„La început era...”

Slăvit să fie Domnul Iisus!

Fiindcă suntem împreună, vom citi din Cuvântul Sfânt al Domnului, din Evanghelia după Ioan, capitolul 1: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.

În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca sa mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu ”.

Fraților și surorilor, ne găsim adunați la o nuntă. Mâine, cu voia lui Dumnezeu, se va săvârși Taina Sfântă a Cununiei pentru tineri noștri; dar în seara aceasta noi suntem adunați ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, căci doar așa-i la nuntă: petrecere și bucurie. Dar poate să spună cineva: „Dar bine, la nunți este petrecere, este muzică, este băutură, mâncare”... Într-adevăr, așa este la cele mai multe nunți: și muzică, și băuturi, și jocuri, și bătăi chiar, și vărsări de sânge... Dar nu aceasta este nunta așa după cum a rânduit-o Dumnezeu și după cum este voia lui Dumnezeu.

Pentru mulți dintre dumneavoastră care ați mai văzut, nunta aceasta nu este o noutate. Că la început, la începutul începutului, în poporul nostru, care s-a născut în urmă cu aproape 2000 de ani (deodată cu nașterea și formarea lui ca popor, el a fost și creștin), nunțile așa erau: cu rugăciune și cântări, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, cu timpul, lucrurile nu au rămas așa după cum a fost voia lui Dumnezeu.

Când vrei să privești și în Cuvântul lui Dumnezeu și în istorie, dar și în viața noastră, în foarte [puțină măsură] ni s-a adus și cu foarte puțin [interes] Cuvântul, Lucrarea și Voia lui Dumnezeu, care de la început au rămas aceleași, până la sfârșit. Și am spus că [lucrurile] s-au schimbat, s-au modificat, dar nu s-au modificat, nu s-au schimbat în bine, în mai bine, ci din bine în rău.

Deși știm că de la început nu a fost așa. Strămoșii poporului nostru au fost dacii și romanii. Dacă vrei să cunoști istoria poporului nostru, afli că, din vechi timpuri, înainte de venirea romanilor, pe teritoriul țării noastre au locuit dacii, un popor liber. Pe vremea când a fost ocupată Dacia de către poporul roman, Evanghelia era vestită în lume. Și, mai ales în Imperiul Roman, au fost împărați (cum era Nero) care au prigonit Biserica lui Hristos. Și au fost omorâți zeci de mii de creștini, poate chiar sute de mii.

Iar în vremea când a fost ocupată Dacia de către romani, în Imperiul Roman era răspândită Evanghelia. Biserica luase deja ființă și erau mulți creștini. Și, după ce au ocupat romanii Dacia, ei au colonizat aceste pământuri pe care locuia populația băștinașă rămasă după război și au adus în țara dacilor populație din Imperiul Roman. Dar nu au fost aduși oameni care să vină de bunăvoie sau mânați de lăcomia de avere sau de interese, ci au fost aduși oameni luați cu sila, fără voia lor.

Și cine sunt acei oameni care au fost aduși cu forța? Se spune că erau oameni [considerați] vinovați, oameni din închisori; dar printre oamenii aceștia erau și creștini. Nu erau numai ucigași sau criminali, ci printre ei erau creștini - care, pentru credința lor în Hristos, erau pedepsiți să muncească la mină sau la construcții. Iar Imperiul Roman, ca să scape de ei mai ușor, i-a strâns de pe toate drumurile Romei și i-a adus aici, în Dacia.

Aceștia au fost părinții noștri duhovnicești, părinții neamului nostru. Din aceștia s-a născut duhovnicește poporul nostru. Aceștia, venind în Dacia aduși cu sila, intrând în contact cu populația locală rămasă după război, s-au căsătorit unii cu alții și astfel s-a născut poporul român, în același timp și ca popor creștin.

Printre moșii noștri sau părinții noștri duhovnicești și trupești din care s-a născut poporul nostru, au fost și părinții noștri dintâi, cei mai plini de râvnă, care nu L-au lepădat pe Hristos din ființa lor... Nu s-au lepădat de Hristos, nu s-au lepădat de Cuvântul lui Dumnezeu, ci au murit lăsând să fie bătuți, să fie închiși și, până la urmă, omorâți. S-au lăsat să fie mutați în Dacia, dar nu s-au lepădat de Hristos.

Deci din așa părinți s-a născut poporul nostru ca neam, ca nume, cât și duhovnicește - ca popor creștin: din Evanghelia adusă de acești oameni lepădați de romani, dar care au rămas alipiți de Hristos; chiar dacă se părea că pierdeau totul, ei nu L-au pierdut pe Hristos.

Așa s-a născut poporul nostru: ca neam creștin. Așa își petreceau cei dintâi creștini: cu rugăciunea, cu cântarea, cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu ascultarea și cu împlinirea Cuvântului Sfânt. Așa au ajuns ei să trăiască și să se păstreze înaintea lui Dumnezeu în cea mai mare curăție de inimă, în cea mai mare sfințenie.

Dar apoi, peste poporul nou format au trecut, cu anii, neamurile păgâne, neamurile barbare, care nu-L cunoșteau pe Hristos și nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, și nu știau ce înseamnă Cuvântul Sfânt al Domnului. Au venit cu cruzimea lor, cu răutatea lor, cu obiceiurile lor, cu păcatele lor. Și de atunci ne-a rămas toată urâciunea aceasta; ne-au lăsat atâtea lucruri care nu erau bune, pentru că, dacă erau bune, nu ne robeau... Și de aceea și sufletul neamului nostru, și sufletul nostru s-au stricat. Mulți s-au obișnuit să fie hoți, să fure.

Așa s-au stricat, aplecându-se de la bine spre rău; așa s-a ajuns ca să fie calea lui Dumnezeu îmbrăcată cu păcatul și numele lui Dumnezeu să fie hulit și disprețuit, să fie batjocorit; sărbătoarea să fie îmbinată cu păcatul. Așa s-a ajuns la starea aceasta că o astfel de nuntă cum facem noi pare ceva nou și oamenii se miră de unde am adus lucrul acesta. Că ce fel de obicei o fi acesta, că oamenii aceștia merg la nuntă să plângă acolo, să cânte și să se roage - când la celelalte nunți se chiuie, se strigă, se joacă... Doar o nuntă nu-i așa. Ce-i asta? O înmormântare, fără muzici?...

O, nu, dragii mei! Există o bucurie și o veselie zgomotoasă și gălăgioasă care aprinde și trezește trupul: și mâinile, și picioarele, și ochii...

Dar mai există și altfel de bucurie, de veselie: aceea a duhului, a sufletului, care nu e de pe pământ și nu e dintre lucrurile pământești. Ci e venită de la Dumnezeu și vine prin Hristos, din Duhul Sfânt, în inima noastră.

De aceea în bucuriile sfinte sunt mai multe stări duhovnicești. Oamenii firești se gândesc la [cele ale] duhului atunci când sunt în necaz, în strâmtorare, în boală; sau în ciudă, când sunt plini de răutate, că nu pot să facă răul - și atunci strigă descântece prin care, când omul nu se poate răzbuna cu mâinile lui, se răzbună pe pruncii dușmanului.

Dar bucuria care vine de la Duhul Sfânt trezește duhul nostru, sufletul nostru, inima noastră - și aceea este adevărata bucurie, că atunci ești fericit.

„La început era Cuvântul”...

Și noi de Cuvânt avem nevoie, căci prin acest Cuvânt ne întoarcem înapoi - la acest Cuvânt de început, la viața de la început, așa cum au fost părinții noștri. Dumnezeu a avut milă de fiecare dintre noi și, mai mult, Dumnezeu a avut milă de poporul nostru, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu Se îndură, ajunge până la al miilea neam”.

Și, după cum se spune despre Israel, că Dumnezeu Și-a adus aminte de legământul făcut lui Avraam și S-a milostivit de poporul Său și l-a izbăvit din robie și din suferințe, să ne aducem aminte și de strămoșii noștri care au sângerat, care au stropit cu sângele lor atâtea orașe prigonitoare, de la orașul Roma până în îndepărtata Indie sau, până ce au ajuns aici, aduși legați, numai cu hainele de pe ei și în lanțuri - căci așa au fost aduși aici.

Și-a adus aminte de noi, pentru rugăciunile, lacrimile și credința lor; și de aceea neamul nostru, poporul nostru, a fost păstrat ca neam, ca popor în lume până în zilele noastre. Că nu-i ușor lucru! Unii din vremea noastră s-au dus în alte părți, în alte țări, prin Anglia, prin America, și, în decurs de 30-40 de ani, și-au uitat limba, portul, credința - și apoi fericirea lor.

Dar este o minune că poporul nostru, după aproape 2000 de ani, credința lui nu și-a pierdut-o, limba lui nu și-a uitat-o și a rămas până azi ca popor creștin. A fost minunea lui Dumnezeu că am rămas așa, pentru că timp de 1000 de ani au trecut peste noi multe neamuri și puteri barbare și păgâne, oameni care, în loc de oală cu apă, purtau pe șaua calului craniul unui om și cu el beau apă sau lapte... Așa erau de sălbatici! Au trecut aceia ca un puhoi, au trecut ca focul, că nu rămânea nimic în urma lor...

Iar poporul nostru prin toate acestea a trecut cu bine, căci nu și-a pierdut nici limba, nici credința. Și, datorită credinței în Dumnezeu, el s-a păstrat credincios.

Străinii spun despre noi că mai bine de 1000 de ani nu ne cunoaștem istoria... Spun străinii, veniți de pe pământ mongol, că noi suntem popor migrator, că nu suntem născuți pe pământul acesta și că noi nu ne putem dovedi istoria noastră și anume faptul că noi suntem născuți aici.

Prin anul 250 și ceva, când împăratul Aurelian și-a retras armata, și-a retras slujbașii, a retras boierii, dar poporul, neamul dacilor uniți cu romanii, a rămas pe loc.

Nu ne mai cunoaștem istoria până la anul 1300 și ceva, deci timp de 1000 de ani... Dar iată că acum, în urma săpăturilor arheologice, găsim urme și oseminte, morminte, vase, inscripții, pietre pe care e gravat semnul crucii, de sute și de mii de ani îngropate. Abia acum găsim urmele creștinilor care au existat pe pământul acesta. Creștini care nu au venit după unguri sau după alți barbari aici pe pământurile noastre. Ci noi am fost înaintea acestora aici, născuți pe aceste pământuri.

Și aici este minunea lui Dumnezeu: prin credință s-a păstrat poporul și neamul nostru, până când Dumnezeu l-a adunat iarăși într-un singur mănunchi după Primul Război Mondial, când toți fiii acestui neam au fost strânși la un loc, după o despărțire de 1000 și ceva de ani... Și noi, bucovinenii, când ne-am întâlnit la un loc, ne-am dat seama că vorbim aceeași limbă, avem aceeași credință, aceeași nădejde în inima noastră; la fel erau botezurile noastre, la fel bucuriile noastre, la fel înmormântările noastre.

Credința în Dumnezeu, religia, Biserica au păstrat unitatea neamului nostru ca popor liber. Și atunci Dumnezeu, în bunătatea Lui, ne-a dat și independența neamului și ne-a adunat într-un singur mănunchi pe noi, toți cei risipiți. Și a adus în țara noastră această Lucrare, Oastea Domnului, imediat după Primul Război Mondial, ca să se facă și dezrobirea noastră națională; acum trebuie să se facă și dezrobirea noastră din robia păcatului și a stricăciunii barbare și păgâne.

Și Dumnezeu, în privința aceasta, a avut grijă și a trimis El... după cum am citit la început: „La început (înainte de a veni Domnul Iisus) a venit un om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan”... Căci Dumnezeu, pe omul pe care îl trimite îl pregătește pentru slujba aceea. Și Dumnezeu îi spune și numele: „numele lui era Ioan”; și el a venit să mărturisească despre Lumină, adică să mărturisească despre Hristos.

Așa cum Dumnezeu a trimis la poporul evreu un om - Ioan, Dumnezeu a trimis și la poporul nostru un om, pe care-l chema Iosif, Părintele Iosif Trifa, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru slujba aceasta și l-a pus în această slujbă ca să vestească despre Lumină, să mărturisească despre Iisus că El este Cuvântul, El este Lumina, El este Viața, El este Calea, Adevărul și Viața. Prin El toți putem să ne întoarcem, ca să venim la Tatăl.

Și Dumnezeu l-a trimis pe Părintele Iosif să mărturisească despre Lumină. Biserica era, Tainele erau, poporul era creștin, dar viața... Trecând peste neamul nostru, timp de 1000 de ani și ceva, neamurile păgâne, au rămas multe rele, pe care sufletul neamului nostru le-a primit și s-a încurcat cu ele, murdărindu-și viața, întinându-și viața cea curată. Și acum Dumnezeu l-a trimis pe Părintele Iosif... El l-a trimis, Dumnezeu l-a trimis, era trimis de la Dumnezeu; și a luat ființă în țara noastră, în Biserica noastră, această Lucrare, Oastea Domnului.

Și Părintele Iosif a mărturisit despre Lumină, a mărturisit despre Hristos. Și, după cum am citit despre Ioan că: „Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el”, după cum el a fost trimisul lui Dumnezeu și poporul lui Dumnezeu trebuia să afle [de la el] despre Hristos, despre venirea Lui, să se pocăiască, adică să se pregătească pentru venirea Lui prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul, așa a fost trimis de Dumnezeu și Părintele Iosif Trifa, care a fost un preot în Biserică. N-a fost străin nici de neamul nostru și nici de credința noastră.

Așa după cum Dumnezeu, la poporul evreu, nu a trimis un grec, nici un roman, nici un filistean sau vreun egiptean, ci l-a trimis pe unul din fiii neamului lor, pe Ioan, care era evreu, iar tatăl său era preot, deci din credința lor, din neamul lor, așa Dumnezeu a trimis și la poporul nostru, din neamul nostru, din limba noastră, din credința noastră, din Biserica noastră, pe Părintele Iosif, ca să mărturisească despre Lumină, ca să mărturisească despre Hristos, pentru ca noi, toți ceilalți, să credem în Hristos și în mărturisirea aceasta pe care a făcut-o Părintele Iosif. El nu a făcut-o de la el, ci Dumnezeu i-a încredințat slujba aceasta, i-a dat misiunea aceasta. Ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca noi, tot poporul, să credem în El și, crezând în El, nu disprețuind Biserica și părăsind-o, să ne întoarcem la viața primilor creștini, la viața strămoșilor noștri creștini, care au fost aduși de la Roma și din alte orașe din Imperiul Roman. Ei așa au venit, cu Sfintele Taine: și cu Taina Cununiei, și cu Taina Botezului, și cu Taina Pocăinței, și a Mirungerii, și a Preoției, și cu toate celelalte.

Cu acestea au venit primii creștini și, când au luat ființă bisericile la noi în țară, cu acestea s-au înființat și cu acestea s-au păstrat până în zilele noastre.

Deci prin mărturisirea făcută de Părintele Iosif nu se înlătură nici Biserica, nici Tainele ei, ci păcatul, viața stricată; și se întoarce la Dumnezeu, la viața pe care au trăit-o strămoșii noștri - primii creștini ai neamului nostru. Și acuma noi nu facem altceva decât să ne întoarcem înapoi la viața primilor creștini, la viața strămoșilor neamului nostru și a poporului nostru.

Părintele Iosif a fost trimis de Dumnezeu. Recunoaștem aceasta, pentru că el a avut toate semnele pe care trebuie să le aibă un trimis al lui Dumnezeu. Dumnezeu, înainte de a trimite pe cineva, îl pregătește întâi, îl pregătește într-o școală care este numai a Lui. Nu la toți este școala în același fel; dar pentru fiecare dintre ei, Dumnezeu are școala Lui și-i pregătește înainte de a-i trimite la slujba aceasta.

Școala pe care a făcut-o Moise în Egipt timp de 40 de ani nu era bună pentru slujba pe care trebuia s-o facă pentru poporul evreu. Și atunci a fost trimis în pustie, în Madian. Și acolo, înainte de a fi alesul Domnului, Moise a fost păstor, umbla cu oile... Acolo, umblând cu oile pe văi și munți, a învățat cunoștința de Dumnezeu din natură. Și, când și-a isprăvit școala lui, Dumnezeu l-a uns și l-a pus în slujba Sa.

Așa și cu Părintele Iosif: Dumnezeu l-a ales și l-a pregătit din copilăria lui, l-a pus în școala Domnului. De copil, a fost bolnav, a fost slab. La vârsta de 3 ani, încă nu umbla în picioare. A fost școala prin care l-a trecut Dumnezeu: suferința, boala, chinul... Școală în care a rămas până la sfârșitul vieții lui. Și, la vremea hotărâtă, când Dumnezeu a găsit cu cale că Părintele Iosif poate, atunci l-a pus să facă slujba Lui. L-a eliberat, i-a rupt legăturile pe care încă le avea, i-a luat nevasta, i-a luat încă trei copii, căci ei erau o piedică pentru această slujbă - și apoi l-a pus în slujba Sa.

El a mărturisit despre Lumină și a mărturisit așa de minunat și așa de dulce și de frumos despre Domnul Iisus! Unii mai pot găsi cărțile lui... Unii mai pot găsi foile lui. Citiți-le și vedeți cât de minunat a vorbit el despre Domnul, despre Jertfa Domnului Iisus, cum spunea el „Iisus cel Răstignit”, cum îi îndemna pe toți cu așa drag și cu așa dragoste să îngenuncheze la picioarele Domnului Iisus, la Crucea lui Iisus cel Răstignit și cum spunea tuturor că aici e iertarea, că aici e mântuirea, aici este împăcarea cu Dumnezeu.

De aceea, dragii mei, ce mult face să rămânem în ascultare față de El! Vedeți cum se spune despre Sfântul Ioan: „ca toți să creadă prin el”. Dumnezeu nu ne-a ridicat alt prooroc alăturea cu Ioan sau după el, ca oamenii să-l creadă și pe celălalt. Ci numai pe Ioan Botezătorul. Și mărturia pe care a făcut-o Ioan despre Domnul, aceea a rămas și va rămâne în veci, cum a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Nimeni în afară de Ioan Botezătorul n-a spus cuvintele acestea. Și a vorbit despre dreptatea lui Dumnezeu, și a vorbit despre Legea Lui, despre pedepse, despre făgăduințe.

Dar până atunci nimeni n-a spus că El ridică păcatele lumii - și mărturisirea aceasta rămâne și va rămâne până în veci. Și pentru această mărturisire Ioan este mare în Împărăția lui Dumnezeu.

A spus Domnul Iisus mai târziu despre el că nimeni dintre cei născuți din femei nu este mai mare ca Ioan Botezătorul. Dar prin ce a fost el mare? Tocmai prin mărturisirea aceasta despre Lumină, prin mărturisirea despre Hristos. Că, așa cum am spus, nimeni până la el nu a făcut așa o mărturisire - și el este mare prin această mărturisire, prin această slujbă.

Și Părintele Iosif este mare tocmai prin această mărturisire, prin această slujbă în mijlocul Bisericii noastre și în mijlocul poporului nostru. Și e mare tot de aceea înaintea lui Dumnezeu, pentru mărturisirea [pe care a făcut-o], cum spune Sfântul Ioan: „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el”. Adică tocmai în inima lui, în sufletul lui, în credința lui, în conștiința și în duhul lui, Hristos ocupă totul. Și aceasta este mărturisirea că Hristos este totul în toți. El este Răscumpărătorul, El este Mântuitorul, El este Jertfa de ispășire a păcatelor noastre. El a ispășit păcatele noastre, Sângele Lui ne curățește de orice păcat.

Când Sângele lui a început să curgă pe altar, pe Cruce, atunci s-a făcut ispășirea, atunci s-a făcut iertarea, s-a deschis cerul și a intrat tâlharul mântuit în Rai.

Deci vedeți, aceasta este mărturisirea; de aceea să învățăm și noi că acei pe care-i trimite Dumnezeu, aceia vorbesc despre Domnul Iisus.

Dar aceia pe care-i trimite lumea vorbesc doar de lume.

Acei care-s trimiși de rătăcire vorbesc doar de rătăcire și rătăciți.

Acei care sunt trimiși de un duh de beție, vorbesc despre băutură. Și fiecare vorbește despre ceea ce l-a trimis. Dar acei care sunt trimiși de Dumnezeu vorbesc și mărturisesc despre Lumină și despre Hristos.

De aceea face cunoscut Sfântul Ioan: „copiii Domnului” și „copiii diavolului”. Și noi suntem datori - nu numai cei care suntem adunați aici sau în altă parte, ci tot neamul nostru, toată casa noastră, tot poporul nostru - suntem datori și răspunzători în fața lui Dumnezeu, dacă nu vom asculta de acest trimis al lui Dumnezeu.

Așa și poporul evreu a fost vinovat că nu a ascultat de Ioan Botezătorul care mărturisea despre Lumină. Tot așa, și neamul nostru, și poporul nostru, este vinovat în fața lui Dumnezeu și răspunzător pentru mântuirea lui, dacă respinge această lumină trimisă de Dumnezeu prin părinții noștri și rămâne împietrit și neascultător. Că Dumnezeu nu o mai trimite altfel. Că poate ar mai fi putut să vină ori pe timpul Părintelui Iosif sau după el; nu în adunarea noastră, a Oastei Domnului, ci în țara noastră. Dar nu mai trimite Dumnezeu. Așa cum nu au mai fost alți trimiși, decât Ioan Botezătorul.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și pe noi și Dumnezeu să ne lumineze mintea, ca să putem înțelege aceste lucruri așa de mari, însă așa de simple și așa de limpezi. Căci Dumnezeu toate lucrurile le-a făcut curate și sfinte, și limpezi. Lucrurile încâlcite și duhurile necurate sunt ale vrăjmașului.

Am vrut să mai spun un cuvânt și cu aceasta închei. Noi trăim acum o vreme însemnată în Cuvântul lui Dumnezeu și aș vrea să v-o spun. Noi trăim în vremea când se face alegerea. Alegerea pentru un viitor care va urma și alegerea pentru veșnicie. Și alegerea se face prin trei mijloace.

Spunem lucrul acesta după cum vedem în Vechiul Testament că proorocul Ilie era în peștera aceea și Domnul i-a spus: „Ieși afară și stai înaintea Domnului”. Și a venit un vânt puternic, dar Domnul nu era în vântul acela. Vântul era numai un slujitor, un trimis înaintea Domnului.

Și după vânt a venit un cutremur, dar Domnul nu era în cutremurul acela. Cutremurul era un slujitor al Domnului, un trimis înaintea Domnului.

Și după cutremur a venit un foc, dar Domnul nu era în foc. Focul era slujitorul Domnului trimis înaintea Lui.

Și după acestea trei, a venit El, Domnul. S-a auzit un susur dulce, blând, și atunci Ilie nu a mai putut să sufere, ci și-a acoperit fața.

Cât timp a fost vântul, cutremurul, focul, nu și-a acoperit fața, a stat așa. Însă când a auzit susurul, atunci abia și-a acoperit fața. Ce înseamnă aceasta? Înainte de a veni Domnul, El trimite slujitorii Săi - cum spune că: din vânturi faci soli și din flacără de foc, slujitori.

Deci te întâmpină vântul și își face lucrarea lui. Despre vântul acesta spune și Sfântul Ioan Botezătorul: „El este Stăpânul și lopata este în mâna Lui și Își curățește aria”. Și atunci Însuși Stăpânul Hristos Își curățește aria. Vântul bate, și El, cu lopata, ridică sămânța în sus - că așa se vântura pe vremea aceea, când nu erau moriști sau batoze așa ca azi. Tăiam lemne cu piatra, cu calul și vânturam cu lopata. Arunca stăpânul ariei cu lopata grâul în sus... (prin 1947, în Dobrogea, am văzut acest fel de treierat). Și vântul bate, și vântul duce. Duce paiele care au mai rămas, duce pleava, duce corpurile străine, ușoare, și chiar boabele de grâu care sunt seci, care nu au viață; și pe acelea le duce înainte. Și pe arie rămâne numai bobul plin și curat. (Eu am văzut asta, când am lucrat în 1947, în timpul foametei. Tot ce era ușor, totul ducea vântul înainte.) Aceasta este o lucrare pe care o face vântul.

Și acum, în vremea noastră, chiar în timpul acesta, se face lucrarea vântului. În Cuvântul lui Dumnezeu, vântul este arătat ca învățătură, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni: „Să nu fim copii împinși încolo și încoace, purtați de orice fel de vânt de învățătură...”. Și în cartea lui Iov este scris: „Cuvântul în gura ta este vânt”.

Deci o învățătură oarecare, primejdioasă, este un vânt. Și vântul acesta suflă - și suflă în vremea aceasta. Și sus este ușor, și sus sunt paie, și sus este pleavă, și sus este praf și boabe uscate, ușoare, seci, goale și nu rămân, că le duce vântul.

Vedeți cât de frumoasă se vede astăzi lucrarea vântului? Vântul alege tot ce-i ușor și tot duce, tot duce înainte.

Și, prin lucrarea Vântului Ceresc, a luat ființă Biserica Domnului. Dar prin lucrarea vânturilor rătăcitoare au luat ființă atâtea grupări creștine...

Tot ce a fost ușor, vântul a dus și duce și astăzi, chiar grupări creștine din mijlocul nostru, din satele noastre... A fost una, și acum sunt două, iar mâine vor fi trei... iar poimâine vor fi patru sau cinci. Pentru că vântul le tot duce și duce înainte, se duce și se duce mereu după alte și ale grupări.

Dar tot ce e cu viață, ce are greutate rămâne pe loc. Și de aceea Cuvântul spune așa: „Ei au ieșit din mijlocul vostru, dar nu erau dintre ai voștri”; că dacă ar fi rămas aici, ar fi rămas cu noi. Deci tot ce a fost la ei credință, smerenie, nădejde, dragoste, vântul a dus.

Și, după ce vântul își face lucrarea sa, pentru că nu o face deplină, vine focul... Căci vântul nu duce gunoiul. Gunoiul rămâne. Vântul duce ce e ușor, dar gunoiul nu-l duce, acela rămâne. Focul vine pe urmă și arde totul... După aceea vine Domnul și Își începe iarăși lucrarea.

Și sămânța care a rămas în arie, acei oameni sunt viitorul lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Apoi și ei se frământă pe pământ, unde se seamănă pentru regenerarea neamului, a poporului. Și prin aceia, prin sămânța bună care rămâne, prin aceia se vestește Evanghelia și se duce apoi mai departe.

Iar focul curățește tot, căci arde lemnul, arde trestia, arde gunoiul. Focul arde, dar aurul, argintul rămân mai curate, mai strălucitoare. Și aceasta este de preț, ceea ce rămâne după foc: sufletele de valoare, sufletele sfinte, care sunt o comoară sfântă pentru Dumnezeu, o comoară pentru Hristos, Care ne-a răscumpărat.

De ce zic așa? Dumnezeu să aibă milă de noi, pentru ca în vremea aceasta să nu ne găsească pleavă, nici paie, nici praf, nici boabe seci, goale - ci să ne găsească bobul plin, bun de semănat în arie.

Și, când va veni focul, să nu ne găsească gunoi și nici trestie, și nici lemn, că vom arde și nu am făcut nimic. Să ne găsească Domnul aur și pietre scumpe care să rămână, că atunci și viitorul pe pământ, ca și viitorul în cer, este asigurat.

Domnul să ne binecuvânteze și să aibă milă de noi. Amin.

Slăvit să fie Domnul!