A învățat să asculte
Ioan Opriș - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
„El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5, 7-8).
Măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit”.
Auziți, frații mei? Păi nu ne crapă nouă obrazul de rușine când nu vrem să ascultăm de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu? Când Însuși Fiul lui Dumnezeu a învățat să asculte. De la cine a învățat? De la Părintele Ceresc. Nu făcea nimic fără voia Lui, absolut nimic. Și în fiecare zi învăța și în fiecare zi Se retrăgea și plângea... De acest plâns vorbește aici: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi...”.
Ce aducea Domnul Iisus? Rugăciuni și cereri.
Pentru cine? Pentru mine și pentru tine. Cum îi spune lui Petru, ucenicului drag: „Petre, Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine”. Domnul Iisus S-a rugat pentru noi. De-acum 2000 de ani și până astăzi S-a făcut Mijlocitorul Sfânt și acolo, în Cer, Se roagă Părintelui: „Părinte, mai iartă și de data asta. Părinte, mai trece-i cu vederea”.
Dar poate va zice Părintele ceresc: „Dar a sosit ceasul! Dărâmă, sfărâmă, strânge ca un cort pământul acesta!”...
„Mai lasă-i, Părinte, poate se mai trezește cineva”...
Dacă și acolo, în cele mai grele clipe, a putut să strige: „Părinte, iartă-le, că nu știu ce fac!” Cum? Nu știau ce fac? Nu știau criminalii ce fac? Sutașul, cel care ținea sulița în mână și Îi străpungea coasta... Cel ce ținea ciocanul în mână nu știa că ciocanul (de-ar fi fost numai de un kilogram, lovea cu o lovitură de cinci sute de kilograme), nu știa că doare?... Cel ce ținea pironul în mână nu știa că e ruginit, că nu l-a pilit nimeni și nici nu l-a curățat nimeni și nici nu l-a curățat pe hârtie?...
Nimeni, nimeni nu știa că toate acestea dor?... Nimeni nu știa că spinii din coroană pătrund adânc în cap? Nu știa nimeni?...
Dar „El era Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri”... Rugăciuni și cereri!... Să băgăm de seamă că rugăciunile sunt de două feluri: rugăciuni de mulțumire și apoi sunt cerșetoriile - cererile -, că așa facem și noi. Ne trezim numai că cerșim mereu: „Dă, Doamne! Fă, Doamne! Ține-mi copiii! Ridică-mi copiii! Fă-mi cutare, cutare... să-mi fac casa, să-mi gat casa, să cumpăr mașină”... Toate acestea sunt numai cerșetorii.
Domnul Iisus a adus rugăciuni și cereri. Rugăciuni de mulțumită Părintelui și cereri pentru noi, nelegiuiții: să ne mai îngăduie, să ne mai păstreze, să ne mai țină... Doar, doar ne vom mai pocăi măcar în ceasul al doisprezecelea.
„Rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi”.
Cum erau rugăciunile Domnului Iisus? Spune Sfântul Cuvânt: „cu strigăte mari și cu lacrimi!. Cum? Cine L-a văzut? Că Sfinții evangheliști spun că glasul Lui nu s-a auzit pe uliță. Nu s-a auzit glasul Lui pe stradă. Nu s-a auzit prin mulțime glasul Lui. Unde striga El, de nu-L auzea nimeni? Unde Se ducea să Se roage?
El Se ducea în codru, în Muntele Măslinilor. Acolo Se retrăgea și acolo, cu strigăte mari și cu lacrimi, striga. Către cine striga Domnul Iisus? „Către Cel ce putea să-L izbăvească”. Dar oare Domnul Iisus a cerut să-L izbăvească? Să-I ia coroana de spini de pe cap? Să prindă cineva de piron să nu-i intre în mână?
Sau în picioare?
Nu! Ci să-L izbăvească de la înalta misiune pentru care S-a angajat când a spus în ceruri: „Iată-Mă, trimite-Mă, că în sulul Cărții este scris despre Mine.
Vin să fac Voia Ta, Dumnezeule”.
Să-L izbăvească să nu cadă, să nu cedeze, să nu tremure în fața lui Satana când a fost retras în pustie; și acum, pe cruce, când țiuia din toate încheieturile.
„El era ascultat din pricina evlaviei Lui”. Așa scrie ad litteram, dar eu mi-am zis: cum L-a izbăvit? Cum? Că L-au chinuit toți nemernicii. Cum?
Tatăl L-a izbăvit de la moarte, de la moartea sigură, dar El voia cu orice preț să ne mântuiască pe noi, pe mine și pe tine, frate. Pe mine și pe tine, soră. El voia cu orice preț să ne mântuiască.
Și El a fost ascultat și ne-a adus această comoară de mare preț: mântuirea, salvarea sufletelor noastre. „El a fost ascultat” de către Cel ce putea să-L izbăvească. De ce a fost ascultat? Știți de ce? „Din pricina evlaviei Lui”. Ce a prezentat El înaintea Tatălui ceresc ca să fie ascultat? A prezentat evlavia, smerenia!... Nici un murmur nu s-a auzit pe Golgota, nici o amenințare. Ba, din contră, s-au auzit cuvintele: „Iartă-i, Tată, că ei nu știu ce fac”...
Mi-aduc aminte că citeam odată o poezie, când eram copil. E vorba despre o Poezie de-a lui Coșbuc. Și acolo, în această poezie, arăta pe o mamă care avea o fiică mai redusă puțin la minte. Și se spune așa în poezie:
,,Las’ mamă, ochii, las’ să plângă,
că-n leagăn tot cu mâna stângă
mi-ai dat să sug,
de-aceea sunt nătângă...”
Poetul acolo plânge sau arată durerea fetei care zice mamei sale: „De-acuma plâng, mamă, că am pentru ce să plâng, că din cauza ta sunt eu nătângă...”.
Nu-i o istorioară, e o poveste, zicând așa, a poetului, ca să poată spune ceva. Dar, fratele meu și tu, sora mea, îndemnul meu pentru noi toți este acesta: Las' frate, ochii, las' să plângă... Că numai tu știi de câte ori ai pășit cu piciorul stâng al neascultării pe calea lui Dumnezeu. De aceea nu ai reușit în nimic. De aceea ți-au ieșit toate așa de rău.
Las' frate, ochii, las' să plângă...
„El este Acela care în zilele Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi...”
Fraților, citiți cărțile Sfinților Părinți, citiți cărțile vechi, citiți Filocaliile. Așa cum am citit într-una, e mereu presărat, pagină după pagină, aproape că nu există o pagină unde să nu se găsească scris o dată, de două ori, de trei ori despre lacrimi... Lacrimile sunt botezul al doilea pentru cei care mai vor un botez.
Lacrimile... Sau cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur către cei care au păcătuit și au căzut din credință: „Eu nu vreau să te arunc în prăpastie, în deznădejde, dacă ai păcătuit, că poate n-ai făcut-o direct, cu voia, ci fără voia ta. Ai căzut într-un păcat oarecare? Plângi, pocăiește-te, întoarce-te!”.
Și spune mai departe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu nu-ți pot garanta că mai este un Hristos Care să moară a doua oară pentru păcatul tău și în locul tău pe cruce, dacă tu ai păcătuit din nou; dar nici nu te arunc în prăpastie, ci spun: ți-a mai lăsat Dumnezeu, ți-a mai îngăduit Dumnezeu, în marea Lui bunătate, doi ochi să plângă și o inimă să suspine. Înduplecă-L pe Dumnezeu spre tine, spre starea ta, dar arată inima ta înfrântă”.
Cum aminteam și aseară: „inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o urgisește”. Amin.
Slăvit să fie Domnul!