„Adu degetul tău...”

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Sfântul Evanghelist Ioan, în Evanghelia sa, la capitolul 20,începând cu versetul 24, scrie: „ Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus. Ceilalți ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”...

După opt zile, ucenicii lui Iisus erau iarăși în casă; și era și Toma împreună cu ei. Pe când erau ușile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc și le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios”. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu! ” „ Tomo” i-a zis Iisus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”.

Iubiții noștri frați și surori! Când este vorba să pierdem ceva drag în viața noastră, inima noastră se sfâșie de durere și ochii noștri încep să verse lacrimi. Când este vorba să-ți pierzi ființa cea mai iubită, fie soțul, fie soția, sau să-ți pierzi părintele ocrotitor sau mama bună, sau să-ți pierzi în viață alte lucruri și alte ființe scumpe de care inima îți este foarte, foarte legată, atunci sigur că inima noastră se moaie și ochii noștri încep să verse lacrimi.

Am rămas totdeauna mișcați de ceea ce am văzut în jurul nostru, de ceea ce am văzut în jurul meu când este vorba de oameni foarte, foarte tari... Dar când ajungi în astfel de situații, în momentul acela chiar și cei mai tari, care se socoteau ei înșiși tari, chiar și inima lor a fost sfâșiată. Când le-a fost răpită de lângă ei ființa iubită, atunci nici ei nu au putut să rămână nepăsători.

Vedem în jurul nostru când cineva pleacă dintre noi unii pentru o vreme și alții pentru veșnicie - și se duc dincolo, spre cele veșnice. O, atunci inima noastră este foarte sfâșiată și foarte îndurerată.

Atunci s-o vezi pe mamă cum plânge lângă fiică...

Atunci s-o vezi pe fiică cum plânge lângă mamă...

Atunci să-l vezi pe soț cum plânge lângă soție...

Atunci s-o vezi pe soție cum plânge lângă soț...

Atunci chiar nici omul cel cu inima împietrită nu poate să rămână nepăsător la așa ceva. De aceea, iubiții noștri, când este vorba de o despărțire pământească, socotim că inima noastră este foarte sfâșiată.

Dar când este vorba să pierdem altceva, mai scump decât sunt cele trecătoare, care sunt pieritoare, atunci e posibil ca noi să rămânem foarte liniștiți și să trecem foarte pasivi?

Spune un cuvânt al unui frate așa: „Până când ai pierdut mama scumpă, n-ai pierdut încă prea mult... Până când ai pierdut soțul iubit, încă n-ai pierdut prea mult... Până când ai pierdut copilul iubit sau ființa iubită, n-ai pierdut încă prea mult...

Dar când L-ai pierdut pe Domnul - atunci ai pierdut totul”.

Am avut și am trecut și eu prin starea aceasta de curând, căci mama mea a trecut la Domnul. Împrejurul patului ei eram cinci frați (nu eram toți) și în chinurile cele de pe urmă am văzut cum și-a dat duhul și inima mea s-a sfâșiat de durere...

Când am văzut-o pe mama mea, mama care m-a crescut, mama care m-a ferit de foc și de apă și care m-a iubit așa de mult... Mama mea, s-o văd acum și s-o privesc în ultimul ceas și să mă despart de ea poate că, pământește, pentru totdeauna... Și apoi m-am gândit mai târziu și mi-am spus așa: „Dacă în lucrurile acestea pământești, legăturile noastre firești, ale unora cu alții sunt legături așa de unice și veșnice, peste care nu se trece, atunci mi-am zis iar: de câte ori nu L-am pierdut eu pe Domnul din viața mea și n-am plâns tot așa, cu lacrimi sfâșietoare de pocăință după El? De câte ori n-am mers nepăsător și sigur în viață pe drumul vieții, și Domnul nu a fost însoțitorul meu, iar eu am rămas rece și inima mea nu s-a sfâșiat”...

Iubiții mei frați și surori! A tot circulat vorba aceasta din popor despre Toma, că a fost necredincios. Dar el a pierdut în viață cea mai scumpă și mai aleasă iubire a sufletului său. Pentru că înainte de pătimirea Mântuitorului fusese și el unul dintre cei doisprezece și avusese și el clipe preafrumoase și fericite când a stat lângă pieptul Mântuitorului, să asculte cuvintele Lui minunate, să cânte cântări împreună, să se roage împreună, să sufere împreună, să plângă împreună. Să trăiască nopți nedormite, să umble drumuri neumblate flămânzi și goi, alungați din loc în loc. Și părtășia aceasta a făcut o sudură unică între inima ucenicului și Inima Mântuitorului. Iar acum, după pătimirea și răstignirea Mântuitorului, după moartea Lui, a căzut o noapte grea peste ființa ucenicului, pentru că pierduse ceea ce era mai scump inimii și vieții lui.

Pentru Toma nu mai aveau nici o valoare celelalte iubiri... Ceea ce el pierduse nu mai putea să mai înlocuiască nimic și nimeni. Își legase inima așa de strâns, așa de puternic... Așa de adânc crezuseră în Mântuitorul și așa Îl iubiseră pe Mântuitorul, ca pe cel mai Bun Prieten, ca pe cel mai Scump Prieten al sufletului lor...

Și acum să-L vadă răstignit, să-L vadă mort, ajuns în chinurile cele mai groaznice...

Pentru Toma nu mai avea nici o valoare ceea ce rămăsese în urmă. Nu știm cum să ne imaginăm acea scenă sfâșietoare a Sfinților Apostoli - între care era și Toma. Și, dacă Domnul i-a iubit așa de mult pe ceilalți, cu siguranță că tot așa de mult l-a iubit și pe Toma, care a fost apostol și el. Și, dacă el a lipsit din mijlocul ucenicilor în vremea când Mântuitorul S-a arătat, e lesne de înțeles și acest caz din ceea ce au scris și ceilalți evangheliști. Se spune acolo: „Ei erau cu ușile încuiate de frica iudeilor”. Îl așteptau ucenicii pe Mântuitorul, dar frica era încă vie în sufletele lor.

Dacă alții puteau să treacă în voie, să vorbească în voie că Hristos a înviat din morți...

Dacă alții puteau să strige în gura mare pe ulițe...

Dacă au putut străinii care erau în săptămâna aceea a Paștilor evreilor, dacă străinii au putut să plece cu inimile lor, cu stările lor, unii cu inima mai încărcată, iar alții cu inima mai puțin încărcată (alții se grăbeau ca să ducă și în țările lor vestea cea mai minunată)...

Dacă ei au putut să ducă vestea peste mări și peste țări, până în locurile cele mai îndepărtate... apoi ucenicii trebuia să stea undeva ascunși, într-o casă, plini de frică.

În momentele acestea pătrunde Mântuitorul acolo între ei, să le aducă vestea cea mai minunată: că El a înviat din morți, că este viu și trăiește. După ce S-a arătat unora, în urmă S-a arătat și celor unsprezece, când ucenicii așteptau pașii Mântuitorului la ușa lor, când așteptau ca să se audă vreun zgomot prin care să simtă că Se apropia Mântuitorul ca să vină la ei.

De aceea, iubiții noștri, frumoase sunt fețele noastre când pe ele strălucește Hristos! Frumoase sunt petrecerile noastre duhovnicești împreună cu tot felul de binecuvântări pe care Domnul le-a revărsat și pe care le revarsă în inimile noastre. Frumoase sunt toate acestea, dar să ne reamintim mereu de Chipul Mântuitorului, de pătimirea, de răstignirea Lui, de moartea Lui. Să ne reamintim mereu de clipele groaznice prin care a trecut Mântuitorul și apoi, mai târziu, și ucenicii Lui.

Și, odată cu amintirea despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să ne reamintim, să ne ducem cu mintea noastră înapoi la clipele acelea zguduitoare și să fie și pentru noi niște clipe zguduitoare, în viața noastră. Și să spunem și noi în viața noastră așa cum a spus Părintele Iosif odată, când mărturisea așa:

„Pe când eram preot la țară și eram mai tânăr și eu, în predica mea am spus, în dimineața Învierii: «Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și nouă celor din morminte viață dăruindu-ne»”.

Spune Părintele Iosif că „prima dată a observat cântărețul că eu am greșit predica mea. Și apoi vorba aceasta a mers de la unii la alții prin biserică, până când toți știau că preotul cel tânăr nu știe să predice, nu știe să vorbească, nu se prea pricepe el.

Apoi oamenii, plecând de la biserică, au răspândit vorba aceasta în tot satul: «Așa este preotul nostru: tânăr și nu se prea pricepe să predice la biserică»”.

Părintele Iosif mărturisește cu durere și spune: „Când am auzit lucrul acesta dureros, abia am așteptat a doua zi a Învierii, ca, din nou să mă întâlnesc cu cei din parohia mea și să le spun... Și le-a spus așa: „Dragii mei, am auzit că între voi a ieșit vorba aceasta că eu am greșit în vorbire, că am greșit și că am spus un cuvânt ce nu ar fi fost potrivit. Eu vă spun însă că nu e adevărat, că nu am greșit cu nimic când am spus cuvântul acesta: «și nouă celor din morminte»... N-am spus «și celor din morminte viață dăruindu-le», ci am spus «și nouă celor din morminte».

Voi v-ați alarmat și ați spus între voi: «Doar nu suntem și noi niște morți!... Părintele ne consideră și pe noi niște morți...» .

„Ba da - le spunea Părintele celor de față -, căci și noi am fost morți în păcatele noastre și în fărădelegile noastre. Și noi, atâta vreme cât zăceam în păcatele noastre, în necunoștință față de Dumnezeu, față de harul adus și de mântuirea pregătită pentru sufletele noastre, eram niște morți, eram niște oameni care nu auzeam nimic, eram niște oameni care nu vedeam nimic, eram niște oameni care nu simțeam nimic... Nu înțelegeam nimica...”

De aceea, dacă minunea aceasta s-a făcut cu viețile noastre, starea noastră sufletească să știți că este o minune. Și, dacă credința noastră e puternică așa cum a fost și cea a Sfântului ucenic Toma (căci ea nu a fost o necredință, ci a fost mai degrabă o credință puternică, o credință stăruitoare în iubirea aprinsă după Preaiubitul sufletului său)... și dacă ceea ce se vede sub ochii noștri e minunea minunilor, când este vorba de întoarcerea noastră la Mântuitorul, cu învierea noastră din morți, cu învierea noastră din starea noastră, din păcatele noastre și din fărădelegile noastre, din starea noastră ticăloasă în care ne aflam altă dată, este foarte adevărat că și noi suntem niște înviați din morți.

Pentru că Dumnezeu ne-a înviat și pe noi o dată cu învierea Mântuitorului, o dată cu biruința asupra morții a Mântuitorului, apoi cu credința noastră în învierea Mântuitorului am înviat și noi la o viață nouă.

De aceea să ne ajute Dumnezeu pe fiecare dintre noi, să facă El inimile noastre și starea noastră să fie cât mai aproape de realitatea trăirii Învierii, de realitatea credinței [adevărate] în Domnul și Mântuitorul nostru iubit. Ca să credem și noi puternic și să ni se lege și nouă inima noastră și ființa noastră numai și numai de El.

Se cade ca și noi să-L cunoaștem pe El atât de îndeaproape și să-L iubim din toată inima noastră.

Și unde-L putem noi cunoaște? Și cum Îl putem noi afla?

Să-L cunoaștem din bisericile noastre, să-L cunoaștem din adunările noastre, din Cuvântul care ni se mărturisește. Poate să ni se spună foarte multe, multe să ni se spună despre Iisus.

E adevărat, câteodată putem să-L iubim și fără să știm, și fără să cunoaștem cuvintele Sale din Sfânta Scriptură, dar credința cea adevărată se întemeiază pe cunoașterea Cuvântului Său și pe cunoașterea Sa adevărată.

În fața noastră stau acești doi frați tineri, mire și mireasă, care ne-au făcut bucuria aceasta frumoasă a întâlnirii noastre și a revederii noastre în locul acesta. Și acest lucru este foarte grăitor despre legăturile noastre puternice cu Preaiubitul sufletului nostru, cu Mântuitorul nostru cel Scump. Așa precum sunt ale miresei care își părăsește familia, își părăsește casa, își părăsește satul și apoi, în urmă, nu mai privește la nimic, pentru dragostea și iubirea celui ce a legat-o, pentru cel care va fi viitorul soț. Precum dragostea aceasta părăsește totul și nu mai vede nimic înapoi.

Mirele, la fel, pentru dragostea pe care o are pentru cea care va fi viitoarea lui soție, pentru dragostea aceasta, părăsește toate și nu mai vede nimic în urmă.

Așa a făcut Preaiubitul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Biserica Sa, pentru sufletele noastre. El a făcut, Mirele! El a făcut, Capul Bisericii!

Să ne ajute Dumnezeu să rămânem credincioși Cuvântului Său până la sfârșitul vieții noastre și orice legături apropiate să le păstrăm prin părtășia noastră unii cu alții, și cu toții să le păstrăm împreună aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

Slăvit să fie Domnul!