul)... însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și va învia întâi pe cei morți în Hristos”.

Ce minunat va fi strigătul acela și cum îl vor auzi toți cei care au murit în Hristos! De aceea să ne întoarcem la El, să rămânem în El și să păstrăm taina sfântă a curăției pe care ne-o dă El când ne întoarcem; și apoi s-o păstrăm până la sfârșit. Și fie că vom fi pe pământ, fie că vom fi sub pământ, vom auzi strigătul acela și cei care-l vor auzi vor învia. Să ne ajute Domnul să fim între cei care vor auzi glasul și vor învia.

Dacă este cineva care s-a hotărât pentru Domnul, să păstreze hotărârea până la sfârșit. Dacă este cineva care n-a trecut încă din partea stângă în partea dreaptă... dintre cei care au cârtit contra Domnului și au vorbit împotriva Lui, în partea celor care Îl iubesc, ascultă și-L slujesc pe Domnul, e bine să facă acest lucru astăzi. E Casa Domnului, e Cuvântul Domnului și ziua Domnului. E adunarea Domnului. Și noi Îl rugăm din toată inima pe Domnul să moaie inimile noastre ale tuturor. Ale celor care ne-am hotărât pentru El, ca să ne înnoim - cum s-a spus - legământul nostru și să devenim mai credincioși și mai devotați. Să nu ne întoarcem înapoi de la sfânta biserică cum am venit. Cei care sunt buni să se întoarcă mai buni; cei care nu s-au hotărât încă pentru Domnul să se întoarcă hotărâți pentru Domnul, că nu se știe ziua când se va auzi strigătul acesta. Sau noaptea... Să fim atunci în stare să facem parte dintre cei de-a dreapta Lui.

Așa ne rugăm Domnului pentru toți cei care au auzit Cuvântul Său și pentru toți ce-l avem. Să ne găsească Domnul vrednici, ca în Ziua aceea să auzim glasul Domnului, trâmbița arhanghelului; să auzim chemarea: „Iată Mirele, veniți în întâmpinarea Lui!”. Să avem candelele aprinse, lacrimile aprinse, credința aprinsă, rugăciunea aprinsă, cântarea aprinsă, viața noastră aprinsă de dragostea lui Dumnezeu. Și atunci vom fi găsiți și noi vrednici să intrăm cu El la Nunta Lui. La Nunta Lui... fără de sfârșit.

Pentru toate acestea, fie slăvit numele Domnului. Și binecuvânteze El pe toți cei care au ascultat Cuvântul Său!

Noi ne-am rugat Domnului pentru Biserica noastră, pentru preoții ei, pentru țara noastră și pentru conducătorii ei, pentru Lucrarea Domnului și pentru cei care lucrează în ea... și mai credem că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile și-i va binecuvânta.

Ne rugăm Domnului și pentru cei care s-au rugat pentru noi, și pentru cei care ne-au cerut să ne rugăm noi pentru ei. Ne rugăm și pentru cei vii, ne rugăm și pentru cei morți, pentru că pentru Dumnezeu toți sunt vii. Este scris: „Hristos de aceea a murit și a înviat, ca să aibă stăpânire și asupra celor morți, și asupra celor vii”. Și El, care poate să-i mântuiască pe cei vii prin credință, va mântui și pe cei morți tot prin credință, numai să avem atâta credință câtă se cere pentru minunea aceasta. De ce unii nu cred în mântuirea după moarte? Pentru că nu au credință... Ei Îl socotesc pe Dumnezeu tot așa de slab ca și noi, că Dumnezeu nu poate să facă. Ce-i cu neputință la Dumnezeu? Domnul Iisus a spus: „Toate sunt cu putință la Dumnezeu”. Crede și Dumnezeu face! Numai să aveți o credință de acea măsură cu minunea pe care o cereți. O minune mare nu se face cu o credință mică. Trebuie o credință mare. Nici cu o rugăciune slabă. Trebuie o rugăciune tare. Ce credință a fost a celor orbi din Evanghelia de astăzi! A spus: „Credeți voi că Eu pot să fac, să vă deschid ochii voștri orbi?” „Credem”, au zis ei. „Fie după credința voastră!” Și li s-au deschis ochii. Credeți că poate Dumnezeu? Totul poate! Dar dacă n-aveți credință... Credem mult, vedem mult! Credem puțin, vedem puțin! Credem totul, vedem totul! Nu credem nimic, nu vedem nimic! În împărăția lui Dumnezeu numai prin credință se poate intra. Ai credință? Intri! N-ai credință? Nu vei vedea împărăția lui Dumnezeu.

Noi mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de stări și mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de păstori prin care El ne călăuzește și ne îndrumă!

Mulțumim lui Dumnezeu pentru Casa Domnului zidită de înaintașii noștri sfinți. Iată ce minunat ne înconjoară ființele cerești! La oricare privim, vedem o viață trăită după voia lui Dumnezeu. Petrecând în mijlocul lor, ni se insuflă și nouă dorința să realizăm și noi o trăire... [ca a lor]. Și ei au fost oameni. Sfinții aceștia care sunt în jurul Mântuitorului, care Îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, care iau parte la toate aceste scene biblice au fost și ei oameni ca noi, dar Dumnezeu i-a transformat prin lucrarea Sa minunată, a nașterii din nou, a convertirii, a pocăinței, a legământului Lui cu ei și al lor cu El! Și de aceea ei au ajuns acolo sus în cer. Și cei care au plecat din mijlocul nostru sunt acolo.

Noi cinstim memoria părinților noștri și ne rugăm pentru odihna și fericirea lor veșnică. Cinstim memoria fratelui Valer și a sorei Voichița - care a trecut la Domnul - și pentru care, împreună cu părintele, și noi vom înălța rugăciuni pentru mulțumire și pentru odihnă. Dar îi cinstim și pe toți ceilalți pe care fiecare dintre noi ni-i avem: o mamă care ne-a crescut, un tată care ne-a iubit, copii ai noștri sau frați ai noștri. Ei au trecut în veșnicie, n-au murit; ei s-au dus numai în existența cealaltă. Și Cel care îndrumă viața de aici, din existența noastră de aici, îndrumă și viața din existența lor de acolo. Între noi și ei e un hotar mare peste care noi nu putem trece și [nici] ei nu pot trece; dar Dumnezeu poate, pentru că El este pretutindeni Același. Și Cel care ne poate mântui, dacă avem credință, în viața aceasta poate să ne mântuiască și pe noi, și pe ai noștri, dacă avem atâta credință câtă cere minunea aceea, și în viața cealaltă. De ce nu-i credință în mântuirea după moarte? Pentru că nu avem credința necesară pentru aceasta. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o dea. Că atunci tot ce cerem cu credință prin rugăciune vom primi. Pentru că la oameni e cu neputință mult, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Pentru toate acestea Îi mulțumim Domnului și ne rugăm să ne primească rugăciunile astăzi și să-i binecuvânteze pe toți cei prin bunăvoința cărora am putut să ne bucurăm astăzi de această stare minunată. Știe Domnul dacă noi ne vom mai revedea pe pământ... Unii dintre noi suntem și bătrâni, și bolnavi și ne-am pregătit de mult pentru plecare. Dar dacă am mai trăit până astăzi, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru încă un prilej în care am putut să ne aducem aminte unii altora despre aceste condiții atât de necesare fiecăruia dintre noi. Și să ne rugăm... și dacă nu ne mai întâlnim trupește, să ne rugăm unii pentru alții. Dumnezeu ascultă rugăciunile. Și rugăciunile străbat distanțe și mări, și piedici până la cer și până la marginile pământului. Putem să-i ajutăm pe cei pentru care ne rugăm cu credință; sau ne pot ajuta cei care se roagă cu credință pentru noi. Nu ne-a primit nouă Dumnezeu atâtea rugăciuni chiar cât am fost necredincioși sau... puțin credincioși? N-ați avut copii care au plecat departe? N-ați avut soții sau soți care erau în primejdie? N-ați avut părinți sau frați care erau în necaz sau în boală? Nu v-ați rugat din toată inima? Nu v-a ascultat Dumnezeu rugăciunile? Nu s-a întâmplat minunea? Ba da. Că Dumnezeu ascultă, numai noi nu avem totdeauna nici rugăciune așa de fierbinte, nici credință așa de mare cum ni se cere pentru aceasta. Dar pe cine o are, Dumnezeu îl ascultă!

Noi mulțumim din toată inima Domnului pentru această bucurie, în primul rând!

Apoi mulțumim părintelui care a avut mereu bunăvoință; ori de câte ori ne-am întâlnit, a fost binevoitor. Și în Casa Domnului, am avut bucuria să petrecem o duminică frumoasă și de data aceasta.

Domnul să primească și rugăciunile altora pentru noi, și rugăciunile noastre pentru toți. Și să ne ajute tuturor să realizăm o trăire așa ca niște copii, ca să putem avea chipul cu care să putem intra și noi în împărăția lui Dumnezeu! Amin!

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin!