Întoarcerea la Betania

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Într-adevăr, se cuvine din toată inima să-I mulțumim Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos pentru toate prilejurile pe care ni le dă în viața aceasta, când suntem doi sau trei adunați împreună, pentru a-I aduce laudă și slavă Numelui Său Sfânt pentru nespus de multele și minunatele minuni pe care, în bunătatea Lui, le face față de fiecare dintre noi, în toate zilele vieții noastre.

Dar pentru prilejurile deosebite, pentru bucuriile mari, pentru sărbătorile alese, se cuvine să-I mulțumim și mai mult.

Ne-am obișnuit să numim întâlnirile noastre duhovnicești „Betanii”, făcând mereu legătură cu acel loc minunat din Sfânta Scriptură [unde se scrie despre] cetatea binecuvântată de Dumnezeu care a rămas până în zilele noastre și care rămâne până la sfârșitul veacului un nume care îți aduce lacrimi în ochi, miere pe buze, dulceață în inimă...

Pentru că se spune acolo că Domnul și Mântuitorul nostru, Care în așa de puține locuri a fost primit cu bucurie, acolo se spune că a avut o casă în care cu drag a mers și a fost primit, și a ospătat, și S-a bucurat totdeauna.

Acolo Îi erau spălate picioarele.

Acolo poate că-I erau șterși ochii.

Acolo Îi erau spălate hainele prăfuite.

Și acolo Își odihnea El trupul obosit de mărturisirea Evangheliei și de cutreierarea drumurilor cetăților prin care umbla, pe unde erau așa de puține case și așa de puține locuri în care El era cu dragoste primit, ospătat, îngrijit, odihnit.

Cred că atunci când Se ducea spre Betania, inima Lui tremura de bucurie, știind că acolo sunt atâtea suflete printre care trei au strălucit și vor străluci în veci pe paginile Sfintelor Scripturi și în cerul lui Dumnezeu, și în amintirile noastre ale celor care Îl iubim pe Domnul. Că atunci când El a trebuit să umble pe pământ aducând Evanghelia Sa printre toți cei care nu L-au primit și nu L-au iubit, au fost totuși aceste trei suflete alese și scumpe față de care trebuie să ne simțim și noi datori recunoștință, pentru că ei au fost aceia care L-au odihnit în casa lor, L-au hrănit de la masa lor, au spălat cu lacrimile și cu dragostea lor picioarele Lui, inima Lui, hainele Lui.

Mare lucru este ca un binefăcător pe pământ să găsească un loc unde să se adăpostească. Fiindcă, de obicei, oamenii care au făcut cel mai mare bine omenirii au fost cel mai vitreg tratați de către oameni.

În biografia tuturor oamenilor mari, care au făcut ceva, care au lăsat ceva în urma lor pentru toată omenirea, dacă o veți citi, veți vedea că ei au avut o viață plină de încercări, de amărăciune și că așa de puține au fost locurile în care acești oameni au fost adăpostiți.

Dacă ați citit viața lui Eminescu, a lui Bălcescu, a tuturor celor care au însemnat ceva pentru poporul nostru (nu vorbesc numai de Sfinții Părinți, pe care, pe trei dintre ei, îi sărbătorim și pomenim astăzi: Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Sfântul Ioan), [veți vedea că] toți acești oameni ai lui Dumnezeu au avut ceva de întâmpinat pe pământ.

Puține au fost casele și locurile care i-au adăpostit. Totuși, în fața lui Dumnezeu și în fața noastră, a tuturor, trebuie să aibă totdeauna preț casele și locurile care L-au mărturisit pe Domnul și cei care L-au mărturisit, care au fost mai aproape de viața Lui și de Evanghelia Lui, de El Însuși nu numai cu cuvântul lor, ci cu viața și cu suferințele lor.

De aceea, când ne apropiem de un loc în care Cuvântul lui Dumnezeu este primit, de o casă în care găsesc frații adăpost, de o familie care Îl iubește pe Dumnezeu și care îi iubește pe frați, ne gândim cu drag totdeauna la acea casă minunată, la Betania, unde Domnul a fost atât de bine primit totdeauna.

Dar, cuprinzând în inima noastră și în gândurile noastre recunoscătoare și îndatorate dragostea noastră pentru casa din Betania, trebuie să cuprindem nu numai această casă, ci și cetatea aceasta, pentru că întreagă cetatea aceasta s-a dovedit o cetate primitoare, iubitoare, ascultătoare de Dumnezeu.

Unde este o casă care Îl primește pe Domnul, unde este o familie care adăpostește Evanghelia și Lucrarea lui Dumnezeu, acolo nu-i numai aceasta, de obicei sunt mai multe.

Că unde nu-i nici o familie credincioasă, acolo întreagă cetatea aceea este o cetate împotrivitoare. De ce a trebuit să Se mute Domnul din Nazaret? De ce a trebuit să Se mute îndată după ce Iosif a trecut în veșnicie? În Matei capitolul 4 se spune că Mântuitorul S-a dus și S-a mutat din Nazaret în Capernaum. Pentru că Nazaretul, în care locuia, era o cetate neprimitoare de Dumnezeu. Nici măcar o familie nu s-a găsit să-L adăpostească și să-L poată primi și privi cu bucurie pe Fiul lui Dumnezeu, Care locuia acolo.

Odată, când S-a dus din nou, toată cetatea Nazaret L-a luat, huiduindu-L, și L-a dus până la marginea prăpăstiei de pe munte, să-L arunce în prăpastie. Dumnezeu L-a izbăvit; dar când o întreagă cetate se ridică împotriva lui Dumnezeu, acesta este un semn rău și o nenorocire pentru ea nu numai în viața aceasta, ci și în viața veșnică.

Betania însă a rămas o cetate primitoare și Dumnezeu va binecuvânta nu numai pe Maria, pe Marta și pe Lazăr, a căror casă L-a primit pe Domnul și L-a adăpostit, ci va binecuvânta toată cetatea, fiindcă era semn că toți de acolo - și conducătorii cetății, și toți cei care aveau o funcție de răspundere în cetatea aceasta au fost niște oameni binecuvântați de Dumnezeu.

Au fost niște oameni care au privit totdeauna cu dragoste și cu bunătate la Domnul. Acolo toți se adăposteau la picioarele Lui. Și multe erau sufletele care umpleau totdeauna casa Mariei, a Martei și a lui Lazăr când Domnul Iisus venea acolo.

De aceea trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu nu numai pentru casele, pentru familiile frățești care, într-o cetate și într-o localitate, adăpostesc Cuvântul lui Dumnezeu. Ci să ne rugăm lui Dumnezeu și pentru conducătorii cetății aceleia, pentru cei care au o funcție de răspundere, pentru că și datorită lor Cuvântul lui Dumnezeu este liber. Și atunci și cei care au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu pot să-l asculte. Pentru că acolo unde mai-marii cetății sunt împotrivitori, acolo Cuvântul lui Dumnezeu este prigonit. Și robii lui Dumnezeu sunt alungați.

Totdeauna când ne aducem aminte de locuri în care am petrecut cu bucurie lângă Domnul, să ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească și tuturor acelora care, fără să arate și fără să se facă cunoscuți, au avut totuși un merit în fața lui Dumnezeu; pentru că Domnul Iisus a zis: „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi”.

Să le răsplătească Domnul și să-i binecuvânteze pe toți acei mai-mari ai cetății, ai țării noastre, care, cu dragoste și cu îngăduință, îi primesc și-i privesc pe cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Care nu-L alungă pe Domnul și care nu caută să împiedice bucuria acelor ce-L iubesc pe Dumnezeu și care caută Evanghelia pentru a ne face mai buni, pentru a ne mângâia, pentru a ne întări, pentru a ne sfătui unii cu alții, îndemnându-ne la dragoste și la fapte bune.

Din cele ce am vorbit aici, desigur, aceste lucruri și aceste gânduri, și aceste dorințe s-au desprins. Că noi ne adunăm și ne întâlnim unii cu alții, și ne sfătuim, și ne rugăm împreună. Citim Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împreună. Și cântăm împreună din dorința - din singura dorință și năzuință - de a ne putea înfățișa pe noi înșine într-un fel tot mai plăcut lui Dumnezeu. Și să putem ajuta și pe semenul nostru să ajungă la această stare, pentru că noi suntem deplin încredințați de acest adevăr: că numai cel care se apropie de Dumnezeu, care se întoarce la Dumnezeu, cel care trăiește o viață după voia lui Dumnezeu, acela nu numai că el însuși este fericit și poate fi fericit în acest fel, ci ajută și la fericirea celorlalți semeni. Ajută la ușurarea vieții și a sarcinii celorlalți. Ajută la propășirea și la răspândirea bucuriei și bunăstării în mijlocul celorlalți între care l-a așezat Dumnezeu.

Acesta este scopul întâlnirilor noastre frățești. Pentru aceasta noi dorim să ne întâlnim unii cu alții, să ne bucurăm împreună, să citim Cuvântul lui Dumnezeu împreună, să ne rugăm împreună. Pentru că prin aceste mijloace binecuvântate pe care Dumnezeu le-a lăsat, noi ne zidim duhovnicește, noi ne curățim de patimile și de slăbiciunile noastre omenești. Noi ne dorim să ajungem la o stare tot mai plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Nu numai pentru ca să moștenim mântuirea și împărăția Lui cerească - și aceasta numai în felul acesta o putem dobândi - ci și pentru ca să îmbunătățim viața aceasta de pe pământ: și a noastră, și a altora, printr-o comportare tot mai frumoasă, mai demnă, mai vrednică, mai iubitoare, mai cumpătată și mai chibzuită.

Aceasta este dorința și acesta este scopul întâlnirilor noastre; pentru ca, curățindu-ne, sfințindu-ne în viața noastră, dându-ne toate silințele să ne îndreptăm după voia și după Cuvântul lui Dumnezeu, să ne putem astfel înfățișa întotdeauna nu numai înaintea lui Dumnezeu cu o purtare vrednică și frumoasă așa cum ne cere El, ci și înaintea celorlalți oameni, înaintea semenilor noștri.

Cine vine la adunare și nu se întoarce de fiecare dată mai îndreptat, mai bun, mai răbdător, mai credincios, - acela nu numai că a pierdut vremea în zadar, dar s-a făcut vinovat cu atât mai mult în fața lui Dumnezeu pentru că, venind înaintea Lui, stând în lumina Lui, primind sarea Cuvântului Său, primind Apa Cuvântului Său, omul acela nu s-a întors nici spălat, nici curățit, nici bun, nici mai îndreptat. Și aceasta este o stare foarte rea și vinovată înaintea lui Dumnezeu.

Dar noi credem că oricine a venit la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și a fost atent, și a fost cu o inimă deschisă, este cu neputință să se întoarcă înapoi tot așa cum a venit. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este sfânt și sfințitor, el este o hrană și o putere pentru toți. Și, fără să-ți dai seama, Cuvântul acela lucrează prin puterea pe care o are Dumnezeu asupra acelora care-și lasă inima deschisă și doresc, într-adevăr, să fie ascultători de Cuvânt.

Acest Cuvânt lucrează în viața noastră curățire, sfințire, viață, putere, lumină. Și, de fiecare dată, chiar dacă nu-ți dai seama direct, bagi de seamă că înțelegi mai frumos, pricepi mai mult, simți mai frumos și dorești o viață mai după voia lui Dumnezeu.

Am vorbit de Betania. Să ne apropiem tot mai mult și mai mult de starea aceea, de timpul acela și de învățămintele pe care Domnul vrea, Evanghelia vrea ca noi să le tragem pentru viața noastră din întâmplarea despre care se vorbește în Evanghelia de la Ioan, unde se spune că Domnul Iisus S-a dus în Betania. Și o femeia numită Marta L-a primit în casa ei. Și ne-au rămas mereu în inimă câteva cuvinte și câteva întâmplări din locul acesta, din Evanghelie, și anume că Marta era împărțită cu multă slujire. Și, în timp ce acolo Mântuitorul propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și descoperea taine minunate și toți ceilalți care erau acolo ascultau cu toată inima plină de atenție și dragoste Cuvântul Domnului, Marta se străduia din toate puterile ei să se ocupe de cratițe, de vase, de bucătărie, de tot felul de aceste lucruri care deranjau pe toți cei care ascultau Cuvântul lui Dumnezeu. Ba, la un moment dat, a pretins ca și sora ei, care asculta Cuvântul Domnului, să lase Cuvântul Domnului și să se ducă și ea să slujească la cratițele Martei și la lucrurile celelalte de pe la bucătărie. Ca și cum Domnul pentru lucrurile acestea ar fi venit în casa lor.

Bineînțeles că și preocuparea aceasta își are locul ei, dar mult mai puțin decât importanța care i se dădea atunci, acolo și mult mai în urmă decât atunci când se pretindea de către Marta că este locul să se dea importanță problemei hranei trupești.

Domnul a adus ziua de astăzi și a adus împrejurarea aceasta pentru a vă împărtăși un gând și o experiență amară pe care am făcut-o de multe ori, mai ales în acești ani din urmă, la întâlnirile noastre frățești și îndeosebi la petrecerile noastre care ne-au mai rămas: nunțile frățești. Pentru că, de obicei, cam acestea ne-au rămas nouă acum prilejurile de întâlnire și de bucurie duhovnicească.

Nu știu cum ați privit frăția voastră acest lucru, adică cele ce se petreceau la aceste nunți frățești, mai ales în ultimul timp, dacă ați fost oameni duhovnicești și dacă - așa cum ni se cuvine și cum ni se pretinde nouă - suntem oameni duhovnicești și la întâlnirile noastre căutăm în primul rând hrana duhovnicească. În mod deosebit ni se poruncește după aceasta să alergăm.

Cred însă că foarte mulți dintre frățiile voastre ați rămas adânc întristați și dezamăgiți văzând cât de puțină importanță se dă la hrana duhovnicească și cât de multă, la cea trupească. Cred că acesta este un lucru nepotrivit și neplăcut în fața lui Dumnezeu.

Și noi, ca oameni bătrâni și cu experiență de mult în Lucrarea lui Dumnezeu, ca unii care am venit din copilăria noastră în Lucrarea Domnului și care, cel puțin de 50 de ani, știm cum se lucra la început în Lucrarea Domnului, doresc să vă împărtășesc din toată inima durerea cea mare pe care o am acum, când vă spun aceste lucruri.

Și, dacă frăția voastră veți gândi mai adânc asupra acestora, privind lucrurile în lumina Evangheliei, cred că această durere vă va întrista puțin inimile fiecăruia dintre frățiile voastre.

Când am venit la Domnul, noi ne-am transformat prin nașterea din nou în oameni duhovnicești. Nu oameni firești și lumești, și trupești, cum eram înainte. Aceasta presupune, în primul rând, că noi acum căutăm hrana duhovnicească, Și în al doilea rând, hrana duhovnicească. Și în al treilea rând, hrana duhovnicească. Și numai în al zecelea rând mai este loc și de hrana trupească.

Cine pentru hrana trupească merge la adunările frățești, acela nu este un om duhovnicesc. Acela nu cunoaște nimic din Evanghelie.

Când noi am venit la Domnul, acum peste 50 de ani, erau nunți și erau adunări, și erau petreceri duhovnicești, dar nimeni nu dădea importanță la partea „Martei” - cum se spunea atunci la partea hranei trupești. Pe atunci toți căutau partea Mariei. Sunt aici frați care știu aceste lucruri bine. Se publicau atunci chemări și invitații la nunțile Oastei și la adunări, dar se adăuga frumos și ușor acolo: „De partea Martei se va îngriji fiecare. Noi ne vom îngriji numai de partea Mariei”.

Tot timpul adunării era numai Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisirea Cuvântului, rugăciuni, cântări, poezii. Toate acestea ocupau partea întreagă a adunării. Pe urmă, dacă mai rămânea ceva timp...

Îmi aduc aminte cum îmi puneam o bucată de pâine în buzunar și mergeam pe jos zeci de kilometri la adunări și la nunți frățești - și nimeni nu se pregătea pentru mâncare și băutură acolo.

După ce se termina adunarea, plecam iarăși pe jos înapoi. Și undeva pe drum ne opream la o umbră sau chiar mergând pe drum luam bucățica de pâine, dacă ne era foame.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu era așa de puternic, încât nici trupul nu mai simțea nevoia de hrană. Atunci era dragostea aceea puternică, înflăcărată și fericită, și frumoasă - dragostea dintâi. Atunci nimeni nu se gândea la hrana trupească. Nu erau adunările atunci povară pentru nimeni, nici nunțile nu erau o povară pentru familia care le făcea. Era o bucurie negrăită și strălucită pentru toți și era o unitate deplină de gânduri, de simțiri, de cugete și de cuvânt între frați - și de credință.

Nu erau dezbinări și nici tulburări, nici păreri împărțite cu privire la nici un lucru. Pentru că dragostea era steagul care flutura peste toți, fiindcă nu hrana trupească, nici interesele trupești și materiale și nici podoabele din afară, nici lucrurile firești nu puneau stăpânire pe inimile fraților, - ci numai dragostea lui Dumnezeu.

Am cugetat de multe ori zilele acestea și ne-am rugat de multe ori cu lacrimi Domnului: „Mai adu, Doamne, în Lucrarea Ta vremurile acelea când nimeni nu se mai gândea la treburile Martei, când se gândeau numai la partea Mariei, la bucuria de a sta la picioarele Domnului, la bucuria de a cânta împreună cu frații”.

Ne întâlnim așa de rar. Ceasurile acestea de adunare trec așa de repede și în ultimul timp se ajunsese că jumătate sau poate și mai mult din timpul acesta se pierdea cu partea Martei și numai cu lucrurile pământești și firești.

Și în felul acesta Duhul Domnului Se întrista și cei care Îl iubeau pe Domnul și căutau hrana adevărată nu aveau nici liniște și nici timpul necesar. Căci și în timpul cât Cuvântul lui Dumnezeu se predica și se cânta, cratițele și castroanele, și lingurile deranjau tot Cuvântul Domnului, încât nu te puteai alege decât cu amărăciune și întristare, rugându-L pe Domnul: „Doamne, pune odată capăt la toată umblarea aceasta care deranjează Cuvântul Tău!” . Pentru că se strică părtășia frățească și se strică atmosfera cea tainică și dulce pe care o statornicește rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu și cântarea, când acestea nu se petrec în liniște și în ascultare.

Și iată că Domnul Dumnezeul nostru, în bunătatea Sa, a început să asculte rugăciunile noastre. Împrejurările în care trăim, cumpătarea pe care trebuie s-o avem în toate... economia care a pornit de sus în jos, ca un îndemn, ca o chemare la cumpătare... să ne îndemne și să ne constrângă totodată, și să ne silească să luăm hotărârea cea bună pe care de bunăvoie ar fi trebuit să o luăm noi mai dinainte. Înainte de a fi constrânși de crize, de timpuri, de neputințe, - să luăm noi hotărârea aceasta, pentru că Domnul ne poruncește mai întâi să căutăm Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și apoi celelalte, la urma urmelor numai.

Mulțumim lui Dumnezeu că nici unul dintre noi nu duce lipsă de nimic acasă la noi. Putem să mâncăm liniștiți acasă, cât vrem, căci avem de-ajuns.

Asta înseamnă că pentru ziua întâlnirii noastre frățești, pentru ziua petrecerii noastre duhovnicești, pentru ziua în care Domnul a rânduit să căutăm noi o altfel de hrană, o altfel de mâncare, pe care nu o avem și nu o găsim în cămările noastre, pe mesele noastre din belșug, așa cum avem hrana trupească - să renunțăm la toate celelalte, măcar pentru această zi, să închinăm liniștiți ziua aceasta Domnului.

S-o petrecem în ascultare de Cuvântul Domnului, nu și atunci să ne îmbuibăm numai stomacul cu tot felul de mâncări și de băuturi... Că doar numai băuturile mai lipseau din felul în care am pornit și porniseră lucrurile la ultimele nunți... La început, un fel de mâncare; după aceea două, după aceea trei, și acum numai Domnul mai știe unde s-ar fi oprit toate aceste porniri firești și lumești la oameni care ne numim duhovnicești.

Cum ceartă și mustră Cuvântul lui Dumnezeu: „N-avem noi timp să mâncăm și să bem acasă?”... Dar în timpul adunărilor și petrecerilor duhovnicești, fie că e adunare, fie că e nuntă, fie că-i înmormântare, să ne gândim noi câtă nevoie avem de hrana cealaltă, să renunțăm noi de bunăvoie la această hrană trupească și să ne îndreptăm toate gândurile inimii noastre spre hrana cea duhovnicească. Cum a mustrat-o Domnul pe Marta și i-a zis: „Marta, pentru multe și pentru prea multe te tot frămânți tu... Maria și-a ales partea cea bună...”

Alegeți-vă și voi, frații mei, partea cea bună! Căci numai aceasta nu se va lua de la voi niciodată.

E vremea, scumpii mei frați și surori, gândiți-vă bine!... E vremea să punem odată capăt la toată această preocupare firească, trupească, lumească și să ne întoarcem la dragostea cea dintâi, la partea Mariei, partea cea dulce și scumpă, singura cu care sufletul se poate sătura. Că doar avem noi vreme să ne săturăm acasă și înainte de plecare, și după ce am ajuns înapoi acasă.

Ziua aceasta de adunare, ziua aceasta de nuntă, ziua de întâlnire frățească, să o încredințăm și să o devotăm toată numai Domnului, punând-o la o parte cu o zi de jertfă, dacă e nevoie. Iar dacă nu putem, atunci să punem deoparte, în buzunar, o bucată de pâine și să o mâncăm undeva, cândva, dar tot timpul celălalt să nu-i forțăm noi pe frații noștri care fac petrecerea, pe frații noștri care sărbătoresc nunta sau o aniversare să se gândească cu groază la cheltuielile pe care ar trebui să le facă, la munca pe care ar trebui să o depună, la cei pe care trebuie să-i mai cheme și cu care să se ajute și să se împrumute. Undeva tot trebuie să se împrumute...

Oare am ajuns noi atât de firești, încât să nu mai fim noi în stare să mai jertfim o zi pentru Domnul? Pentru sufletul și pentru mântuirea noastră? Pentru creșterea noastră duhovnicească?

Să jertfim măcar o zi, prin care i-am putea scuti pe frații noștri care trebuie să facă o nuntă de atâta grijă și de atâta cheltuială! Slăvit să fie Domnul că a adus o rânduială și în privința aceasta și ni s-a spus: E raționalizat și cutare, și cutare aliment!...

Noi trebuie să înțelegem că aceasta este o măsură în întâmpinarea căreia noi trebuie să venim cu bucurie, mai ales că este porunca Domnului ca noi să nu folosim cu abuz nici un fel de lucruri. Ci, dimpotrivă, trebuie să fim în stare să renunțăm și noi la ceva, să ne înfrânăm de la ceva, din dragoste pentru Dumnezeu.

Cuvântul Domnului spune: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păgânii fac la fel. Dacă faceți bine celor ce vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți? Și cei răi fac la fel...”.

Domnul Iisus spune lămurit: „Ce lucru neobișnuit faceți voi?...” Ca să se arate că voi sunteți credincioși, ce lucru neobișnuit faceți? Ei, acest lucru de a căuta și noi partea Mariei - este unul dintre acele lucruri neobișnuite care sunt pe placul Domnului. Să luăm noi hotărârea frumoasă ca, în zilele de nunți și de petreceri duhovnicești, mai ales că împrejurările sunt așa cum sunt, să luăm o hotărâre frumoasă, să renunțăm la hrana trupească. Și să ne deschidem tot sufletul și să sacrificăm și să ne închinăm tot timpul hranei duhovnicești, căci de aceasta avem noi cea mai mare nevoie.

De ce suntem așa de slabi duhovnicește?

De ce între noi sunt certuri? De ce între noi sunt păcate? Păcate directe, osândite de Cuvântul lui Dumnezeu...

De ce sunt? Pentru că suntem oameni firești, nu duhovnicești!... Pentru că și în rarele ocazii când avem prilejul să ne întărim duhovnicește, noi ne gândim tot la lucrurile trupești. Și atunci ajunge să domine între noi nu sufletul - care ne călăuzește spre lumină, spre cumpătare, ci trupul, care ne călăuzește numai spre poftele josnice și vinovate ca și pe ceilalți oameni.

Din cauza aceasta suntem așa de slabi. Din cauza aceasta ajungem să căscăm. Din cauza aceasta ajungem să ne plictisim. Din cauza aceasta nu mai avem putere de post, nu mai avem putere de rugăciune, nu mai avem putere de iertare... Și atunci nu mai avem nici lumina să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu clar.

Și atunci, oricine vine și aduce o învățătură rătăcită și tulburătoare, suntem gata să o primim, pentru că rezistența noastră duhovnicească este prea slabă. Pentru că suntem gata să cădem sub orice ispită și sub orice păcat. Pentru că noi am devenit nu oameni duhovnicești, născuți din nou, care trăiesc pentru Duhul și pentru Harul lui Dumnezeu, - ci oameni firești, oameni lumești.

Vorbim mereu despre înaintașii noștri și ne place să ne lăudăm cu ei!... Chiar azi am sărbătorit trei dintre acești mari înaintași: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie.

Știți cum au trăit oamenii aceștia?

Scrie la Evrei capitolul 11: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peșteri, prin crăpăturile pământului. Au fost bătuți, chinuiți, au flămânzit, au umblat goi și așa au murit...’’

Sfântul Ioan Gură de Aur a murit fiind dus în exil. Poate că și soldații, plictisiți, i-or fi dat cu un ciomag în cap și l-au înmormântat undeva în nisip. L-au dus pe jos, din post în post, din cetate în cetate.

Așa au trăit Sfinții Părinți cu care noi ne lăudăm și cu a căror fapte dorim să asemănăm faptele noastre. Ei strălucesc acum în ceruri. În Apocalipsa scrie: ,,Ei cântă cu miile de mii pe marea de cristal, cu harfele lui Dumnezeu în mâini...”. De ce? Pentru că ei au suferit, au jertfit, au renunțat de bunăvoie la cele de jos.

Atunci cum credem noi să moștenim împreună cu ei, când noi nu renunțăm la nimic, nu sacrificăm nimic, nu renunțăm la nimic pământesc, nu suferim nimic și de bunăvoie, nu cedăm nimic din poftele firii pământești și din lucrurile acestea trecătoare?

Ca unul dintre cei mai bătrâni care am rămas, vă aduc aminte aceste lucruri. Frățiile voastre sunteți acei aleși de Dumnezeu care ați intrat în munca înaintașilor care au ostenit, s-au jertfit și au alergat, și au luptat.

Am trăit alături de Părintele Iosif - și fratele Opriș e aici, împreună știm ce viață de jertfă, de osteneli, de suferințe, de lacrimi, de rugăciune, de luptă, de răbdare a dus acest om al lui Dumnezeu. Acesta este omul care a putut să spună ca și Sfântul Apostol Pavel: „Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă cu băgare de seamă la acei care trăiesc după pilda pe care o aveți în noi”.

Că numai așa veți ajunge să vedeți și voi Împărăția lui Dumnezeu, dacă prin aceleași fapte vrednice de pocăință și de ascultare vă dovediți urmași adevărați ai acelor înaintași binecuvântați cu care vă lăudați în cântările și în vorbirile voastre înaintea altora.

Acesta este înțelesul, aceasta este mărturia și aceasta este solia pe care ne-au lăsat-o ei.

Noi vorbim despre Sfântul Apostol Pavel și ne lăudăm cu credința lui și cu cuvintele lui și ne-ar plăcea să fim priviți în lumina și în exemplul, și în ceata acelora între care a fost el... Dar dacă veți citi epistolele lui, mai ales cea de la Corinteni în care spune așa: „Parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai disprețuiți de pe pământ. Până în ziua de azi umblăm goi, flămânzi, din loc în loc”. Cine umblă gol și flămând, din loc în loc? Cerșetorul. „Când suntem batjocoriți, răbdăm. Când suntem disprețuiți, ne rugăm. Până în ziua de astăzi noi am ajuns lepădătura tuturor, ca gunoiul lumii acesteia”.

Așa erau sfinții, înaintașii noștri care au renunțat de bunăvoie la tot ceea ce le putea da lumea, pentru ca să arate Domnului: „Iată cât de mult Te-am iubit! Tu ai părăsit pentru noi cerul, slava. Dar iată, din dragoste pentru Tine, și noi am renunțat și am părăsit ceva”.

Nu cât dăm noi are preț în fața lui Dumnezeu, ci cât ne rămâne. Când Mântuitorul nostru stătea la templu și se uita la cei care au aruncat darurile în Vistierie, spune Cuvântul că mulți au aruncat acolo din prisosul lor. Mulți... Dar o văduvă a dat doi bănuți, tot ce îi mai rămăsese să trăiască. Și Domnul a zis: „Adevărat vă spun că aceasta a dat mai mult decât toți ceilalți”. Pentru că Dumnezeu nu se uită la cât dai, ci la cât îți mai rămâne. Ei, „ceilalți”, dădeau din prisosul lor și le rămăsese de sute de ori mai mult. Ea a dat doi bănuți, tot ce mai avea ca să trăiască.

Domnul știe cât avem noi și cât putem să dăm; și socotește sacrificiul nostru pentru El nu cât dăm, ci cât ne rămâne. Cât dăm noi pentru lume din timpul nostru, din viața noastră, cât dăm din gândurile și din preocupările noastre pentru partea Martei, adică pentru partea stomacului și a ceea ce este a jumătății noastre inferioare? Cât dăm noi din zilele noastre, nu vorbesc din acelea de acasă, ci chiar din zilele noastre de bucurii duhovnicești? Cât dăm noi pentru Domnul? Și câtă preocupare avem pentru lucrurile firești la care ar trebui atunci nici să nu ne gândim, cum nu S-a gândit Domnul când era vremea mărturisirii Cuvântului și cum nu s-a gândit Maria când era vremea ascultării acestui Cuvânt.

Vreau să spun un lucru clar și hotărât. Am discutat aceste lucruri, să știți, nepotrivite duhovnicește. Le-am discutat cu alți frați - frați de răspundere din Lucrare - și foarte mulți dintre frații noștri au observat acest lucru și au zis: „Trebuie să se pună capăt acestui fel lumesc în care am ajuns, de a petrece și noi nunțile noastre și petrecerile noastre duhovnicești”.

Domnul a adus aceste măsuri foarte înțelepte și foarte bune din partea conducerii noastre, care a pus rânduială și chibzuință în folosirea hranei. Și această măsură ne obligă sau ne ajută pe noi să ne revizuim felul cum ne prezentăm noi în adunările noastre și la nunțile noastre duhovnicești.

Vine primăvara, vin nunțile frățești. Se va crea o mulțime de probleme pentru cei care au de făcut pasul acesta. Din cauza greutății procurării unor anumite alimente, foarte mulți vor renunța, spunând: „N-am de unde să procur atâta carne, n-am de unde să procur atâta făină, n-am de unde să procur atâta unt sau ulei, sau zahăr. Renunț...”.

Ce pagubă pentru noi este faptul că cineva, din cauza acestor lucruri, renunță la bucuria de a ne întâlni, de a ne împărtăși Cuvântul lui Dumnezeu, de a cânta împreună, de a ne ajuta să creștem duhovnicește unii cu alții. Noi trebuie să preîntâmpinăm astfel de lucruri. Și frații cu răspundere au zis: „Vom sfătui și vom ruga, în Numele Domnului, pe toți frații care au de făcut nunți să nu mai dea mâncare gătită la nunțile noastre pe viitor”. Dacă, la urma urmei, la sfârșitul întâlnirii și petrecerii duhovnicești, vor pune acolo două, trei coșuri cu pâine sau cu niște... în sfârșit, ceva colăcei cumpărați și făcuți și două, trei mere, e de ajuns.

Să nu alunecăm și noi pe partea lumească. Pentru că am să vă mai spun ceva. Au fost cazuri la nunțile din anul trecut când au pregătit atâta mâncare că aproape jumătate s-a și aruncat. Asta e un mare păcat în fața lui Dumnezeu și în fața tuturor. În al doilea rând, s-au ivit cazuri când au pregătit prea multă mâncare și au fost prea puțini frați. S-au uitat atunci... Pentru că nu toți din familie sunt oameni duhovnicești, sunt unii părinți necredincioși, deși copiii sunt credincioși, frați și surori; dar părinții, sau unul, sau amândoi părinții, sunt oameni lumești... Noi facem, cum am făcut, nuntă cu foarte multă hrană - se cheltuiește enorm de mult. Pe urmă, când se adună, încep să se uite cât dă fiecare. Alt lucru așa de nepotrivit...

Frații noștri ar merge la toate nunțile care se fac. Dar n-au nici unii atât de multă avuție, încât să-și permită să dea cu grămada. Mai ales că mulți merg la cel puțin două nunți pe lună: cheltuială, drum, întreținerea familiei... Frații muncesc (și în unele locuri e un singur salar) și... cheltuielile de drum... nu-și pot permite să dea prea mult.

Ceea ce se adună după ce se face risipă cu gătirea a trei, patru feluri de mâncare, ceea ce se adună nu acoperă nici jumătate din ceea ce s-a cheltuit. Atunci probleme, atunci nemulțumiri, atunci cârtiri și alte lucruri la adresa Cuvântului lui Dumnezeu. Oameni duhovnicești suntem noi când dăm naștere la astfel de lucruri?

Nu demult s-a petrecut așa un caz. Niște tineri credincioși au vrut să facă o nuntă în toamnă. Dar, pentru că părinții nu erau toți credincioși, ei au vrut totuși să facă față, pentru că le era rușine... „Cum, la alții a fost mâncare peste mâncare, și noi să nu facem nimic?...” Erau săraci amândoi și s-au împrumutat cu bani, ca să poată acoperi cheltuielile, să-și procure alimente pentru nuntă.

Cheltuielile s-au ridicat la 30.000 de lei, iar veniturile n-au fost decât 16.000 de lei. S-au împrumutat între timp de la altcineva, n-au avut de unde să mai dea. Și fratele care i-a împrumutat stă acuma și nu știe ce să mai facă, căci el a împrumutat, la rândul lui, ca să poată ajuta. Și stau în condiții de acestea cu nemulțumiri și întristări din toate părțile. Bine este lucrul acesta, dragi frați și surori? Așa că o mulțime de probleme și de motive ne obligă pe noi să ne întoarcem acolo unde trebuia să ne întoarcem de bunăvoie de la început. Unde nu trebuia să depășim de la început, de când s-a început cu un singur fel de mâncare gătită, după aceea două, după aceea trei. Și apoi se ajunge la tort și la prăjituri. Lucruri lumești, care n-au ce să caute într-o lucrare duhovnicească.

Noi vă sfătuim în numele Domnului. Cine vrea să asculte. Gândiți-vă la aceste lucruri acum. Sunt frați care au spus: „Fraților, dacă faceți nuntă, nu gătiți, că noi vă spunem dinainte că venim la nuntă, dar nu mâncăm la masă. Iar când noi vom face, să știți, noi nu vă pregătim de mâncare. Nu vă dăm”...

Măcar în felul acesta să ne întoarcem acolo de unde nu trebuia să fi plecat de la început, să rămânem la starea și la mâncarea, și la partea duhovnicească. Cum ne-a învățat Domnul și cum ne învață pe noi Sfânta Scriptură.

În condițiile de acum, aceste lucruri sunt absolut necesare, orice om cu minte le va găsi că sunt chibzuite și bune, potrivite și cu Cuvântul lui Dumnezeu, și cu norma de viață chibzuită pe care trebuie să o avem acum și să o arătăm fiecare dintre noi, în toate privințele. Mai ales că, dacă se gătește așa de mult, aproape jumătate sau mai mult se aruncă. E un păcat și o pagubă. De ce să nu prevenim noi aceste lucruri? Și să închinăm Domnului ziua aceea, preocupându-ne numai și numai de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ajungem la o stare în care, duhovnicește, să putem depăși starea de criză și de slăbiciuni, și de neputințe duhovnicești în care foarte mulți dintre noi ne găsim acum.

Să punem adică apăs mai mult pe hrana duhovnicească și să renunțăm la această hrană trupească în felul acesta. Întâi și întâi avantajăm partea duhovnicească, creștem duhovnicește, pentru că ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu și renunțăm atunci [la celelalte]. Și, când renunți din dragoste pentru Domnul, nici nu-ți mai este foame. Când renunți la somn, nu-ți mai e nici somn. Când renunți la hrană, nu-ți mai e foame tot timpul; și renunțăm, din dragoste pentru Domnul, în ziua aceea.

Aceasta este un avantaj duhovnicesc. Pe urmă mai vine un altfel de avantaj: îi scutim pe frații noștri care trebuie să facă astfel de sacrificii de o jertfă care acum e imposibil să o facă. Pe cale normală, nu poți să procuri, în mod cinstit, atâtea alimente câte ai nevoie pentru astfel de nuntă. Noi nu mergem la o nuntă o sută, două sute; noi mergem două mii, trei mii la o adunare. De ce atunci să-i punem pe frații noștri în condiții atât de grele, încât, pentru lipsa noastră de înfrânare pentru o zi, frații să plătească toată viața lor, că nu mai scapă de cheltuială și din sărăcia aceea.

În al doilea rând frații și surorile noastre nu sunt oameni bogați, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Între voi nu sunt oameni bogați în felul lumii și mulți oameni aleși”. Au un singur salar, câștigat cinstit, cele mai multe dintre familiile frățești. Dacă în felul acesta se fac nunțile noastre, nu ne vom simți nici obligați să contribuim cu atâta cât nu avem la cheltuielile lor. Pentru că nu vor fi cheltuieli, se vor face cheltuieli mai mici, dar nu așa de mari. Și atunci nu vom fi nici obligați să ne considerați datori să acoperim cu cât nu avem. Iar frații care sunt în cauză nu se vor uita cu durere, gândindu-se cu teamă că venitul lor nu o să le acopere cheltuielile și cine știe câtă vreme o să trebuiască să se simtă mereu datori.

Câte probleme se rezolvă dintr-o singură hotărâre bună! Noi punem acest aluat, gândul acesta, în frământătura fraților și surorilor noastre. Unii, să știți că au luat această hotărâre - și bine ar fi să o ia toți. Aceasta ar dovedi că noi suntem oameni duhovnicești, în primul rând, și că nu mergem la nuntă pentru ca să ne îndopăm. Nici nu căutăm avantajele lumii acesteia, ci căutăm hrana noastră duhovnicească. Ce frumos s-ar rezolva toate aceste lucruri, multe dintre necazurile noastre, din această hotărâre frumoasă, dacă ar lua-o toți - când e vorba de o aniversare, de o sărbătoare ca asta în care o familie se simte obligată să dea o masă celor care vin, pentru că așa s-a creat un fel de tradiție - tradiție care nu-i bună.

Am simplifica și am ușura atât de mult sarcina acestor frați care, de bucurie, de dorința, de dragostea fraților, cheamă și adună, și se simt fericiți să vină cât de mulți. Dar când ni se pune problema hranei, atunci cum rezolvăm această problemă? Noi spunem: „Frate, nici să nu vă gândiți la masă”.

I-am spus fratelui Petriță: „Nici să nu vă gândiți la masă, la mâncare gătită”. Atâta putem să răbdăm fiecare. Ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și, când se termină adunarea, ne ducem fiecare acasă. Nu punem sarcină pe nimeni. Când va veni vremea, când va trebui să facem și noi o astfel de bucurie, și atunci ce simplu și ce frumos vom putea să rezolvăm problema cum îi ajutăm pe alții să rezolve, în felul acesta.

Renunțând la ceea ce este împovărător și greu și pentru unii, și pentru alții. În primul rând pentru Cuvântul lui Dumnezeu, după aceea și pentru familiile care au astfel de prilejuri.

Noi ne-am obișnuit să nu mergem la o nuntă zece, douăzeci, treizeci; ne-am obișnuit să mergem mulți, pentru că dorim prilejurile acestea. Ni-e dor de frați și de surori, suntem fericiți când ne vedem unii cu alții.

Chiar și acum, aici sunt fețe pe care nu le-am văzut de ani de zile. Și sunt așa de fericit când le pot vedea! De ce să punem noi sarcină, cu prilejul acestor bucurii, pe cineva care iubește pe frați și dorește să facă bine? Să-l ajutăm prin înfrânarea și rugăciunea noastră, că ne ajutăm pe noi înșine.

Dorim din toată inima să vă gândiți la aceste lucruri. Să vă gândiți în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și în lumina folosului sufletesc pe care-l aveți fiecare și pe care trebuie să-l urmăriți în felul acesta.

Dacă este o mamă cu un copil, îi pune de mâncare la copil de acasă și apoi, undeva la umbră sau la soare, sau într-un loc liniștit, îi poate da mâncarea. Copilul nu poate răbda, dar cei mari pot. De ce să nu închinăm noi Domnului toată ziua și să ne bucurăm?

Acestea-s gândurile pe care le-am primit citind Evanghelia de la Ioan, în care Mântuitorul o mustră pe Marta că nu numai că pierdea timpul și n-asculta nimica - că cei de pe la oale și de la bucătărie n-au timp să asculte - și zicea: „Doamne, să vină și asta”...

Căci ascultarea noastră și asta ne-o sustrage și, din ce ai vrea să asculți Cuvântul lui Dumnezeu, când vezi atâtea cratițe, umblete, țipete și probleme de acestea, te sustrage de la ascultarea Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu. Te sustrage... Și cu ce ne-am ales?

Gândiți-vă și hotărâți-vă în inima frățiilor voastre să renunțați, pentru astfel de prilejuri, la hrana trupească. Dumnezeu vă va despăgubi înmiit, cu săturarea aia sufletească ce rămâne. Partea Mariei, care rămâne. Și Dumnezeu ne va binecuvânta.

În felul acesta va vedea și stăpânirea țării noastre că noi am înțeles apelul care s-a făcut la economie, la cumpătare, la chibzuință, că nu-i vremea să risipim, că nu-i vremea să ne îmbuibăm, că nu-i vremea să aruncăm... Ci e vremea să fim cu toții cumpătați. Cumpătați în vorbire, în mâncare, în umblare. În tot ceea ce privește viața noastră și duhovnicească, și socială, și morală, și familială, și în toate privințele.

De aceea, vă rugăm din toată inima: gândiți-vă la aceste lucruri și rugați-vă să ne ajute Domnul pe toți să gândim că e bine așa, în toate privințele.

În primul rând, în ce privește dorința Domnului de a ne înfățișa noi înaintea Lui într-o viață, într-o stare plăcută voii Lui. Nu ca niște oameni care umblă după lucrurile firii pământești, ci ca niște oameni care căutăm bunurile duhovnicești, partea Mariei pe care o cere Domnul și pe care o dă Domnul oriunde se întâlnesc ai Săi și unde ei Îl ascultă cu dragoste pe El.

În lumina acestor gânduri am vrut noi să vedem dorința Domnului și felul de purtare al oamenilor credincioși. În lumina acestor gânduri vedem numai că acolo este felul de viață pe care l-au adus părinții și înaintașii noștri duhovnicești.

Așa au fost nunțile primilor creștini!...

Așa au fost stările lor! Așa ne îndeamnă și ei pe noi, prin înfrânarea lor, prin evlavia lor, prin umblarea lor frumoasă, să facem și noi. Că dacă luăm hotărârea aceasta din anul acesta, ca nunțile să se facă așa, atunci toți cei înțelepți vor găsi că e o măsură bună. Și vor găsi că în felul acesta e cel mai bine așa. Poate că la primele va fi mai greu, dar după aceea celorlalți, văzând începutul frumos, le va fi mai ușor. În felul acesta este cel mai bine de urmat.

Mie așa milă îmi era de multe ori de surorile noastre, mame, soții, care se gândeau: „Acum ce vom face, cum să ne împărțim cu atâta muncă și cheltuială?”. Celor care n-au această problemă acuma le e indiferent. Sau li-e ușor. Dar celor care vor avea mâine prilejul acesta le va fi spre bine o hotărâre luată frumos și ținută până la sfârșit.

Se va mai putea discuta apoi și cu privire la alte aspecte ale lucrurilor acestora. Așa nepotrivită este și umblarea cu cerșetorie pe la frați! Când se va rezolva problema asta, că nu se va mai da mâncare gătită, pregătită, la frați, atunci se va așeza un coș pentru primirea darurilor undeva, acolo la ieșire, și nu va fi obligat fiecare să dea și să se uite la fiecare cât dă. Fiecare va pune acolo, în numele Domnului, cât a hotărât în inima lui, fără să facă din aceasta nici paradă, nici publicitate, nici cerșetorie acolo. Acolo, modest, într-un loc, ca să se vadă că noi suntem oameni duhovnicești și nu căutăm lucrurile firești nici când dăm, nici când primim.

În felul acesta se va rezolva bine și problema cadourilor. Pe urmă se va mai rezolva bine și o altă problemă: mai ales în ultimul timp am văzut că la corturile de nuntă ale fraților e o întrecere cu covoarele, care să fie așezate în locul cel mai de frunte. Apoi comentarii și nemulțumiri... „Acela-i covorul meu, apoi de ce l-ai așezat mai la urmă, de ce nu la loc de cinste?”... Și apoi probleme, certuri și lucruri urâte și firești.

Am ruga pe frații și surorile noastre: când gătesc corturile, să pună acolo un covor, unde e tabloul Mântuitorului, și apoi altele câteva. Restul să fie foarte simplu - și în felul acesta să tăiem prilejul diavolului care caută să otrăvească și să învenineze atmosfera dintre surori pentru întâietatea aceasta și lupta aceasta de dorințe și porniri firești și lumești.

Noi trebuie să vedem primejdia, fraților, din timp. Nu când vine trenul să punem bariera, ci să punem înainte, până nu a venit trenul. Mai bine să o pui cu un ceas mai devreme, decât cu o secundă mai târziu.

Să vedem de unde vine ispita și de unde poate veni căderea, durerea și zavistiile, și neînțelegerile dintre frați!... Din lucruri de-astea mărunte. De ce să nu le prevenim? De ce să nu tăiem buruiana înainte de a face roade și de a tulbura sufletele fraților și ale surorilor noastre?

Gândiți-vă și la asta. Și nu vă întristați dacă, atunci când covoarele se vor așeza, nu le vor lua pe ale voastre să le așeze în locurile de frunte, ca să se dea prilejul diavolului să ne îngâmfe firea pământească și să se laude: „Uite, acela e covorul meu”...

Tot ce vine din firea pământească trebuie să tăiem din rădăcină, cum spune cuvântul lui Dumnezeu; să tăiem orice rădăcină, pentru ca să nu dea lăstari. Pentru că aceste rădăcini rele aduc lăstarii nemulțumirii, ai certurilor, ai zavistiilor, clevetire, ură, bârfeală, îndoială și bănuieli rele în sufletele surorilor și ale fraților noștri.

Va veni primăvara, vor începe nunțile. Îi rugăm pe toți frații și surorile noastre care vor avea de făcut acest act binecuvântat (să-i binecuvânteze Dumnezeu!): să puneți la inimă aceste sfaturi și rugăminți pe care le avem, în Numele Domnului, în numele Lucrării, în numele fraților, în numele Cuvântului Sfânt, în numele mântuirii celor la care aceasta este amenințată din cauza asta.

Gândiți-vă la aceste lucruri în felul acesta și organizați nunțile viitoare sau aniversările, sau petrecerile pe care le vom avea lipsite de orice mâncare gătită. În sfârșit, când se va termina, acolo, afară, poate fi un coș sau două coșuri cu pâine sau colăcei, fie tăiați bucăți, fie întregi; apoi mere, dacă vor fi, sau struguri... Dar altceva feriți-vă, să nu împiedicăm lucrarea Duhului lui Dumnezeu aducând acele lucruri care vin din firea pământească și împiedică lucrurile Duhului.

Pe lângă toate sfaturile și îndemnurile pe care le-am primit din partea Cuvântului lui Dumnezeu în această seară, înainte sau după acest cuvânt, până când Domnul va îngădui să putem sta aici, pe lângă aceste învățături, să ne gândim în inimile noastre la aceste lucruri - care tot din partea lui Dumnezeu vin și care sunt necesare cu privire la aplicarea practică a Evangheliei în viața noastră.

Că degeaba discutăm noi și vorbim frumos, idealist și plăcut despre Cuvântul lui Dumnezeu dacă în lucrurile practice, în lucrurile imediate care trebuie să dovedească că noi am înțeles ceva și ne-a pătruns ceva din Cuvântul lui Dumnezeu - noi dovedim că am rămas tot firești, tot lumești, tot pământești și căutăm să rămânem cum nu ar trebui nici să se pomenească despre noi că suntem.

Noi Îl rugăm pe Domnul din toată inima ca să păstreze în inimi și în suflete toate sfintele cuvinte și gânduri care ne-au fost în seara asta împărtășite de frați. Dar Îl rugăm din toată inima să-i binecuvânteze Domnul pe toți acei care, în timpul acestor cuvinte, în timpul acestor împărtășiri, au luat buna hotărâre al cărui moment a sosit. Să nu-l lăsăm să treacă negândindu-l. E Cuvântul lui Dumnezeu și gândul cel bun, calea cea bună.

Poate că va fi greu la început. Că orice lucru bun este greu la început, dar după acea se poate vedea cât de potrivit și cât de chibzuit, și cât de frumos este în toate privințele, când nici unii dintre frații noștri nu vor mai fi împiedicați de grija și de teama că nu vor putea suporta cheltuielile. Nu vor mai fi împiedicați că nu pot face nunți. Iar noi ne vom putea bucura că vom putea merge la cât mai multe nunți, pentru că nu se mai pun la cheltuială nici frații noștri și nu ne vom înjuga la cheltuieli pe care nu avem puterea toți să le suportăm. Pentru că aceasta va fi spre ușurarea și spre binele nostru.

Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute să luăm hotărârea cea bună și, odată ce am luat-o, să o ducem până la capăt. Și vegheați, pentru că pe parcurs, în viitor, iar se va ivi ispita; poate va mai fi cineva care iar va dori să facă mâncare gătită. Acest început din nou spre rău, care va începe cu un fel, va continua cu două feluri și apoi cu trei și din nou se va ajunge la ceea ce s-a ajuns acum. Să veghem cu grijă!

O hotărâre bună, un gând bun dacă l-ați luat, să-l duceți până la capăt. Și să ascultăm întotdeauna de îndemnul Betaniei, ori de câte ori ne va ispiti gândul să depășim lucrurile acestea și să pornim iarăși după firea pământească. Aduceți-vă aminte de învățătura Betaniei, unde Mântuitorul a spus: „În zadar te frămânți tu, Marto! Astea toate sunt gunoaie și deșertăciuni. Maria și-a ales partea cea bună. Alege-ți și tu, Marta, partea cea bună”.

Ce frumos era pentru Marta să fi făcut și ea ca Maria! Să stea la picioarele Domnului, să nu se ocupe nici de cratițe, nici de oale, nici de farfurii, nici de linguri. „Mă ocup numai de Cuvântul lui Dumnezeu și stau să ascult pe Domnul. N-o deranjez nici pe Maria și stau și eu să ascult Cuvântul Sfânt”.

Dar mereu va veni ispita, pentru că Domnul a rânduit toate aceste lucruri și Evanghelia aceasta, și acest lucru spre învățătura noastră și pentru învățătura noastră, ca să ne aducem aminte când vom fi din nou ispitiți, ca să ne întoarcem cu toții la Cuvântul Domnului, că partea Mariei este aceea care rămâne.

În cartea Părintelui Iosif Călătoria la Ierusalim [Pe urmele Mântuitorului - n.n.], am citit locul [în care descrie momentul] când au ajuns și la Betania, mergând din loc în loc. Când au ajuns în Betania, ghidul le-a arătat o grămadă de pietre și le-a zis: „Aici a fost casa Martei”. Părintele Iosif scrie că s-a așezat pe o piatră și a început să plângă: „Marto, Marto, pentru multe te-ai ostenit tu și iată ce a rămas din toată alergarea și osteneala ta”... Dar Maria a rămas cu un nume veșnic frumos și în fața lui Dumnezeu, și în fața oamenilor.

Și a spus Părintele Iosif: „Doamne, Iisuse, ajută-mă ca să nu mai caut lucrurile pe care le mănâncă ruina și rugina, și molia, și le fură furii. Ci să caut partea Mariei, care rămâne pentru totdeauna”.

Aceasta să fie rugăciunea noastră de fiecare dată și să-L rugăm pe Domnul în seara aceasta, cei care suntem aici, să luăm această hotărâre bună și, după ce ne vom duce mai departe, să le spunem și celorlalți frați: „Iată ce hotărâre bună am luat. De aci încolo mergem în felul acesta. Dacă e vorba să facem nunți, nici nu facem cu mâncare gătită, nici nu pretindem la alții să ne dea. Închinăm această zi Domnului”.

Așa să ne ajute Domnul!

Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm să binecuvântezi această hotărâre în sufletele noastre, ale tuturor, și, chiar dacă pare așa de greu la început, încredințează-ne că aceasta este voia Ta și că vom vedea și noi odată că a fost spre binele nostru.

Dă-ne putere tuturor să putem simți în inima noastră hotărârea aceasta pentru Tine și ajută-ne să o ducem credincioși până la sfârșit. Binecuvântează-i și pe ceilalți frați ai noștri și surori ale noastre care au de făcut pașii aceștia cu întâlniri frățești, să nu-i împiedice grijile și îngrijorarea pentru datoriile și sarcinile lumești. Și să se bizuiască pe Tine și pe înțelegerea fraților; și să ne creeze astfel de întâlniri duhovnicești, ca să ne întâlnim unii cu alții și să cântăm cu bucurie, nemaigândindu-ne nici unii la partea Martei și la lucrurile trecătoare pe care Tu ni le dai și înainte, și după. Dar în momentul când Tu ești între noi și când frații sunt cu noi, să închinăm tot timpul nostru numai hranei duhovnicești: cântării, ascultării Cuvântului, rugăciunii frățești. Acestor bucurii și binecuvântări care sunt din partea cea bună, care nu ni se va lua nouă niciodată, ca și Mariei.

Binecuvântat să fie Numele Tău pentru toate aceste daruri. Ție ne închinăm pentru toate, căci de la Tine am primit îndemnul. Te rugăm, dăruiește-ne și dorința, și înfăptuirea, pentru ca prin toate să fie slăvit Numele Tău, iar noi, cu bucurie, să putem vedea Fața Ta când vei veni Tu la noi sau când vom veni noi la Tine.

Pentru toate, fie slăvit Numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin.

Slăvit să fie Domnul!