Jertfa oamenilor sfinți

Mulțumim din toată inima Bunului Dumnezeu pentru că El ne-a ajutat ca să ajungem până aici, în acest loc al întâlnirii cu El. Și să-L rugăm pe Domnul să ne dea putere să înțelegem tot ce s-a spus de aseară și până acum, căci s-ar putea întâmpla ca până deseară să nu mai fim pe aici, pe pământ; și să ajungem cu toții să ne împăcăm cu El.

Facă Dumnezeu ca, în ziua de astăzi, cu adevărat să fim uniți cu El și după ce ne vom despărți de aici, înarmați cu tot ce ne dă El și cu ce a dat El copiilor Lui, să putem face față tuturor duhurilor rele care mișună în mijlocul nostru și care caută să ne tulbure. Care caută să ne dezbine și care caută ca să ne dea alte îndrumări, să ne ia preocuparea rugăciunii, a jertfei și a postului, și a pocăinței. Și care ne șoptesc necontenit că starea după ce am făcut legământul este bună. Că nu mai e nevoie să mai faci nimic, că starea pe care o ai este bună, că mergi bine. Diavolul se bucură atunci, nu se tulbură când astfel de credincioși vin la adunare. Nici nu se tulbură când facem un astfel de legământ. El se tulbură numai atunci când vede că, din clipa în care am făcut legământul, devenim într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu, zi și noapte.

Diavolul se apropie de predicile noastre zi de zi... Cum s-a apropiat de noi în fiecare zi. Și cum s-a apropiat și de mine. Diavolul s-a apropiat și de cântecele noastre. Nu fuge când cântăm. Dar ori de câte ori mergem în genunchi și în lacrimi spre Cruce, diavolul se îngrozește, căci este locul unde el nu se poate apropia niciodată.

Cine și-ar fi putut da seama că, prin Cruce, Hristos va izbăvi neamul pierdut? Prin lemnul de blestem va aduce Hristos mântuirea. Să atârne pe lemn toți oamenii răi și ticăloși. Cine și-ar fi putut da seama că lemnul purtat de un Om plin de sânge și de răni, urcând Golgota, va fi arma care va ucide pentru totdeauna?...

Cine și-ar fi putut da seama că acest Lemn urcat sub povară până sus este lemnul pe care Sângele lui Hristos se va vărsa și care va fi sfințit - devenind altarul mântuirii lumii întregi?

Dar, ca să ajungă la Golgota, priviți la Prețul dat!

Așa cum stăm noi aici, au stat trei ființe în fața lui Dumnezeu. Capetele le erau aplecate și apoi Dumnezeu S-a uitat în ochii lor. Și Cuvântul Lui, fără să fie rostit, le-a grăit prin privire: „Nici de un lucru pe care l-am făcut nu m-am bucurat ca de tine, Adame și Eva. Erau minunați îngerii și M-am bucurat când i-am făcut. Dar când v-am făcut pe voi, imediat M-am bucurat, căci numai voi ați fost chipul și asemănarea Mea. Ce v-a lipsit vouă aici? V-am dat totul în mâinile voastre... Priviți-Mă pe Mine și priviți șarpele!... Uitați-vă și vedeți ce v-a dat el, ce răsplată v-a dat? Mărul? Zeci de mii de mere ați avut aici în Eden.

Priviți și vedeți! Eu nu vă spun, dar veți gusta voi peste câteva clipe dezastrul despărțirii de Dumnezeu”.

Și au urmat blestemele așa cum le știți. Din momentul când au pășit afară din grădina Edenului, și-au dat seama de grozăvia despărțirii de Dumnezeu. Îndurerați parcă, îi vedem că se uită înapoi, dar la poartă era deja îngerul cu sabia învăpăiată...

- Și cum, suntem pierduți pentru totdeauna?

De după sabia învăpăiată, priveau cu lacrimi doi ochi - ochii lui Dumnezeu:

- Nu, Adame! Nu pentru totdeauna, dar vor trece acolo și milenii până când voi veți reveni înapoi. Ori de câte ori veți cădea, să vă amintiți că șarpele a reușit să vă despartă de Mine...

- O, șarpe, ai reușit să-i smulgi de lângă Mine! Dar nu uita, șarpe, că va veni o zi când această femeie... femeia cea slabă și sămânța ei va zdrobi capul tău, șarpe! Cu tine am terminat, șarpe! Astăzi este pecetluită osânda ta pentru totdeauna. Nici lacrimi, nici jertfe nu te mai pot aduce și ridica în ochii Mei, șarpe. Că, dacă n-am spus nimic când ai rupt a treia parte din îngeri, să știi că pentru om, care este lumina Ochilor Mei... pentru om nu te iert, șarpe!

- Și voi, [le-a zis celor doi], priviți spre ceruri, că, dacă veți fi lângă Mine, îndurarea Mea vă va însoți mereu.

Și așa a fost. Când spinii și lacrimile, și durerile pătrundeau adânc, Dumnezeu a fost în permanență lângă El, lângă Fiul Său cel Sfânt.

Timpul este scurt și eu mă voi referi numai la un aspect al acestei îndurări a lui Dumnezeu.

Poate sora care a trecut la Domnul - deși noi nu știm, că nu am stat de vorbă cu ea - și-a făcut planuri minunate... și poate am fi văzut-o și pe ea în colțul acela sau în celălalt. Câtă bucurie ar fi avut peste câteva luni, ca să-și vadă și ea fiica îmbrăcată în mireasă, cum este astăzi Veronica. Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Și, dintre toate planurile, numai planul lui Dumnezeu se împlinește, nu ale noastre.

Câte planuri murdare nu mi-am făcut eu în viață și mi-am închipuit, după ce mi-am stors mii de lacrimi și am alergat în toată țara aceasta ...mi-am închipuit că am atins desăvârșirea și nu trebuie altceva decât Dumnezeu să-mi dea Mâna. Dezastrul în care am ajuns era mare și nu mă mai puteau ridica decât lacrimile frățiilor voastre și puterea Mântuitorului de pe Golgota.

Și sora noastră și-a făcut planuri. Dar, în timp ce și-a făcut planul, iată planul lui Dumnezeu. Cât de bucuroși trebuie să fiți voi din familie: sora e întinsă jos pe pământ, dar sufletul ei este viu. Nu vă tulburați! Dacă nu a luat parte la nunta aceasta, ea are dreptul să fie prezentă la Nunta Cealaltă, prin Hristos.

Dragii mei, de pe munte coboară un om. Ajunge jos. Priviți pe fața lui, că nu-i este rușine că este cu oile. Se uită în stânga și în dreapta și, spre uimirea lui, vede niște flăcări învăluind rugul. Se uită și nu înțelege...

- Moise, apropie-te!... De când ai fugit din casa lui Faraon, tu ai crezut că ți-ai salvat viața. Ai fugit, nu cumva să te trădeze israeliteanul (fratele) egipteanului. Moise, nu ești scăpat, căci de tine se leagă toți frații tăi. Ascultă biciuirile, ascultă mii de mame cum sunt sfâșiate. Tu trebuie să te duci, căci de tine Mă voi folosi să-i scoți de acolo, din Egipt.

- Doamne, mă cutremur, că nu am decât bâtă de cioban. Doamne, și sunt bâlbâit, nu pot deschide gura să spun o frază. Mi-e rușine să deschid gura față de soție și față de cei din casă... Cum să mă trimiți Tu pe mine, atunci, tocmai în casa lui Faraon, la care am crescut și știu ce înțelepți are?... Nu le pot vorbi...

În fața Domnului Dumnezeu nu contează gura, picioarele, că acela de care vrea să Se folosească Dumnezeu va primi ochi, dacă nu are, va primi picioare, dacă nu le are, va primi brațe, dacă nu le are.

A lăsat Moise toiagul și turma de oi și s-a dus la palatele lui Faraon, la care a crescut.

Mii de brațe se ridicau spre Moise... „omul de la palat care l-a salvat pe un frate căzut sub funia unui egiptean... Oare ce-o fi vrând Moise?” Moise merge în mijlocul lor și le spune:

- Suntem salvați! Nu veți mai sta în țara asta. Voi, mamelor, nu va mai trebui să nașteți cu groază de frica egiptenilor. Dumnezeul Cel care mi S-a arătat în rugul de foc...

- Cum Îl cheamă? A strigat poporul.

„Eu sunt cel ce sunt”! Acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să așteptăm împlinirea planului Lui.

Cât de minunat a fost acest plan! Moise a fost ales să împlinească acest plan. Unii oameni fac o foarte mare greșeală când afirmă și spun că noi suntem toți aleși. Într-adevăr, Dumnezeu Se folosește de fiecare în parte și noi suntem totul pentru bucuria Domnului: „Pentru tine, dau popoare întregi”...

Dar sunt unii oameni de care Dumnezeu Se folosește în chip deosebit. Acești oameni sunt oameni de jertfă. Dacă un frate trebuie să mărturisească aici, în fața voastră, dacă o soră trebuie să spună o poezie... apoi aceștia, cu o săptămână înainte, zi și noapte, sunt pe baricade. N-au hrană, n-au mâncare, n-au odihnă. Aceștia sunt sfinții și aleșii, și trimișii lui Dumnezeu. Și pe aceștia noi nu știm să-i prețuim.

Toate popoarele își prețuiesc domnitorii lor. Și copiii la școală vorbesc cu lacrimi în ochi despre faptele lui Ștefan cel Mare. Toate Bisericile îi ridică în slavă pe patriarhii lor.

Și pe sfinții noștri din Lucrare i-am lăsat de-o parte atâta timp, în timp ce, dezbinați în cete mici, ne-am închipuit că noi suntem totul. Iar pe oamenii de care s-a slujit Dumnezeu i-am neglijat.

Am auzit un cuvânt: „Să ne unim”... A se uni înseamnă a fi un gând și o inimă. A se descoperi locul, mijlocul, nucleul de unde Dumnezeu răspândește totul. Și-L putem găsi numai prin Duhul lui Dumnezeu.

Permiteți-mi, într-o mică paranteză, să relatez un caz văzut de mine: Eram în Cluj, în 1942, și la un episcop a intrat o femeie, pe Calea Moților... Tremura de frig, era vânătă de frig și strângea un copil în brațe... Și a întrebat-o un preot înainte de a intra:

- Probabil că dumneata ai greșit. Aici nu-i spital pentru copii. Ce cauți aici? Și nici nu-i zi de primire astăzi...

Femeia, tremurând, cu copilul în brațe, mută copilul de pe un braț pe celălalt și zice:

- Domnule părinte, să nu acuzați pe oamenii cei necăjiți, că ei nici nu mai știu pe ce lume trăiesc. Ei nici nu știu, când ajung în fața doctorului, de ce au venit; uită ce să spună... Durerea lor e grea...

Durerea lor este extraordinar de grea și de adâncă, nu se poate măsura în cuvinte, ci numai în suspine grele, în lacrimi care curg, în somn ce nu mai vine, în zvârcoliri dureroase...

A intrat preotul la episcop și s-a înapoiat la femeie și a chemat-o înăuntru. Dar, când a văzut sărmana femeie felul cum erau îmbrăcați, hainele scumpe, strălucitoare, cu fir de aur cusute... a înghețat parcă pe loc și gura i s-a încleștat.

- Dar vorbește odată, femeie!

A arătat numai copilul care era dezbrăcat... Gestul ei voia să spună că nu are cu ce să-l îmbrace, că moare de frig și de foame. „Salvați-mi copilul!” . Dar nu putea rosti nici un cuvânt... Lacrimile și plânsul îi puneau un nod în gât, făcând-o să hohotească.

- Dacă nu ai nimic de spus, altul la rând!

Și a ieșit femeia cu ochii în lacrimi, strângând copilul la piept... Nu se găsea acolo nimeni să-i înțeleagă durerea cea adâncă...

Scumpii sufletului meu! Cât sunt de frumoși și de binecuvântați oamenii lui Dumnezeu cei adevărați! Duceți-vă la ei și căutați-i, că doar ei vă simt durerile, doar ei plâng cu cei ce plâng. De mâna lor nu se leagă nici banul, nici averea, nici lăcomia, nici îmbrăcămintea strălucitoare... Ei uită și de mâncare pentru ei înșiși. Când te uiți la ei, vezi cum se umple fața lor de o lumină cerească, cum tresaltă pieptul lor de bucurie ori de câte ori au prilejul să facă un bine.

Acești oameni nu mai sunt ei înșiși, deși au ca și noi mâini, picioare, au ochi, au urechi, - sunt ca niște îngeri ai lui Dumnezeu și [plini] de puterea lui Dumnezeu. Și, dacă noi am avut nevoie de astfel de oameni, astăzi ni i-a dat Dumnezeu și sunt printre noi.

Să ne ajute Dumnezeu și să ne dea putere să-i recunoaștem. Și noi să ne luptăm din răsputeri, că nu există nici unul dintre noi care să nu aibă partea lui [de la] Dumnezeu, talanți. Nenorocirea este că noi nu ne lăsăm călăuziți de Duhul lui Dumnezeu deplin și de aceea nu vedem cum trebuie, nu iubim cum trebuie. N-avem pace cum trebuie. Noi ne închipuim că, dacă vorbim frumos, dacă cunoaștem frumos și dacă avem multă vechime în adunare, am rezolvat totul.

Știți ce dovedește greșeala noastră?

Faptul că ne tulburăm așa de repede.

Faptul că n-avem liniște și n-avem pace.

Faptul că alergăm și într-un loc, și-n altul.

Faptul că punem la îndoială dacă e Biserica bună sau nu.

Faptul că punem la îndoială dacă Lucrarea e bună sau nu.

Toate acestea arată clar că în inima noastră este un război al duhurilor rele, și că trebuie să venim la Hristos, Care să le alunge și să liniștească marea tulburată și frământată. Ca și atunci când pluteau cu barca și era s-o înghită valurile.

Ce frumos va fi când Domnul va liniști valurile vieții noastre! Suntem așa de fericiți că ne-am făcut o casă! Suntem așa de fericiți că am rezolvat s-o mobilăm frumos, să avem mașină, să avem bani. Zice lumea că „adună bani albi pentru zile negre”. Dar la urmă va veni o zi când va vedea că nu au nici o valoare toate acestea.

Haidem, în acest loc, să ne împodobim casa inimii!

Doamne, casa inimii mele nu are o temelie sigură. Sau are o temelie șubredă. Rugăciunea mea nu este rugăciune. Milostenia mea nu este milostenie. Vino Tu, Doamne, și dă-mi putere. Ca să Te pot înțelege, am să mă las lucrat de Tine și să te poți folosi de mine nu unde vreau eu, ci unde vrei Tu și cum vrei Tu.

Acesta este ultimul fragment din viața lui Moise, de care vreau să mă leg. Moise s-a urcat pe munte... Cine și-ar fi putut da seama că poporul Israel, care a câștigat experiență în Egipt și până la Muntele Sfânt prin atâtea războaie [purtate] cu toți acei care se luptau cu el... nu va câștiga lupta? Nimeni nu și-ar fi putut da seama, dacă ar fi fost întrebat: „Cum vor fi luptele?”

Ei nu și-au dat seama, dar spre apusul soarelui i-a luat groaza, dragii mei. Israelul a început să slăbească și vrăjmașul să-i copleșească. Poporul nu știa care-i motivul. Tot timpul cât s-au luptat ei, Moise avea mâinile ridicate înspre cer. De la o vreme, Moise a obosit și nu a mai putut să țină brațele ridicate; și le-a lăsat în jos, i-au căzut obosite.

După ce au constatat că puterea de biruință a poporului stă în cele două brațe ale lui Moise, în brațele rugăciunii, brațele mijlocitorului, atunci Aaron și Hur și-au dat seama de greșeala pe care-au făcut-o că l-au uitat pe Moise, că au uitat aceste brațe.

Și, când s-au dus și au văzut că brațele lui Moise tremurau, că el nu le mai putea ridica, [Aron] a strigat: „Hur, ridică tu brațul stâng, că eu îl ridic pe cel drept”. Și Moise și-a lăsat brațele ridicate și atunci poporul care era în luptă s-a luptat unul contra zece. Nici nu s-au slobozit umbrele nopții, că poporul a și biruit.

Atunci Moise, cu lacrimi în ochi a mulțumit și lui Aaron, și lui Hur, iar oastea poporului lui Dumnezeu a plecat biruitoare înainte.

Dragii mei, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să-i cunoaștem pe aleșii lui Dumnezeu.

Fraților, vă rog din toată inima să întrebați familia, pe copii și pe fratele, peste o lună sau peste două luni de zile, atunci când sora Veronica nu va mai fi în casă... întrebați-i atunci cine a fost sora. Numai atunci, după ce pierzi o valoare, îți dai seama de adevărata ei importanță și prețuire. După ce noi nu vom mai avea astfel de oameni binecuvântați, ne vom da cu adevărat seama ce valoare au avut ei.

Știi ce bine te simți, ce minunat te simți atunci când mergi și când te apropii de ființa de care Se folosește Dumnezeu? Ce minunat te simți, parcă te luminează ceva, te atrage ceva, te umple de putere ceva... Și știți ce? Nu omul! Ci puterea lui Dumnezeu care este în om.

Oamenii care trăiesc pe genunchi, în rugăciune, care zi și noapte meditează, care zi și noapte sunt în legătură cu Dumnezeu, Îl au pe Dumnezeu în ei. Noi cei slabi, noi cei care n-avem timp - adică nu ne facem timp -, să alergăm și să învățăm lucrul acesta... Nu să învățăm să predicăm... nu să cântăm numai... ci să învățăm să fim gata de jertfă pentru alții, să învățăm cum să ne pregătim pentru ca Dumnezeu să Se poată folosi de fiecare dintre noi!

Ca încheiere, aș vrea să mă opresc și la vestea cea bună despre care am vorbit și pe care a trimis-o Dumnezeu lui Adam și Evei încă din Eden: „Cu voi n-am terminat”, îi spune Dumnezeu lui Adam și Evei. „Cu tine, șarpe, am terminat pentru totdeauna și pe veci de veci, dar cu voi, copiii, nu!”.

O Fecioară a fost aleasă!... Așa cum am văzut fetițele noastre scumpe și dragi. Cât de minunat este când vezi un crin de acesta cum îți mărturisește Adevărul lui Dumnezeu prin versuri! Dragele mele surori tinere, așa era și Sfânta Fecioară Maria. Dar ea nu era într-o adunare de numai patru ore, ci era și zi, și noapte numai în rugăciune. Așa a petrecut ea. Nu a existat o zi în care să nu-I slujească Domnului. Ea n-a cunoscut lumea, nici distracțiile, nici nimic din ceea ce era în jur pe pământ. Și într-o zi, când era pe genunchi la rugăciune, o lumină orbitoare apare cu vestea cea bună adusă de arhanghel: „Binecuvântată ești tu... Vei naște un Fiu!...”

Cine și-ar fi putut da seama că în pântecele acestei ființe atât de scumpe, care mergea de la un capăt la altul al Betleemului, se vede făgăduința de-atunci, din grădina Edenului?

Cine și-ar fi putut da seama că prin Fecioara Maria se va naște Domnul Iisus, Mântuitorul nostru? Dumnezeu nu S-a coborât jos pe pământ în toată strălucirea Sa, căci, dacă ar fi venit așa, totul s-ar fi topit. Ci El a vrut să ia trup ca noi, oamenii. Și a luat.

Cu câtă groază au ascultat îngerii când Domnul Iisus a spus: „Mă duc, Tată, iată-Mă, trimite-Mă!...” Nu știa Domnul ce era pe pământ? N-a văzut Domnul Sodoma și Gomora, ce au vrut acei oameni să facă cu îngerii lui Dumnezeu? Cum au vrut oamenii aceia să desfrâneze cu îngerii? N-a văzut Domnul stricăciunea de pe timpul lui Noe?

Și noi cum vom putea să răbdăm să vedem cum Domnul stă gol și fără casă, rabdă foame, bătăi, fiind scuipat și lovit?

„Nu trebuie intervenția omului, pentru că Eu vreau să-l aduc pe om nu cu forța, ci cu dragostea”... Armele de care se folosește diavolul nu puteau fi înfrânte decât numai prin umilința și smerenia Domnului Iisus.

Prin umilința și smerenia ta, frate și soră!

- Dar, Doamne - parcă auzim o voce - ei au păcătuit... Ei să fie umiliți...

- Ei nu pot, sunt încă slabi, sunt neputincioși. Tată, chiar sete dacă Mi-ar fi atunci și aș striga - să nu-Mi ajute cerul, lăsați-Mă singur...

Și așa S-a născut Fiul lui Dumnezeu!...

Frate și soră, poate că tu nu ai locuință și umbli după locuință de atâta amar de vreme. Priviți la Domnul Iisus din toată inima... Priviți și vedeți unde S-a născut Mântuitorul. Nici o intervenție, nici un ajutor medical. Poate că surorile noastre merg de la una la alta și aleargă, și aduc daruri și felicitări. Sfânta Fecioară Maria n-a avut decât lacrimile care-i curgeau peste Pruncul Iisus. Așa S-a născut Iisus! Dar să știți că nici iadul nu dormea. Iadul n-a stat în zadar.

Când omul începe să-L cunoască pe Dumnezeu, atunci iadul nu stă în zadar. Ori te încurajează - dacă mergi rău, dacă dragostea ta este rea, dacă starea ta este rea și rătăcită, [spunându-ți] că ești bine cum ești, că ești un predicator bun, că ești un cântăreț bun - sau, dacă nu poate așa, atunci îți pune și îți aduce fel de fel de piedici: cu soția, cu copiii, la serviciu și peste tot. Are milioane de arme și experiența a șase mii de ani. Tu poate că nu-i ai... Dacă ai treizeci de ani, te crezi viteaz și mergi singur pe cale, cu tine însuți. Diavolul te înfrânge ca pe un fulg, ca pe-o nimica.

De aici a început Iisus lucrarea! Diavolul nu a putut să o umilească și să o înjosească pe Sfânta Fecioară Maria că n-a găsit măcar un loc unde să nască, ci numai într-o peșteră... Uitați-vă cum aleargă soldații pe străzi... Cineva străin își imagina că soldații merg la luptă. De unde luptă? Că nu este nici un vrăjmaș, nu a atacat nimeni cetatea lor...

Ba da! Cetatea a fost atacată de diavolul!

Priviți-o pe prima femeie ieșită înaintea soldaților ca să le deschidă ușa casei, cu copilașul în brațe:

- Dar de ce mi-l luați?... Și vede, surprinsă, cum o baionetă spintecă copilul si îl aruncă mort.

14 000 de copii au fost omorâți într-o singură zi. Iată cum nu stă diavolul, cum aleargă prin cetate.

Se spunea despre o femeie că, la marginea cetății, ar fi spus soldaților:

- Te rog, nu mi-l lua, că numai ieri mi l-am născut... Lasă-mi-l, te rog...

- Nu! Și cruzimea romanului n-a cunoscut mila și l-a ucis, zicându-i mamei înnebunite:

- Na-ți-l! Și i l-a aruncat mort în brațe. Femeia l-a strâns în brațele ei și nu-i venea să creadă că este mort... Dar atunci a auzit o șoaptă: „Să știi că nu pe copilul tău l-au căutat, ci pe Mine M-au căutat. Nu te întrista! Du-ți durerea până la capăt, căci în locul pruncului tău, femeie, voi veni Eu în inima ta de mamă. Pruncul tău, dacă a murit pentru Mine, alături de Mine va fi mâine...”.

Pe această femeie, se spune că a văzut-o multă lume când Domnul Iisus era pe Golgota. Ea s-a apropiat atunci de Domnul Iisus și, cu un ultim efort, de pe cruce și cu cununa de spini pe cap, El i-a spus femeii:

- Nu te întrista! Îți umplu Eu golul copilul tău luat. Lacrimile tale, sângele tău și durerea ta sunt aici, pe cruce, întinse pentru totdeauna.

Acesta a fost planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii de pe pământ. Cât de fericiți ar trebui să fim noi!

Nenorocirea este însă că noi venim cu durerile și cu furtunile, cu vâltorile din noi în fața altarului și ne împărtășim cu darurile lui Dumnezeu... Venim aici la adunare cu stările noastre rele și tot cu ele ne întoarcem acasă înapoi. Nici o schimbare nu este în mulți dintre noi. Mergem acasă cu o predică în plus. Mergem acasă cu o cântare învățată în plus. Nimic altceva...

Zeci de ani de zile am trăit o satisfacție nebună să văd câți oameni fac legământ la chemarea mea, câți oameni mă ascultă. Și câtă bucurie a fost din toată lucrarea mea? Asta m-a condus mereu - și nu-mi puteam da seama de unde-mi vin nervii, ambițiile și răul acesta. N-am înțeles nimic...

Până când vii la Hristos, în genunchi, și să-i spui: „Doamne, dă-mi putere să înțeleg că fiecare slujbă, fiecare adunare are o binecuvântare cu care nu te mai întâlnești niciodată după aceea, dacă o pierzi”. Nu sunt două adunări cu aceeași binecuvântare.

Dumnezeu este bogat și totdeauna încarcă sufletele sfinte și binecuvântate cu daruri cerești. Dumnezeu să ne ajute și pe noi să ne îmbogățim sufletele noastre cu darurile acestea.

Sunt însă mulți soldați, să mă iertați că o spun, căci eu o spun pentru mine și pentru starea prin care am trecut și eu, nu o spun pentru nimeni altul. Sunt mulți soldați, mulți ostași răzleți... Soldații care în timpul frontului fug de front, cărora le este frică de front... Mulți bătrâni știu ce spaimă băgau în sufletele oamenilor acei soldați răzleți cu puștile lor în spatele frontului. Când eroii își vărsau sângele lor pentru patria lor, alții - ce-i drept, puțini la număr mergeau hoinari, furau, ucideau pe cei slabi și neajutorați. Dezertori de paradă, oameni de paradă, rușinea soldaților adevărați; au tulburat populația din spatele frontului și au făcut de rușine armata prin uniforma pe care au purtat-o și ei.

Astfel de dezertori sunt și în rândurile noastre. Un astfel de dezertor am fost și eu...

Și sunt încă mulți care fac paradă cu ostășia lor, dar ei nu cred că sunt niște dezertori de paradă. Ei nu pot veni în rândul celor de pe front, ei nu pot veni în rândul celor din linia întâi... În rândul celor din jurul Crucii Mântuitorului.

Cât de fericiți vom fi noi când vom ajunge în fața Dreptului Judecător să nu se spună despre noi că am fost dezertori atâția ani de zile și departe de Lucrarea Domnului și de frații noștri!

Dorim din toată inima ca Bunul Dumnezeu să ne ajute, dacă nu ne vom mai putea vedea aici - că fiecare adunare ne poate fi și ultima - să ne ajute ca, atunci când ne întâlnim, să ne putem privi altfel, altfel să fie cântarea noastră, altfel să fie vorbirea noastră: mai pline de Duhul lui Dumnezeu.

Cu cât noi ne vom apropia mai mult de Dumnezeu, cu cât noi vom trăi mai mult prin rugăciune cu Dumnezeu, mai frumos va suna cântarea, mai frumoasă va fi ascultarea noastră; atunci nu vor mai fi căderi și căzuți... Nici căderi și nici căzuți.

Cine spune: „Nu pot să iubesc”... „Nu pot să ajut”... „Nu pot să mă jertfesc”... „Nu pot să fac”... - omul acela nu-L are pe Hristos. „Pot totul în Hristos Care mă întărește”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Al doilea text cu litere de aur să-l avem scris în inima noastră: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am parte de ea”. Adică de a face totul pentru a avea parte de Evanghelie; totul pentru sufletele din jur.

În cartierul unui oraș din Franța, o femeie iese afară și merge la serviciu. Dar ceva parcă o îndeamnă să se întoarcă înapoi. Se întoarce înapoi, totuși, la copilașii ei, unul de 2 ani și o fetiță de 3 ani și jumătate, care cu mânuțele lor mici băteau cât puteau în ușă după mămica lor.

- Dar ce este? V-ați speriat de ceva? îi întreabă mama lor mirată.

- Mămico, nu ne lăsa singuri! ziceau copiii.

- Dar trebuie să mă duc la serviciu...

- Mămico, dar avem o presimțire, ne e frică, nu ne lăsa singuri... Ne e urât...

Le-a lăsat ceva jucării, le-a dat mâncare și a plecat apoi la serviciu. Pe drum, când alerga spre serviciu, aude pe cineva strigând: „În cartierul... cutare arde o casă!” Femeia, când s-a uitat mai bine, a văzut că era chiar casa ei cea care ardea pe strada ei... Și a început să alerge înnebunită. Când s-a apropiat de casă, a văzut focul și fumul care ieșeau din căsuța ei care ardea... A început femeia să țipe și să se repeadă la casă.

- Fiți liniștită! Îi strigau oamenii. Iată mobila și hainele, toate ți le-am salvat din foc. Bucură-te că noi am fost pe-aproape... Bucură-te că tot ți-a mai rămas ceva...

- Ah, strigă femeia, nu ați salvat mare valoare pentru mine. Nimic nu valorează față de ceea ce mi-a rămas în casă: copiii mei !

Curgeau flăcările, trosneau grinzile, femeia se arunca spre flăcări, dar oamenii nu o lăsau.

- Femeie, nu alerga, că arzi în foc!

Auzind episcopul orașului de copiii femeii, strigă spre mulțime:

- Cine are curajul să sară în flăcări, să scoată copiii din foc, are cincizeci de mii de franci. Dar nici un tânăr nu a îndrăznit să facă asta. Episcopul a căzut în genunchi și a spus:

- Iisuse, când Tu m-ai uns ca episcop, Ți-am cerut putere nu numai să învăț oile acestea, ci să-mi dai putere să mă și jertfesc pentru ele. Sunt bătrân, dar dă-mi putere, Doamne, să ajut această femeie.

Și-a dat haina jos de pe el și, spre stupefacția celor din jur, s-a aruncat în flăcări. A ars scara și s-a prăbușit, era cât pe ce să se prăbușească peste el. dar, prin fum și flăcări, a auzit plâns și sughițuri de copii în camera cea încuiată. L-a apucat pe un copil aproape leșinat de groază, l-a prins și pe celălalt și s-a repezit la geam, strigând celor din jur:

- Aduceți o scară, repede! Și, prin mijlocul flăcărilor, a coborât pe scară cu un copil pe un braț și cu celălalt pe alt braț. I-a ars părul, fața, mâinile, hainele - dar femeia nu mai știa cum să-i mulțumească pentru că i-a salvat copiii.

- Ia-i, femeie, pentru că eu nu mi-am făcut decât datoria.

Femeia, căzută în genunchi, plângând și strângând copiii în brațe, striga:

- Doamne, Dumnezeule, eu de când am trăit în acest oraș nu am știut că în fruntea Bisericii este un sfânt. Eu nu am știut, Doamne, că acest om este în stare și de jertfă. Doamne, iartă-mă că am stat departe de asemenea oameni... Dumnezeu să-ți răsplătească, părinte!

Episcopul s-a întors către mulțime și a spus: - Cât era suma pentru salvarea acestor copii?

- 50 000 de franci.

- Ei sunt ai mei. Eu ți-i dau ție, femeie, și copiilor tăi.

Apoi s-a dus, cu părul ars și cu hainele arse și plin de răni; s-a dus de acolo... Dar s-a dus binecuvântat de Dumnezeu.

Dragii mei, s-a vorbit aici de Părintele Iosif. Ce minunată a fost vremea Părintelui Iosif! Să-mi fie iertat cuvântul acesta, căci, dacă unii au drept să-și amintească de înaintașii lor, de oamenii lor care sunt așa de importanți, îmbrăcați elegant, cu mașini la scară, vin cu mașinile lor să dirijeze... noi să privim la omul lui Dumnezeu, cel care mai trăiește și azi... Priviți: nu are nici ușă, ci numai o perdea. Noi dormim așa de minunat, pe paturi moi, luxoase... Uitați-vă la el pe ce pat doarme, pe ce pat stă și lucrează... Uitați-vă la rugăciunile pe care le înalță către Dumnezeu.

Să ne ajute Dumnezeu, din toată inima să putem privi numai la astfel de oameni, la astfel de înaintași sfinți. Să ne strângem și să ne unim în unitatea despre care am auzit mai înainte. Nu „unirile” improvizate pe care le facem noi, oamenii, ci o unire sfântă și binecuvântată pe care o face Duhul lui Dumnezeu, în ascultare. Și atunci vom lua modelul rugăciunii de la ei, modelul trăirii, modelul statorniciei, modelul ascultării de la acești oameni sfinți ai lui Dumnezeu. Căci, în hățișul acestei lumi de unde ne pândesc tot felul de fiare sălbatice și de duhuri rele, este extraordinară forța care poate să mențină echilibrul și să conducă în așa fel, încât mii de oameni să-L laude pe Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru astfel de unelte! Și să ne ajute și nouă Dumnezeu [să facem] tot la fel, căci numai aceasta este adevărata unitate: în Biserică, cu învățătura ei; în adunarea, care este Biserica, și în jurul unor astfel de oameni.

Fiecare dintre noi, când ne vom duce de aici, dacă vom face așa, nu vor mai fi nici dezbinări, nici tulburări, ci va fi un progres, o creștere în adâncime, în înălțime și în întindere orizontală a Lucrării lui Dumnezeu. Amin.

Slăvit să fie Domnul!