Știe Dumnezeu

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Ne simțim așa de fericiți într-un loc și într-o stare ca aceasta, unde avem fericirea și bucuria în inimile și în sufletele noastre a unui alt prilej de felul acesta, a [sărbătoririi] unui suflet scump și ales de Dumnezeu.

Vedem că, prin mila și dragostea lui Dumnezeu, și în seara aceasta avem rânduite alte bucurii și fericiri sfinte datorită unui suflet iubit de Domnul și ales de El, prin care a vrut să ne facă și nouă o bucurie.

Dragii și scumpii noștri! Suntem așa de fericiți lângă Cuvântul lui Dumnezeu și ne sunt inimile pline de bucurie. Dar ne aducem aminte că toată bucuria și fericirea noastră, și din seara aceasta, a fost adusă cu atâtea lacrimi și rugăciuni de către unii care, cu zeci de ani înainte, au înălțat mâinile către Dumnezeu și glasul lor - și au strigat mereu și din satul acesta.

Ne aducem aminte de fratele Savu care, acuma zeci de ani în urmă, când el a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a chemat pe nume, a ascultat. Și de atunci s-au văzut și pașii Domnului Iisus prin satul acesta. Bucuria noastră din seara aceasta nu ni se datorează faptelor noastre, nici ostenelilor noastre. Noi am intrat în bucuria altora și în ostenelile altora.

Dragii noștri, ne bucurăm de sămânța de atunci, semănată de cei dragi, de părinții noștri scumpi sufletești, care au strigat către Domnul cu lacrimi și și-au întins mâinile. De atunci s-au pregătit bucuriile de azi. Și ne-am bucurat de atunci mereu, [împreună] cu sufletele rămase în urma trecerii lor, cu cei care au rămas credincioși în casa lor, în familia lor.

Și ne bucurăm și în seara acesta; și nu știm cum să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru părinții credincioși care, în urma lor, au lăsat niște copii credincioși, ascultători. Nu putem spune nimănui îndeajuns bucuria pe care o simțim. Acei care sunt aici de față au părinți în vârstă și își aduc aminte de cei care s-au dus și nu mai sunt între noi, așa cum a fost fratele Savu, cel dintâi ostaș al Domnului din satul Vălani.

Binecuvântați de Dumnezeu sunt acești părinți. Ei se pot bucura și odihni cu Domnul, căci și-au făcut lucrarea încredințată, și-au dus până la moarte lupta cea bună.

Astăzi, când venim și vedem ce a rămas în urmă, ne bucurăm așa de mult. Îi mulțumim Domnului că El lucrează așa de minunat.

Ne aducem aminte de Betania, căci și noi am fost chemați de Domnul în acest loc. Pe lângă multe case am trecut în satul acesta, dar nu am fost chemați la nici una, ci am fost chemați aici, în casa aceasta, pentru că aici locuiesc niște suflete preaiubite ale Domnului. Suflete care au dorit să vină Domnul în casa lor, care L-au chemat pe Domnul să vină în casa lor și, împreună cu El, să fim și noi.

Multe lucruri ni s-au spus în seara aceasta în acest loc. De aceea am vrea să le păstrăm în inima noastră, ca să putem lua învățătură și, prin această învățătură, să ne apropiem cu inima tot mai mult de Dumnezeu.

Din cuvântul Evangheliei de azi, s-a citit și mai înainte ce a făcut Mântuitorul: „A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși, că sunt neprihăniți și îi disprețuiau pe ceilalți” (Lc 18, 9).

Multe pilde a spus Domnul Iisus. Și prin toate a căutat să aducă învățătura cea nouă, Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu și lumină pentru toți oamenii. Trebuia să mai spună și această pildă, pentru că de atâtea ori a mai spus multe pilde care nu au fost înțelese de unii oameni care și ei se adunau și veneau lângă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Și pentru unii dintre ei a trebuit să mai spună și pilda aceasta, despre „cei doi oameni care s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10).

Te bucuri așa de mult când auzi că se mai suie și altcineva la templu să se roage. Că sunt atâția care se coboară, în multe locuri, la multe primejdii și la multe lucruri rele. Dar când auzi că se mai suie cineva la templu ca să se roage, ți se umple inima de bucurie.

În multe locuri în Cuvântul lui Dumnezeu se spune despre doi: doi oameni vor fi la câmp... doi vor fi într-un pat... două vor fi la moară... Acuma doi s-au suit la templu.

Dar peste tot se spune despre cei doi că „Unul va fi luat și altul va fi lăsat”, pentru că unul va fi găsit într-un fel, iar celălalt în alt fel.

Dintre cei care vor fi la câmp, unul va fi luat, altul lăsat.

Dintre cele care vor fi la moară, una va fi luată, alta va fi lăsată...

Dintre cei care vor fi într-un pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat...

De ce oare unii sunt într-un fel, iar alții în alt fel? Dintre cei doi care s-au suit la templu, unul a venit cu un gând, iar celălalt cu un alt gând și cu o altă părere. Unul se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele sale și-l spunea trufaș tot ce a făcut el. Altul a venit să-I ceară lui Dumnezeu iertare: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul !”.

„A mai spus și pilda aceasta”... Oare pentru cine a mai spus-o Domnul Iisus? „Pentru unii care se încred în ei înșiși că sunt neprihăniți și îi disprețuiau pe ceilalți.”

Pentru acei „unii” a fost spusă pilda aceasta. Nu a fost spusă pentru mulți, ci pentru „acei care se încred că sunt neprihăniți”. Hai să ne cercetăm și noi inimile în fața Cuvântului lui Dumnezeu: nu cumva să ne încredem și noi că suntem neprihăniți și să-i disprețuim pe alții - nu cumva! - în gândul nostru, în inima noastră.

Poate noi n-am spus niciodată în rugăciunile noastre că suntem așa, că am făcut cutare și cutare, că am postit, am dat zeciuială, am ajutat pe văduve și pe orfani... Noi poate nu am zis.

Dar nu ne-am gândit oare niciodată că noi suntem mai buni decât ceilalți? Nu ne-am gândit oare niciodată că noi am făcut mai mult bine decât altul? Nu ne-am gândit oare niciodată că noi suntem mai credincioși ca ceilalți? Și prin gândul nostru așa s-a scurs spre inima noastră acele lucruri care au putut să ne întineze inima, gândindu-ne și socotindu-ne singuri deasupra altora, mai deosebiți ca alții.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că „nici unul nu e bun, nici unul măcar”.

Mila și dragostea lui Dumnezeu s-au arătat față de noi în chip așa de minunat și Dumnezeu ne-a pus deoparte pentru El, ca să-și facă lucrarea prin viața noastră. Dar cine suntem noi? Că nici noi nu am fost mai buni decât ceilalți și totuși Dumnezeu ne-a ales. Nu am fost cu nimic mai buni, dar, în planul Lui, El Și-a întins Mâna după noi și a început lucrarea sfântă prin noi și cu noi. Aceasta însă nu a depins de noi, nici că am fost mai buni, nici că am fost mai credincioși. Ci pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a arătat față de noi și pentru că în sufletele noastre s-a mai găsit o scânteie pe care s-o poată aprinde.

El a pus apoi credința în inima noastră.

El a pus puterea în viața noastră.

El a pus râvna și dorința în sufletul nostru, ca să umblăm după cele de sus. Totul a venit de la El.

Noi nu am avut nimic bun în noi, ci doar am primit să se facă voia lui Dumnezeu în inimile noastre.

Să ajungem și noi să voim cum voiește Dumnezeu, ca să se poată uni voința noastră cu Voința lui Dumnezeu și planurile noastre cu planurile Lui, și gândurile noastre cu gândurile Lui - ca să-Și poată Dumnezeu face lucrarea și prin viața noastră.

Așa au fost cei dintâi creștini! Așa au fost părinții noștri credincioși. Ei au lăsat să lucreze Dumnezeu; și lucrarea Lui s-a dus înainte, de a ajuns până la noi.

Dar nu am vrea, iubiților, ca azi această Lucrare sfântă să fie vorbită de rău din pricina noastră sau din pricina purtării noastre necuviincioase. N-am vrea să spunem numai cu gura aici aceste lucruri, iar cu viața să le facem altfel, în alt fel. Ci am vrea să se potrivească ceea ce spunem cu ceea ce trăim și cu ceea ce facem. Căci numai așa va fi ascultat sfatul și cuvântul pe care îl spunem din partea lui Dumnezeu, dacă se va vedea și trăirea Cuvântului Sfânt așa cum îl spunem cu gura.

Mi-aduc aminte de două surori credincioase care stăteau în aceeași casă. Și ele se duceau întotdeauna la templu, la biserică. Și așa s-au hotărât să cumpere amândouă doi saci de făină, să facă prescuri, să ducă și ele daruri la biserică, așa cum e obiceiul.

Dar una dintre ele, de câte ori lua făină să facă prescurile, lua făina din sacul celeilalte. Și așa făcea în fiecare duminică. Ea făcea și voia să ducă, pentru ca să vadă cei din biserică cum caută ea totdeauna să facă și să ducă și că ea are dragoste mare față de Dumnezeu și față de Biserică. Dar ducea făina tot din sacul celeilalte, până când odată a ajuns preotul să spună în biserică, în fața poporului, dând laude acelei femei, cum că ea mereu aduce daruri la altar și că niciodată nu lasă să fie lipsită Casa lui Dumnezeu de daruri; și vrea ca, prin munca și osteneala ei, să se poată aduce la îndeplinire slujba lui Dumnezeu în biserică.

Dar cealaltă femeie, care știa, zicea în inima ei: „Știe Dumnezeu din al cui sac a fost făina!”.

Dragii și scumpii noștri! Știe Dumnezeu!... Nu-i nevoie să mai știe și oamenii. Lasă ca să știe Dumnezeu din al cui sac a fost luată făina, a cui e osteneala, a cui e munca, a cui e truda în tot ceea ce s-a făcut.

Poate că și în viața noastră, de multe ori se văd lucruri frumoase... Dar știe Dumnezeu din al cui „sac a fost luată făina”. El știe a cui a fost oboseala, a cui a fost truda, a cui a fost munca, a cui a fost sudoarea.

Am vrea ca întotdeauna să recunoaștem în fața Cuvântului lui Dumnezeu [puținul făcut], precum a recunoscut acel vameș când a auzit cât bine a făcut fariseul. Într-adevăr, omul acela, fariseul, a făcut. El nu a spus ceea ce nu a făcut, ci a spus numai ceea ce a făcut... Dar nu avea dreptul să se laude în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu nu știe oare ce facem noi? Nu știe El oare postul nostru? Nu știe oare ajutorul nostru către ceilalți? Dacă am ajutat pe cineva sau dacă am făcut un bine cuiva, trebuie oare să spunem și în fața lui Dumnezeu, și în fața oamenilor tot ceea ce am făcut? Trebuie să ne lăudăm?

O, ce bine-i atunci când nu știe stânga ce face dreapta! Ce bine-i atunci când nu știe nici un om, când nu știe nimeni! Lasă că știe Dumnezeu! Noi să fim întotdeauna fericiți când vedem că din munca sau din truda, sau din osteneala noastră s-a adus un folos pentru Domnul sau pentru ai Lui.

Va veni odată ziua când se vor vedea faptele tuturor și ostenelile tuturor. La fiecare om în parte. Și atunci fiecare își va lua răsplata și pentru ce nu s-a știut până atunci. Atunci despre mulți se va spune: „Doamne, dar niciodată nu am știut, niciodată nu am văzut că sora asta sau că fratele ăsta a făcut așa ceva... Și acum uite unde a ajuns!...”

Nimeni nu a știut... Noi credeam despre alții că sunt așa și așa de buni, că au făcut așa și așa; dar nu am știut nimic despre munca, despre truda, despre osteneala acelora care făceau în tăcere, în ascuns, ca să-i vadă numai Dumnezeu și ca să nu se laude înaintea oamenilor.

Facă bunul Dumnezeu ca în seara aceasta să învățăm mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu și să ne dăm seama de tot ceea ce Dumnezeu ne învață și ne sfătuiește, ca să luăm învățătura și sfaturile lui din acest Cuvânt Sfânt, până când îl mai avem.

Că va veni odată o zi când vom dori - sau o seară ca și seara aceasta când am mai dori să mai ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și nu vom mai putea... Am vrea să ne mai vedem așa împreună, ca în seara aceasta, și nu vom mai putea.

Dacă azi nu știm să prețuim aceste clipe, seara aceasta, cuvântul pe care ni-l aduce Dumnezeu, va veni și vremea când nu vom mai avea belșugul, căci va fi vremea lipsurilor. Dar atunci va fi prea târziu pentru cei ce au tot amânat.

Ce puțini știm să prețuim ceea ce Dumnezeu ne dă azi! Mulți își dau seama numai după ce și-au pierdut comoara sfântă; dar, vai, e prea târziu atunci!

Să binecuvânteze Dumnezeu părinții credincioși, care caută să-și aducă copiii în fața lui Dumnezeu întotdeauna!

Să-i binecuvânteze Dumnezeu și pe copiii ascultători de părinții lor în ceea ce Dumnezeu i-a sfătuit și i-a învățat. Căci numai acei părinți care vin cu copiii lor împreună aduc cinstirea și lauda lor și a vieții lor lui Dumnezeu.

Să facă Domnul ca și pe mai departe, în orice zi și în orice clipă, să poată fi chemat Numele Domnului și să se vadă și în urma acestor părinți roadele sfinte, așa cum s-au văzut în urma celor de demult, în urma părinților duhovnicești care au lăsat în urma lor sămânța aceasta semănată ce crește mereu și aduce rodul său. Amin.

Slăvit să fie Domnul!