„Adevărat zic vouă: de nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”...

„Și chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocul lor (apostolilor) și a zis: «Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor»” (Mt 18, 2-4).

În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom putea intra în Împărăția cerurilor de nu vom fi ca pruncii: (Mt 18, 2-4; Mc 9, 36-37; Lc 18, 15-17).

Oare de ce? De aceea, pentru că, copilul este chip de curăție, de nevinovăție și inimă curată. Vicleșug nu este în inima lui și nici alte răutăți.

Așa trebuie să fim și noi. Cu mintea să fim oameni deplini, dar inima noastră să fie o inimă curată, de copil nevinovat (1 Cor 14, 20).

Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăție și nevinovăție sufletească, ci sunt și o minunată pildă și predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi și Tatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie și cea mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu și cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a lăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amândoi, eu și copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să fie între mine și Dumnezeu.

Voi cerceta puțin această legătură.

Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru și nu numai îl simte, ci îl și trăiește clipă de clipă. Toată încrederea lui, toată nădejdea și toată dragostea lui e strânsă în mine.

Copiii se leagă de noi cu o încredere și dragoste nețărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva mai scump decât noi, părinții lor.

Așa trebuie să trăim și noi față de Tatăl Cresc. Să ne simțim singuri în această lume; să simțim că n-avem în această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun și milostiv. Toată încrederea noastră și toate nădejdile noastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni și nimic așa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.

A doua oară: copilul meu are o încredere nemărginită în mine și puterea mea. Pentru el, eu sunt un atotputernic... eu pot face totul.

Copiii noștri cer de la noi și lucruri în fața cărora ne vine să zâmbim; cer lucruri cu neputință, pentru că ei văd în noi niște oameni cărora totul le este cu putință. Așa trebuie să fie și credința și încrederea noastră în Tatăl Ceresc: nemărginită și tare. Trebuie să ne încredem din tot sufletul într-un Dumnezeu atotputernic, Care ne poate da tot ce ne trebuie și Care poate face minuni în viața noastră.

A treia oară: copilul meu își cere toate de la mine. Viața unui copil mic este o viață de neîncetată strigare la părinții lui; copilul mic simte plăcerea să vorbească neîncetat cu părinții lui, să ceară de la ei tot ce-i lipsește.

Așa trebuie să trăim și noi față de Dumnezeu. Să vorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să cerem tot ce ne trebuie prin rugăciune și în special „cele bune și de folos sufletului nostru”. Toate nevoile noastre să ni le închipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumnezeu, pe care trebuie să o descuiem cu cheia rugăciunii.

Tatăl Ceresc n-are copii muți. Cel ce nu se roagă e un astfel de prunc mut.

Mai observ un lucru: copilul meu grăiește cu mine nu numai când îi trebuie ceva, ci el strigă mereu „tată”, „tată” și când n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe mine din dragoste.

Noi însă Îl strigăm pe Tatăl Ceresc, de regulă, numai când ne trebuie ceva; semn că n-avem dragoste destulă. Între noi și Tatăl Ceresc e mai mult un raport de cerșetorie decât de dragoste fiască.

A patra oară: văd pe copilul meu că n-are nici o grijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile lui le lasă asupra mea. Pot eu să mă frământ cu gândurile și grijile cât de mult, el n-are nici o grijă. El este liber de sarcina aceasta.

Așa trebuie să trăim și noi față de Dumnezeu. Să-I predăm Lui toate grijile noastre și toate necazurile noastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are griji și necazuri. Le-a predat Domnului. Noi suntem plini de griji și de necazuri tocmai fiindcă nu suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu; nu ne știm destul încrede în cuvintele Lui: „Aruncați asupra Domnului toate grijile voastre și El Însuși va avea grijă de voi” (1 Petru 5, 7).

A cincea oară: copilul meu are și el o grijă, o îngrijorare și câteodată are și mâhnire. Îngrijorarea lui e să nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Să nu mă depărtez undeva într-o cale mai lungă. Lui nu-i place ruperea legăturii dintre mine și el; această rupere îl doare cumplit.

Iar mâhnirea lui e când îl cert pentru ceva.

Când copilul a greșit și noi îl certăm, el nu plânge atât pentru ceartă și bătaie, cât mai ales pentru că își vede ruptă legătura de dragoste dintre el și noi. Copilul nu se simte deloc bine când e ruptă legătura dintre el și părinții lui. El n-are liniște și bucurie până nu se restabilește iarăși această legătură. O, de ar fi așa și legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Noi însă lăsăm cu toată liniștea păcatul să rupă legătura dintre noi și Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul întreg în legătură stricată cu Tatăl Ceresc, ba sunt alții care stau și o viață întreagă și nu simt nici o dorință să se împace cu Tatăl Ceresc, așa cum copiii cei mici „se împacă” cu noi după ce i-am certat. E un semn și acesta că cei mai mulți dintre oameni au pierdut legătura de fii ai lui Dumnezeu.

Ah, ce legătură tainică este între părinți și copii! E cea mai puternică legătură din lume și una din cele mai grăitoare predici despre cum trebuie să fie și legătura noastră cu Tatăl Ceresc.

Eu mă uit la copilul meu.

O, cu câtă dragoste și încredere se știe alipi copilul meu de mine! Și câtă teamă și grijă are să nu se piardă! Ani de zile, acest copil n-a dormit seara până când mai întâi n-a strâns în mânuța lui cămașa mea. De multe ori și dimineața era cu mânuțele încleștate în cămașa mea, de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniștit numai când mă știa și mă simțea lângă el: când adormea strângând cămașa în mânuțele lui. El dormea atunci liniștit, pentru că își asigurase legătura dintre el și mine.

Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legătura dintre noi și Tatăl Ceresc. Eu însă mă rușinez când mă gândesc că dragostea și încrederea ce-a strâns-o acest copil în sufletul său față de mine a întrecut de multe ori dragostea și încrederea ce am pus-o eu în Tatăl Ceresc.

Dragostea și încrederea ce o pun copiii cei mici în noi de multe ori întrece dragostea și încrederea ce o avem noi față de Tatăl Ceresc, iar aceasta vine de acolo că noi nu suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu.

Am spus că dragostea dintre copii și părinți este icoană a legăturii de dragoste dintre noi și Tatăl Ceresc. Dar această icoană este numai o umbră.

De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor copiilor din lume față de mamele și tații lor; de s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinților față de copiii lor - această dragoste ar fi numai o umbră față de dragostea nemărginită ce o are Tatăl Ceresc față de noi. Câți însă primesc această dragoste și o folosesc spre mântuirea sufletului?

Rugăciune

Preabunule Doamne și Tată Ceresc! Eu stau în fața Ta ca un copil slab și neajutorat. În lumea aceasta eu sunt un „copil al nimănui”. Eu n-am pe nimeni afară de Tine. Primește-mă în dragostea Ta de Tată Ceresc. Primește-mă cu toate lipsurile mele, cu toate grijile mele și cu toate cererile mele.