„Tu din pruncie cunoști”
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare și încă o sărbătoare deosebită. Știți fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare...
Și oamenii din lume, când își sărbătoresc zilele lor, își cheamă și ei lumea acolo și prietenii, și rudeniile.
Oamenii vinului, când își sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi și jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemați și voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre.
Voi, toți care-L iubiți pe Domnul Iisus, chemați-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai dorește, nimeni nu-L mai așteaptă. La toți le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniștea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci și murdare, și păcătoase.
Măcar voi chemați-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemați-L voi la sărbătorile voastre! Chemați-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca și aceasta, despre cele trei ospețe ale morții. Și atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospețe, dar au petrecut cu beții, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare... Și toate cele trei ospețe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune și „ospețele morții”.
Numai acele ospețe la care este chemat și Domnul Iisus, numai acele ospețe se termină cu viață. Numai aceia au viața, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viața cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoși cu Domnul Iisus. Și atunci toate zilele fiecărui an, așa de frumoase și de binecuvântate curg la rând... Așa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viața ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă și o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel așa de minunat și de frumos: „Tu din pruncie cunoști Sfintele Scripturi!”.
O, binecuvântați tineri, dacă mai sunteți și tineri din aceștia care din pruncie să cunoașteți Sfintele Scripturi!... Cât de mult ar trebui să-I mulțumim noi lui Dumnezeu pentru tinerii aceștia! Ei sunt viitorul de mâine. Și nădejdea nu numai a părinților lor, ci și nădejdea lui Dumnezeu.
Voi, tineri dragi, voi, care v-ați pus nădejdea în Dumnezeu, să vă binecuvânteze Dumnezeu nădejdea voastră pusă în El.
Dar nu știu dacă v-ați gândit vreodată că și Dumnezeu Își pune nădejdea Sa în voi. Nu numai părinții voștri trupești sau sufletești; și societatea în care vă aflați voi și toți cei din jurul vostru își pun nădejdea în voi. Dar depinde de voi, de lumina voastră, de trăirea voastră. Depinde de voi și viitorul altora, depinde de voi și starea lor, și binecuvântarea sau paguba lor.
Numai de voi depinde, tineri dragi credincioși, de voi, cei care ați învățat să cunoașteți Scripturile încă din pruncia voastră. Căci numai voi Îl mai chemați pe Dumnezeu în zilele sărbătorii voastre. Numai voi Îl așteptați pe El. Numai voi umblați cu El și Îl purtați pe El în viața voastră. De aceea depind atâtea de voi, dacă veți fi și veți rămâne până la sfârșit credincioși și ascultători de tot Cuvântul și Voia Lui.
Sunt atâtea ospețe ale morții pe lângă voi? Știți voi că și ospețele de azi, care se fac fără de Dumnezeu, se termină tot cu moarte? Priviți la acestea trei ospețe ale morții:
1. ospățul împăratului Ahașveroș s-a terminat cu moartea împărătesei Vasti;
2. ospățul lui Belșațar s-a terminat cu moartea lui, sărmanul. El a petrecut apoi pe vecie în moarte;
3. ospățul lui Irod a fost cu mult mai blestemat, pentru că el s-a terminat cu moartea unui sfânt, al lui Ioan Botezătorul.
Dar ospețele care se fac în vremurile noastre, numai cu vinul, tot fără de Dumnezeu, numai cu lăutarii, numai cu petrecerile? O, soră mamă, petrecerile acestea se termină cu moartea fiului tău, cu moartea fiicei tale, pentru că se petrece fără Dumnezeu acolo!... Acestea sunt cu mult mai groaznice.
Dacă ospățul lui Irod s-a terminat cu moartea unui fiu al lui Dumnezeu... apoi ospețele de azi sunt cu mult mai nenorocite, sunt cu mult mai cumplite, mai blestemate, pentru că la fiecare moare câte un suflet, câte un copil al lui Dumnezeu.
O, Eunice, mama lui Timotei, binecuvântată să fii tu în vecii vecilor, dintre toate mamele, căci tu ți-ai crescut un copil pentru Dumnezeu și lângă Dumnezeu.
Pe brațele tale, Timotei creștea ca pe brațele lui Dumnezeu. Pe brațele rugăciunii tale și pe brațele rugăciunii mamei tale a crescut Timotei până ce a ajuns să fie luat pe brațele lui Dumnezeu, în slujba Lui. Tu poți astăzi să te bucuri în ceruri pentru că tu ai dat pământului și Evangheliei, și lucrării lui Dumnezeu un copil ca și Maica Sfântă pe Domnul Iisus.
Cerul a dat un Copil, L-a dat pe Iisus...
Maica Sfântă, la fel, L-a păstrat, L-a îngrijit, L-a închinat lui Dumnezeu. Dar și tu, Eunice, ai făcut la fel, privind la Maica Domnului și la Domnul Iisus; privind la ei, și tu l-ai dat pe Timotei, care și el a fost o binecuvântare în lucrarea Evangheliei lui Dumnezeu.
Cât de mult am dorit ca, și de la această sărbătoare, fiecare dintre noi să învățăm ceva, pentru că este o sărbătoare deosebită, este un prilej deosebit. Dacă oamenii lumii, la sărbătorile lor, își hrănesc trupurile lor și își satură pântecele lor, se îndoapă cu mâncări și cu băuturi, dacă așa își petrec ei... frații mei și surori iubite, voi îndopați-vă sufletele voastre cu Cuvântului lui Dumnezeu pe care-l auziți, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru pentru că de aceea L-am chemat pe El; și El vrea ca să ne dea hrană și în seara aceasta. Vrea să ne dea învățătură, vrea să ne dea lumină, vrea să ne dea viață. Căci fiecare dintre noi avem lipsă de această viață, de această putere pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Sfânt.
Am spus de la început că am vrea să vorbim în această seară numai despre Sfintele Scripturi și despre pruncie, așa cum s-a spus despre tânărul Timotei că el din pruncie cunoștea Sfintele Scripturi.
Se înțelege de unde a cunoscut acest tânăr atât de bine Sfintele Scripturi. Frații care au citit Cuvântul lui Dumnezeu vor fi citit prin Faptele Apostolilor, parcă prin capitolul 16 cu versetul 1, că tatăl lui Timotei era grec. La aceasta poate că nu v-ați gândit niciodată... La aceasta poate că nu ne-am gândit niciunii... Că mama lui cea credincioasă, Eunice, care a putut să crească un copil în dragostea lui Dumnezeu și în învățătura lui Dumnezeu... mama aceasta care a putut să sădească credința în inima copilului Timotei... mama aceasta era numai singură credincioasă, căci tatăl lui Timotei nu era credincios. Tatăl lui Timotei nu făcea parte din neamul lui Israel, el era grec; numai mama era evreică, israelită. Tatăl lui Timotei era un străin, era un grec, dintre cei netăiați împrejur, din lumea străină de Domnul.
Atunci cum a putut Eunice să sădească totuși în sufletul lui Timotei o credință atât de vie și atât de puternică? Nu i-a fost ușor acestei mame! Dar tocmai de aceea ea se bucură acum în ceruri, pentru că nu i-a fost ușor pe pământ; dar, cu tot greul, cu toată truda, ea a izbutit, a biruit, a crescut un copil credincios, de care S-a folosit Dumnezeu.
Surorile noastre care au soți necredincioși știu cât de greu este lucrul acesta, când unul dintre soți sădește un lucru în sufletul copilului, iar celălalt îl smulge și-l calcă repede.
E cunoscută atât de bine povestea acelor doi soți care primăvara, într-o grădină, au lăsat un colț nesemănat. Și atunci s-a dus soția pe ascuns și a semănat un fel de sămânță pe pământul acela, fără ca să știe și soțul ei. Soțul s-a dus și el de a semănat în același ogor o altă sămânță, fără ca să știe nimic soția lui. Și se duceau în fiecare zi în grădină, ca să vadă cum crește sămânța semănată.
Când soțul se ducea să vadă cum iese sămânța semănată de el și vedea că răsare ceva dintr-o altă sămânță (pe care o semănase soția lui), el o smulgea repede și o arunca.
Când soția se ducea ca să vadă cum răsare a ei sămânță și vedea că e rară și slabă, smulgea ceea ce răsărise din sămânța pe care o semănase bărbatul ei fără ca ea să știe.
Și, până la urmă în grădină, în locul acela n-a crescut nimic: nici ceea ce semănase soțul, nici ce semănase soția, pentru că unul smulgea ceea ce a semănat celălalt.
Degeaba se plâng apoi altora: „Cât am plâns și m-am rugat, nimic nu s-a prins de fiul meu, de fiica mea...”. Nici nu se putea prinde nimic, pentru că lumina era amestecată cu întunericul.
Cât de greu este într-o astfel de familie unde soția se roagă, iar soțul blestemă! Unde soția cheamă ajutorul cerului, iar soțul privește către pământ. Unde soția caută voia lui Dumnezeu, și soțul caută voia păcatului. Cât e de greu unde încă se luptă lumina cu întunericul, unde încă n-a ajuns să fie biruitor Cuvântul lui Dumnezeu! Acolo se pierd mereu copiii...
Ce greu este să crești un copil credincios! Ce greu este în lumea aceasta să sădești credința!
Dar Eunice a reușit, Eunice a sădit și a cules roadele muncii ei udate cu lacrimi: Timotei a ajuns un sfânt.
Ce greu este pentru acele mame, pentru acele surori care lucrează numai singure, iar soțul lor lucrează tocmai invers. Doamne, ce greu este acolo! Câte lacrimi, câte jertfe, câte rugăciuni... Dar, cu inima lipită de Hristos, Eunice a reușit. Eunice a biruit tot greul și toate piedicile, a ajuns la cunună.
Nu știu cum ai reușit, nu știu cum ai putut tu, mamă a lui Timotei, să crești un suflet atât de credincios, cu un soț necredincios, cu un străin, cu un bărbat de alt neam, care nu s-a gândit el la biserică în viața lui, nu-i păsa lui de templu, de lege, de religie... Nu! El era grec, nu era israelit.
Mi-aduc aminte de o soră care ne povestea cu lacrimi, când am fost la ei la adunare, într-o seară ca și acum. Numai că atunci nu era o sărbătoare ca și acum, ci era o întâlnire cu mai puțini, nu așa cu mulți ca și acum. Sora avea o fată mare. Fata era la școală la Oradea și făcea naveta, în fiecare seară venea acasă. Într-o seară îi zice mama:
- Fata mea, au venit niște frați la noi în sat, hai și tu la adunare în seara aceasta.
Nu mă duc, că trebuie să învăț, spuse fata.
- Hai și tu acum, măcar în seara aceasta! zicea mama.
- Nu mă duc, că trebuie să mă scol de dimineață.
- Hai că-ți dau 50 de lei. Din toată truda mea, din toată osteneala mea, îți dau 50 de lei, dar vino și tu în seara aceasta la adunare.
Și a venit fata la adunare în ziua aceea. Dar ce credeți că a făcut fata a doua zi? S-a dus la Oradea și nu s-a mai înapoiat seara acasă. Că doar avea 50 de lei dați de mămica și putea să păcătuiască, putea merge să cheltuiască, fiindcă avea ce.
Iar biata soră, sărmana mamă, plângea toată noaptea și suspina: „Unde ți-e fata? Ce-ai făcut cu ea? I-ai dat 50 de lei ca să vină la Cuvântul lui Dumnezeu, iar acum ea s-a dus la păcat și la pierzare, ca să se afunde și mai adânc”.
Ne întreba mama aceea cu lacrimi: „Ce să fac, frate? Ce să fac? Ale mele-s lacrimile și munca, și osteneala, că tatăl ei când vine acasă îi dă sute de lei, îi cumpără rochii și o duce la nunți cu el... Îi cumpără pantofi și o duce la bal... Ce să fac, frate? Ce să fac?...”
E greu, sora mea, când e așa. E foarte greu. Numai Dumnezeu mai poate să-ți ajute atunci și să fie El cu tine, când soțul tău e împotriva ta; când șarpele vrea să sugă toată vlaga din odoarele pe care tu le-ai crescut...
Dar gândește-te că mama lui Timotei tot așa a suferit, dar a biruit și a crescut un copil credincios. Cum o fi făcut?
Dumnezeu să-ți ajute atunci lacrimilor tale și rugăciunilor tale îndoite, căci altă scăpare nu mai este.
Voi nu știți ce înseamnă lucrul acesta, scumpe surori! Și Domnul să nu vă lase ca să știți vreodată. Dar dacă este cineva care totuși știe, s-o întrebe mai bine pe mama lui Timotei cum a reușit ea ca totuși să sădească credința în inima copilului ei. Și încă o credință atât de puternică, când avea un soț potrivnic și necredincios, când soțul ei era un străin, când soțul ei era fără Dumnezeu.
De mult a trebuit să ne fi pus pe inimile noastre aceste lucruri. Să învățăm de la marii oameni ai lui Dumnezeu, să căutăm Scripturile și să le vedem pe mamele sfinte ale Bibliei cum au reușit și cum au putut să crească copii așa de credincioși într-o lume necredincioasă, într-o lume așa de stricată, într-o lume așa de rea.
O, surorile noastre mame, ce grea e slujba voastră când nu este Dumnezeu ca să vă ajute, așa cum a fost cu Eunice, de a ajutat-o prin tot greul ei!
Mi-aduc aminte despre o mamă care, atunci când vedea copii credincioși, nu putea să nu plângă, pentru că ai ei copii nu erau credincioși nici unul.
O, voi, mamelor, dacă ați privi măcar în seara aceasta și ați vedea o tânără cum își serbează ziua de naștere, să vă aduceți aminte de copiii voștri: „Ei oare unde sunt acum? Și cum își sărbătoresc ei zilele lor?”.
Seara aceasta ne amintește numai de ceva ce va veni curând. Seara aceasta este numai un simbol a ceea ce va fi.
O, tați credincioși! O, mame credincioase! Voi mâine veți fi în cer.
Puteți voi oare să cântați în cer atunci, când cei pentru care v-ați trudit voi viața toată, v-ați jertfit toată viața voastră ca să le fie bine trupului lor [nu vor fi cu voi]?... Numai de trupul lor v-ați îngrijit. N-au ei oare și un suflet? Cum de ați uitat voi să vă îngrijiți și de sufletul copiilor voștri? Le-ați făcut numai haine frumoase... dar nu le-ați dat credință în Dumnezeu. V-ați sculat numai să le faceți de mâncare, dar nu le-ați dat rugăciunea.
Priviți cum a făcut mama lui Timotei! O, în Ziua Judecății, această mamă se va scula... și ce le va spune ea la toate celelalte, care nu au făcut ca ea?
Vorbeam, cu câteva zile în urmă, despre grâu și despre neghină. Că au zis slujitorii: „Stăpâne, lasă-ne să smulgem neghina!...”. „Nu o smulgeți, mai lăsați-o. Lăsați-o până la seceriș, că atunci grâul se strânge în grânar, iar neghina o veți lega în snopi și o veți arde”.
O, tați credincioși și mame credincioase! Voi sunteți grâul! Pe voi vă va pune Dumnezeu în grânarul Lui din ceruri; iar pe copiii voștri îi va arde jos, pe pământ, că au fost neghină. Voi oare nu veți purta nici o vină atunci? Voi veți putea atunci cânta în cer? Nu veți zice: „Pentru ce am trăit noi” ? Întrebați-vă și singuri: Pentru ce ați trăit? Numai ca să le faceți o casă? Numai ca să le luați niște haine?
Ca și Lot!... Dar a ars și casa, și copiii lui, și nepoții lui - copilașii micuți și fetele lui. Scrum s-au făcut toți.
O, Lot!... Pentru ce ai trăit tu în Sodoma? Ce ai făcut tu în Sodoma? Ce ai crescut tu acolo? Ce ai strâns tu? Neghină! Căci toți ai lui au ajuns ori să ardă în foc, ori stâlpi de sare, ori în păcat... Pentru ce ai trăit tu, Lot, în Sodoma?
Dar tu, fratele meu, și tu, sora mea? Căci au trecut atâția ani peste viețile noastre și nici într-un an nu L-ai chemat pe Domnul Iisus ca să sărbătorești cu El onomasticele tale, zilele tale. Oare câte din ele mai avem, ca să le putem sărbătorii? Când tu ai ajuns grâu, vei fi în cer, iar copiii tăi, ajunși pleavă și neghină, să ardă jos. Atunci?... Ce vei face atunci oare? Vei cânta sau vei plânge?
Voi, când vă duceți la biserică, învățați să cântați... Când vă duceți la adunare, învățați să cântați cântări așa de frumoase, cum numai îngerii lui Dumnezeu pot cânta...
Dar unde vă sunt copiii? Ce am făcut cu copiii noștri?
Dacă nu am putut sădi credința în inimile lor, să-i creștem pentru Dumnezeu, noi am trăit în zadar viața noastră.
Ne-am sculat de dimineață, ne-am culcat târziu, ne-am muncit o viață întreagă și n-am făcut nimic. Pentru că copiii noștri au un suflet în primul rând!...
Gândiți-vă la acest lucru! Care mamă ar putea?... Ați văzut voi vreo mamă care să-și lase copiii goi și dezbrăcați?... Nici o mamă nu-și lasă copiii goi și dezbrăcați !
Care tată ar putea? Ați văzut voi oare vreun tată care să-și lase fiul fără pâine, să-și lase masa lui fără pâine? Nici un tată nu face așa ceva.
Dar atunci, fără credință de ce-i lăsăm?
Dar atunci, fără rugăciune de ce-i lăsăm?
Dar atunci, fără Scripturi de ce-i lăsăm?
,,Mi-aduc aminte, zice Sfântul Pavel, de credința ta moștenită de la bunica ta și de la măicuța ta; și sunt încredințat că și în tine este, că tu cunoști din pruncie Sfintele Scripturi”.
Binecuvântate mame, binecuvântați părinți care-i învățați din pruncie pe copiii voștri să cunoască Sfintele Scripturi! Numai acei părinți vor fi binecuvântați, cei care își cresc copiii lor așa! Și numai acei copii vor fi o binecuvântare. Acolo, în locurile unde sunt, cei care din pruncie cunosc Sfintele Scripturi Îl cunosc și Îl ascultă pe Dumnezeu și Îl iubesc.
Așa cum Timotei a fost o binecuvântare pentru toată Biserica, pe unde a trecut. Și a fost bucuria lui Pavel. Putea să spună bătrânul Pavel mai târziu despre el, din lanțurile temniței: „N-am pe nimeni care să-mi împărtășească simțirile ca el”.
Ce rare sunt sufletele acestea! Și câtă nevoie au oamenii lui Dumnezeu de sufletele acestea, să-și împărtășească cu ei simțirile și să știe că în urma lor rămâne cineva care va duce mai departe lucrarea Evangheliei.
Mi-aduc aminte - avem câteva exemple și nu-s departe, sunt prin satele noastre din jur, unde ne duceam și făceam adunări... Era acolo o soră. În altă parte era un frate. Ne așteptau cu atâta drag și bucurie când ne duceam în casele lor. Astăzi casele lor sunt pustii, căci frații sunt în cimitir, sub iarbă verde. Ne-am întrebat ori de câte ori am trecut pe lângă casele lor: „O, frate drag... cum a rămas pustie casa ta!... O, soră iubită... cum s-au astupat căile pe care umblau frații odată!... Unde-i cartea ta de cântări? Unde-i Biblia ta? Biblia pe care o răsfoiai plângând...
Hainele și casa ta le-ai lăsat la copii și la nepoți... Dar credința ta și rugăciunea ta la cine le-ai lăsat?...”
Se duce oare și rugăciunea să putrezească în pământ? O, mame sfinte din Biblie!... Mai învățați-ne și pe noi, mai învățați-le și pe surorile noastre de astăzi să mai poată și ele face cum ați făcut și voi, pe vremea voastră!...
O, Ana sfântă, mama lui Samuel!...
O, Ana proorocița, care L-ai ținut pe Iisus în brațe!...
O, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul!...
O, Eunice, mama lui Timotei!...
Cât de mult am vrea să vă vedem într-o adunare cu surorile noastre, ca să ne spuneți și nouă cum ați făcut voi, cum ați crezut voi, cum v-ați rugat voi, cum ați biruit voi. Cum ați putut să creșteți voi copii pentru Dumnezeu. Cât de mult am dori!
Haideți, din seara aceasta, să lăsăm ceva să pătrundă și în sufletul și în inima noastră! Spuneam mereu și o mai spun încă: ce ușor este pentru cine se duce numai la biserică și vine înapoi acasă, și mănâncă, și se culcă, și se odihnește, și râde mulțumit! Ce ușor este pentru acei care pot crede în felul acesta...
Dar ce greu este pentru voi, mamelor, căci greu a fost și pentru mama lui Samuel, și pentru mama lui Timotei, și pentru Maica Domnului, greu a fost până au crescut copii credincioși.
Și voi, surorilor noastre, după ce asculți Cuvântul lui Dumnezeu și vă întoarceți înapoi acasă, voi nu puteți dormi, voi nu puteți cina de lacrimi, voi nu vă puteți odihni de atâtea ori, căci cineva este în inima voastră care vă șoptește... Voi trebuie să vă duceți înapoi la Dumnezeu iar: „Doamne, fie-Ți milă și de copilul meu, că n-are credință. Doamne, fie-Ți milă și de fata mea, că n-are rugăciune...”.
Și stați toată noaptea înaintea lui Dumnezeu și vorbiți cu Dumnezeu. Și veniți apoi ca să vorbiți iarăși cu copiii voștri despre Dumnezeu. Și așa vă trudiți, de la Dumnezeu la copii și de la copii la Dumnezeu.
Voi când vă veți mai și odihni oare? Voi când o să vă bucurați oare? Voi, cei care azi numai plângeți cu amar...
După ce veți face voi slujba aceasta atât de grea și atât de obositoare, la capătul călătoriei voastre, vă veți odihni și voi cu acele mame credincioase despre care s-a amintit aici. Iar dacă vom face numai slujba pentru lut, uitând că copiii noștri au și un suflet, atunci nu va mai veni nici o bucurie, nici aici și nici în ceruri. Poate nici pe pământ și nici în veșnicie nu va mai străluci o rază de bucurie pe fețele lor...
S-a potrivit ca sărbătoarea noastră din această zi să fie legată de Evanghelia zilei și frații au amintit aici și din cuvântul acestei Evanghelii. Spune Evanghelia despre doi oameni care s-au suit ca să se roage. Ce rari sunt oamenii care se mai suie să se roage! Ce rari sunt oamenii care se mai roagă!
Toți blestemă, de la cel mai mic până la cel mai mare; de la ce mai tânăr până la cel mai bătrân. Așa blesteme și răutăți nu au mai fost pe pământ.
Lot își chinuia sufletul lui neprihănit din pricina celor ce le vedea și auzea în fiecare zi. Dar poate că noi ne-am obișnuit cu atâtea blesteme, cu atâta răutate, cu atâtea înjurături... Și poate nu ne mai chinuim sufletul, căci ne-am obișnuit.
Când toți se coboară în vale, tot mai în jos, tot mai în pierzare, tot mai în iad... ce rare sunt sufletele care mai urcă în sus! Ce rare sunt aceste suflete!
Ce facem noi? Ce faceți voi când vedeți că toată lumea în jurul vostru numai coboară? Și nu mai suie nimeni? Drumul spre cruce, drumul spre rai este aproape pustiu.
Eram copil când am fost la mănăstire la Izbuc... E mult de atunci. Era acolo o icoană mare în fața altarului și se vedea o cărăruie strâmtă care urca așa, ca un fel de ondulație, iar sus, Mântuitorul și cerul deschis aștepta. Se vedea doar câte un suflet ici și colo, departe unul de celălalt... Departe unul de celălalt. Calea era aproape goală, aproape pustie, iar în jos era un drum larg. Pe drumul acela larg se ducea mulțimea cântând și jucând. Mulțime, grămezi, grămezi, nu încăpeau unii de ceilalți. Dar la capătul drumului larg era o groapă cu flăcări și toți cădeau acolo.
Acolo era vrăjmașul care îi aștepta rânjind: „Ha, ha, mai râdeți de-acuma... Mie mi-ați slujit, de-acuma vreau să vă slujesc și eu vouă”...
Mi s-a întipărit icoana aceea în mintea mea de copil și n-am mai uitat-o de atunci.
Frații mei și iubite surori, ce puțini sunt cei ce suie! Va fi mai greu oare să sui? De ce oare așa de puțini sunt cei care suie? Cât de mult ar trebui să-i mulțumim noi lui Dumnezeu că ne-a îndreptat și nouă pașii ca să suie! Că a fost multă vreme când ne-am tot coborât și noi. Și, dacă Domnul nu ne-ar fi ieșit în calea noastră, ne-am fi coborât până acolo, în ultima treaptă, după care urmează apoi veșnicele văpăi ale focului și viermii cei care nu mai dorm.
Dumnezeu S-a îndurat și a trimis o lumină în calea noastră. A trimis pe cineva care a strigat: „Treziți-vă și vă întoarceți înapoi, căci vă așteaptă Dumnezeu!”. Așteaptă de mulți ani Dumnezeu după noi să ne întoarcem înapoi. De atunci am început să suim. Slăviți-L și-L binecuvântați pe Dumnezeu voi, cei puțini, care v-ați mai gândit să urcați, că a ajuns destulă vreme de când v-ați tot coborât. Iar când priviți în jurul vostru, ce puțini sunteți voi, ce puțini suntem noi aici, în seara aceasta!
Și ce mulțimi mari sunt în alte locuri, în locurile ospețelor și ale vinurilor, și ale petrecerilor! Ce mulțime mare este acolo, care tot coboară în răutăți !
Ce puțini sunteți voi, care urcați către Dumnezeu! Voi, când urcați, gândiți-vă și rugați-vă și pentru mulțimea care coboară. Ei tot coboară, până când vor fi pe veci căzuți și pierduți.
Fie-vă milă de acei care coboară! Am vrut să-i lăsăm... Că Evanghelia spune că, în Ziua Judecății, Dumnezeu îi va despărți pe cei buni de cei răi și-i va pune pe unii de-a dreapta, și-i va pune pe alții de-a stânga. Și va zice unora:
-Veniți, binecuvântații Tatălui Meu! Veniți și vedeți ce loc fericit am pregătit și am păstrat pentru voi...
Dar le va spune celorlalți:
- Duceți-vă de la Mine... Iar ei vor striga:
- Doamne, unde să ne ducem? Domnul le va răspunde:
- Duceți-vă unde vreți... Duceți-vă în locul acela care este pregătit diavolului, pentru că ați ascultat de el. N-ați ascultat de Dumnezeu, Care v-a vrut binele, Care v-a dat lumina, și v-a dat pâinea, și v-a dat viața. Voi nu ați ascultat de El. Acuma duceți-vă în locul care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.
Așa spune Evanghelia. Noi ne-am gândit atunci: „Doamne, lumea asta va fi împărțită în două. Unii vor merge de-a dreapta, iar alții vor merge de-a stânga”.
Când ne gândim la Evanghelia din duminica aceasta, care spunea că doi oameni s-au suit amândoi... dar a fost bai mare, că nu amândoi s-au suit în cer; (s-au suit numai până la biserică). Lucrul acesta ne cutremură și ne doare. Și ar trebui să ne facă să suspinăm!
Ni s-a mai spus nouă despre o altă pildă, cu cele zece fecioare, că cinci au fost înțelepte și cinci au fost neînțelepte, nebune.
Fecioare nebune, dar cum se poate? Că doar s-au păstrat fecioare, că doar aveau o dorință să-L vadă pe Mire. Că doar L-au așteptat atâta vreme. Că doar aveau candele și erau pregătite și ele.
Ele au fost cu lumea, cu balul?... Nu! Ele și-au pregătit candelele. Au stat cu surorile lor la adunare, au stat cu surorile lor la biserică. Dar când a venit Mirele, iată că ele nu aveau ce a mai trebuit. Au avut ele dorința, au avut candele, Îl așteptau pe Mire, au lăsat lumea și șanțurile, și ulițele, și au venit la biserică, și au venit la adunare. Și, când colo, rămân afară, ca să plângă o veșnicie întreagă. Mirele vine, candelele lor sunt stinse, căci ele nu aveau untdelemnul să le aprindă.
Evanghelia aceasta ar trebui să ne cutremure ca și Evanghelia cu cei doi care s-au suit să se roage, dar numai până la biserică. Căci numai unul s-a suit până la cer. Celălalt a rămas, de la biserică, să înfunde iadul cu cele cinci fecioare nebune, neînțelepte, nechibzuite.
Și ele au crezut că e de-ajuns să mergi până la biserică, până la adunare. Au crezut că ajunge dacă postești și tu o zi. Au crezut că e de-ajuns că dau o zeciuială, că fac o pomană, au crezut că e de-ajuns dacă zic un Tatăl nostru. Au crezut rău...
Am zis că suntem puțini aici... Dar și din puținii aceștia... și din noi oare se vor mai alege? Atunci cum ne vom mai spune unul la altul „Slăvit să fie Domnul!”?
Din puținii aceștia care ne suim, apoi numai jumătate să ajungă până în rai? Jumătate numai până la adunare? Apoi numai jumătate să aibă candelele aprinse, untdelemn în candele? Cealaltă jumătate nu?
O, frații mei și surori iubite! Cât de mult ar trebui să ne cutremurăm în fața lui Dumnezeu și să ne gândim fiecare la starea noastră și la viața noastră!
Nu sunt trei zile de când am fost într-un loc și zicea o soră:
- Eu mă duc și mă cuminec, că la Crăciun nu m-am putut cumineca, căci sora cutare nu vorbește cu mine.
- Vai, soră, i-am zis eu, dar cum poți să te cumineci tu când nu vorbești cu sora ta? Du-te și te împacă cu sora ta și spune-i să te ierte. Și s-a dus, dar i-a spus:
- Nu te iert în veci!
Așa ai făcut tu, fariseule? Așa ați făcut voi, cele cinci fecioare nechibzuite? O, voi, toți care faceți așa, niciodată voi nu o să vedeți Împărăția lui Dumnezeu!
Voi, acelea care nu vă vedeți cu surorile voastre...
Acei care nu-i puteți ierta pe cei care v-au greșit...
Am vrea să spunem și să le spuneți: dacă mai există cineva în felul acesta, că nu poate să-și vadă pe vecinul lui, că nu poate să-și vadă pe sora ei, spuneți-le să nu se mai ducă până la biserică, pentru că se duc degeaba. Nu mai dea zeciuială, că nu o mai primește nimeni. Nu mai aprindă o lumânare, că n-are nici un folos. Nu-și răcească gura cu un Tatăl nostru, să nu se mai blesteme mai mult. Nu...
Binecuvântate să fiți voi, surori dragi care știți să iertați din toată inima, cu toată inima, cu toată bucuria, cu tot dragul. Pe orișicine v-ar lovi, pe orișicine v-ar face un rău, pe orișice vrăjmaș al tău. Binecuvântate să fiți voi de Dumnezeu! Voi sunteți fecioarele înțelepte, voi, care faceți așa.
Voi o să vă suiți mai sus de la biserică, până acolo în locul cu Acela care a știut ierta pe cei mai răi, pe cei mai păcătoși, cum am fost eu, cum poate că ai fost și tu. Și te-a iertat Dumnezeu pe tine, toată vina ta și tot păcatul tău; de atunci tu știi ierta pe oricine. Îl ierți cu toată bucuria, îl ierți cu tot dragul și ai vrea pe toți să-i duci în brațe, în Împărăția lui Dumnezeu.
Tu n-ai nimic asupra nimănui. Binecuvântate să fiți voi, surori iubite, fecioare înțelepte - în veci de Dumnezeu să fiți binecuvântate, de Cel care v-a dat împreună cu iertarea și puterea de a ierta, ca să puteți face bine celor ce v-a făcut vouă mai mult rău.
Am vrea să ne gândim la Preasfânta Fecioară. La nunta din Cana Galileii, când s-a terminat vinul, ea I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin, săracii! Îndură-Te și vino, și scoate-i din această primejdie”.
O, Sfinte Pavele, pe tine te-a apăsat grija de toate Bisericile! Tu nopțile tale nu le puteai dormi, gândindu-te la fiecare: „Oare ce mai fac frații de-acolo? Oare ce mai face Biserica din cutare loc? Oare ce mai fac sufletele acelea? Nu cumva cineva a căzut în păcat și să nu ard eu? Nu cumva cineva e slab pentru că eu sunt slabul acela?”...
Priviți voi astăzi de acolo... Sfinte Pavel, Sfinte Ioan Gură de Aur, Sfinte Părinte Iosif... priviți peste adunările Oastei, peste frații și surorile noastre și vărsați voi lacrimi acolo unde nu se pot vărsa. Și vărsați voi lacrimi acolo unde sunt candele goale. Nu lăsați să mai ajungă nimeni numai până la adunare și nu până la Împărăția lui Dumnezeu.
O, voi, mame sfinte din Biblie! O, tu, Sfântă Fecioară, mai privește tu și pe la nunțile de astăzi, pe la onomasticele de astăzi, pe la botezurile de astăzi, ca nu cumva numai jumătate să ajungă în ceruri, numai jumătate să ajungă în rai, iar cealaltă jumătate să rămână pentru focul iadului.
O, mame sfinte, o, suflete de jertfă și de rugăciune! O, voi, surorilor care ați vărsat lacrimi pentru aceasta până astăzi, mai vărsați încă! Pentru că atâta vreme cât vor mai fi lacrimi, cât vor mai fi mâini sfinte ridicate spre cer, mai este o nădejde... Mai este o nădejde ca, și de surorile noastre care au candele, dar nu au untdelemn în ele, să Se îndure Dumnezeu să le dăruiască untdelemn din lacrimile voastre, din dragostea voastră, din osteneala voastră. Să nu se amăgească nimeni că este de-ajuns să vii numai până la adunare, să vii până la biserică.
Să nu se amăgească nimeni! Că este de-ajuns numai când știi să iubești, când poți să iubești, când poți să faci bine, când poți să rabzi de la cei din jurul tău!
Numai atunci este de-ajuns!
Mulțumim lui Dumnezeu pentru cei ce veghează asupra sufletelor noastre ziua și noaptea. Mulțumim lui Dumnezeu pentru părinții noștri, acei care ne-au trezit și care ne poartă în rugăciunile lor și astăzi înaintea lui Dumnezeu. Și care nu pot dormi nici astăzi, nopți întregi, ci se gândesc la fiecare adunare, la fiecare frate, la fiecare soră. Îi mulțumim lui Dumnezeu!
Domnul să ne ajute să ne punem pe inimă ceva și din seara aceasta, și din noaptea aceasta, de la această sărbătoare. Iar surorii noastre, așa cum s-a amintit înainte, îi dorim hărnicia lui Rut. Dar dorim ca Domnul să-i dăruiască și credința lui Rut. Așa cum Rut s-a alipit de Dumnezeul lui Israel și i-a spus soacrei ei: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu, poporul tău va fi poporul meu. Nimic nu mă va despărți de tine. Numai moartea”. Le dorim tuturor tinerilor noștri dragi ca, împreună cu sora - mai ales de ziua ei -, să poată să se învrednicească de acest mare dar, de această mare credință și dragoste. Să spună ca Rut sau să spună ca Sfântul Pavel: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos: nici moartea și nici viața...”.
Și, ca încheiere, un salut din Psalmul 121, versetele 5 și 8: „Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă”. „Domnul te va păzi la venire și la plecare de acum și până în veac”.
Slăvit să fie Domnul!