Darurile lui Dumnezeu
Arcadie Nistor - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Slăvit să fie Domnul!
Fiindcă suntem din nou împreună, să ascultăm ce ne spune Cuvântul Domnului: „Dar mă tem, după cum Eva a fost înșelată de diavolul, tot așa și gândurile noastre să nu se strice de la curăția care este în Hristos”.
Ținând învățătura curată, trăind-o, păstrând-o, luptându-te ca să mărturisești și altora - și nu numai s-o mărturisești, ci s-o aperi chiar acolo unde este nevoie - îți rămâne cugetul curat și credința curată. Dar atunci când noi venim în contact cu alți credincioși - mă refer la lucrurile duhovnicești, nu la cele materiale - când venim în contact cu alți credincioși care au alte păreri despre Dumnezeu, despre Cuvântul Său, care cercetează și spun altfel decât am primit noi, de cum ne-au vestit apostolii, altfel de cum Sfinții Părinți și Părintele Iosif ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, și primim alte învățături, deosebite, cu privire la botezuri sau cu privire la Cina Domnului, sau cu privire la mântuirea noastră prin har, prin credință, prin Sângele Domnului, dacă noi primim aceste alte păreri, cugetul nostru se întinează și nu mai este curat în noi, noi picăm din credință.
Uitați-vă, care sunteți frați mai bătrâni, care ați avut, ați petrecut aceste stări prin localitățile frățiilor voastre... În părțile noastre, în nordul țării, foarte mult au bătut vânturi străine și-au fost căderi, și-au fost alunecări... De aici trebuie să tragem învățătură, ca să vedem practic cum se împlinește Cuvântul lui Dumnezeu care spune așa: „Cine-și pierde cugetul curat, cade din credință”.
Și fiecare avem în locul nostru, chiar în mijlocul nostru, atâția care au primit o altă învățătură decât aceea pe care au avut-o de la început; și cugetul lor s-a întinat, și-a pierdut curăția, iar ei au căzut din credința pe care au primit-o de la început prin învățătura care ne-a fost dată o dată pentru totdeauna.
Și, căzând ei de la credință, îndată au început să spună că adunarea noastră nu-i bună, că învățătura pentru noi nu mai este bună, că nu putem fi mântuiți așa cum am primit Cuvântul la început, că trebuie să facem în alt fel, că trebuie să mergem în alt loc, că nu trebuie să mergem la biserică... Toate acestea sunt dovezi că ei, pierzând cugetul curat, au căzut din credința în care au fost la început și pe care au primit-o prin Cuvântul și învățătura pe care le-am primit și noi la Oastea Domnului.
Și de aceea zic ei așa: că nu-i bună adunarea, că nu-i bună Biserica, că nu-i bun Botezul, că nu-i bună Împărtășania, că nu-i bun felul cum se fac nunțile, că nu-i bun felul în care se face înmormântarea...
Deci la noi nu mai este nimica bun? De ce spun ei că nu mai este nimic bun? Pentru că ei și-au pierdut cugetul curat - și nimica nu mai este bun pentru ei. Pierzându-și cugetul curat, au căzut de la credință. Ei sunt în mijlocul nostru, dar ce dureros că nu mai sunt legați de noi... Este o dovadă că nu mai sunt legați de noi faptul că nu mai vorbesc cum vorbim noi, așa cum am primit de la început și cum am crezut, și cum trăim, și cum mărturisim. Nu mai gândesc așa, nu mai cred așa și nu mai mărturisesc așa; ei acum mărturisesc împotriva a ceea ce am primit și am crezut, și păstrăm de la început.
Aceasta este o dovadă că ei au căzut de la credință. Ei cu trupul sunt în mijlocul nostru, se ospătează de la masa noastră, dar sufletește nu mai sunt legați nici de noi, ca frați ai lor în credință, și nu mai sunt legați nici de Lucrare, de Oastea Domnului. Și de aceea, ori de câte ori au ocazia, disprețuiesc și batjocoresc, și nici nu se mai țin că sunt fii ai Bisericii. Din contra, se rușinează să mărturisească că sunt fii ai Bisericii din care fac parte.
Dacă ei nu mai sunt, sufletește, ci numai trupește sunt în mijlocul nostru și sunt lăsați să facă ce vor ei, atunci să știm că ei fac foarte mult rău în mijlocul nostru, poticnind cu învățătura pe care o dau ei, întinând și alte cugete, rătăcind și alte suflete. Se naște pe urmă tulburarea în adunare și încep certurile, și încep dezbinările, și încep împărțirile; până la urmă se ajunge ca adunarea întreagă să fie pustiită. Așa că, până la urmă, unii pleacă în lume, iar cei care mai rămân nu mai știu ce e cu dânșii.
Deci vedeți, dragii mei, cum trebuie să fim de cu băgare de seamă, ca să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca noi să nu greșim, să nu păcătuim. Când îi vedem pe unii din aceștia care au ajuns în starea aceasta, să stăm înaintea și chiar împotriva lor, să căutăm să-i oprim de la cuvânt... Să căutăm să-i oprim, ca să nu se manifeste în adunările noastre, pentru a le strica.
Uitați-vă cu băgare de seamă și întrebați-i pe frații bătrâni câte nu s-au petrecut și la Suceava, la Sfântu Ilie și la Bosanci, și la noi, la Volovăț, și în Rădăuți, și pe la Zărnicești, și pe la Marginea, și în foarte multe localități.
Oamenii care și-au pierdut cugetul curat pentru că au primit altă învățătură, au ajuns și au călcat în picioare tot ce au primit. Totul au călcat în picioare și au disprețuit și-i disprețuiesc și pe frați, și Cuvântul lui Dumnezeu, și calcă totul în picioare, de parcă ei ar fi Hristos, ei ar fi Dumnezeu și afară de ei nu mai este nimica bun. Căci, dacă lucrarea lor ar fi fost de la Dumnezeu, nu s-ar fi stricat și nu s-ar fi distrus, Dar aceasta i-a distrus și pe ei, pentru că a fost o lucrare dezbinătoare și pierzătoare de suflete.
De aceea, să fim cu băgare de seamă, că poate și în vremea noastră, și în timpul nostru încă mai avem multe suflete așa, care și-au pierdut cugetul curat din pricină că nu au rămas statornici în Lucrare și nu s-au mulțumit cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Hristos, cu viața Lui, cu dragostea Lui, în mijlocul fraților lor de aceeași credință - ci au primit alte învățături, pierzându-și cugetul curat, și au ajuns de sminteală în adunările lor și de sminteală printre frați.
De aceea, să fim cu băgare de seamă, căci noi suntem răspunzători de Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am primit, de Lucrarea Lui la care am fost chemați și prin care am ajuns la Hristos și am ajuns la Tatăl ceresc. Căci prin această Lucrare, acum, în vremile din urmă, Hristos S-a coborât în mijlocul poporului nostru, S-a coborât cu dragoste, S-a coborât cu milă, S-a coborât cu putere mare, ca să ne mântuiască pe noi, să ne izbăvească din păcat, să ne scape din stricăciune, să ne aducă la Dumnezeu.
Și dacă noi nu rămânem statornici în învățătura, în credința pe care am primit-o prin această învățătură, ne pierdem cugetul curat, cădem din credință și ne pierdem sufletul, cu toate că vorbim despre Dumnezeu și despre Cuvântul Lui. Lucrarea pe care o facem noi în starea aceasta, de căzuți din credință, nu mai clădește, nu mai zidește și nu mai încălzește, și nu mai adună. Ci dezbină, împrăștie și pierde.
Nu spun acestea pentru că aș avea ceva împotriva cuiva, dar o spun [privind] la roadele celor care și astăzi umblă în felul acesta și, cu toate rugămințile, cu toată dragostea, cu toată îngăduința și răbdarea de ani, de zeci de ani, cu care sunt așteptați să se îndrepte, ei totuși umblă așa, disprețuind Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind adunările prin care noi am ajuns la Hristos, am ajuns la Biblie și am ajuns la mântuirea sufletului nostru.
Deci iată, dragii mei, Cuvântul spune: „Păstrează ce ai”. Căci dacă am pierdut cugetul curat, am căzut din credință. Noi nu mai primim o altă credință.
În Scriptură se spune așa: credința se dă o singură dată pentru totdeauna acelora care ajung la ea și primesc Cuvântul. [Primind Cuvântul, ei] primesc și această credință.
După căderea lor din credință, nu mai primesc o altă credință. Primesc o părere, primesc un duh străin, primesc un duh de minciună, de înșelăciune, așa cum aveau proorocii lui Ahab în Vechiul Testament. Și, nemaiavând credință, nu mai au nici mântuire, sunt pierduți de tot. Pentru că nu cei ce umblă așa, încolo și încoace, sunt trimișii lui Dumnezeu... Nu aceia! Apostolul Iuda pe aceștia îi numește „nori fără apă”, „pomi dezrădăcinați” cărora le este păstrată negura întunericului pe vecie.
Deci, dragii mei, să ținem mai mult ca la lumina ochilor noștri la credința pe care am primit-o la început fiecare dintre noi, pe care s-o păstrăm, și la învățătura care ni s-a dat de la început în Oastea Domnului. Acesta este un lucru pe care să-l păstrăm. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”.
Și apoi ce am mai primit noi de la Domnul?
Noi am primit adunarea. O, dragii mei, dacă am ști noi să prețuim adunarea, dacă am ști noi să-i prețuim pe frați! Acuma suntem înconjurați de atâtea suflete scumpe care ne iubesc, stăm înconjurați de atâtea inimi care ne primesc cu toată ușa deschisă și nu știm să prețuim ce înseamnă frații și ce înseamnă adunarea.
Dar dacă nu i-am avea pe frați și nu am avea adunarea, dacă am fi izolați un timp, măcar câteva săptămâni, măcar câteva luni, de-abia atunci am ști ce înseamnă adunarea, ce înseamnă frații.
Mi-aduc aminte de o vreme când nu aveam adunare, când nu eram cu frații și așa de mult doream... Luni de zile simțeam că parcă mă topesc, albesc. Și aș fi vrut măcar un singur suflet cu care să mă întâlnesc, cu care să mă bucur, să putem vorbi despre Domnul și despre mântuirea sufletului și de la care să pot auzi un cuvânt, dar nu am avut ani de zile. Și când mi-a trimis Dumnezeu unul, deși era așa de slăbuț în credință, însă când a venit, mi-a părut că Hristos Însuși S-a coborât la mine. Așa eram de bucuros și așa eram de fericit.
Căci numai atunci când nu avem un lucru putem să prețuim câtă valoare are el. De aceea să știm așa: că nu știm să prețuim adunarea pentru că am avut-o totdeauna. Cu toate vremile grele, cu toate opreliștile, adunarea nu ni s-a luat niciodată, pentru că Dumnezeul nostru puternic și slăvit a avut milă de noi, a avut grijă de noi și nu a îngăduit să ni se ia adunarea; totdeauna am avut-o. De aceea, s-o păstrăm și să ne purtăm în mijlocul ei așa cum trebuie să ne purtăm: cu toată dragostea, cu toată smerenia și cu toată lepădarea de sine, ca să nu ne facem vinovați cumva în mijlocul adunării sau să-i întristăm pe frați, sau să-i mâhnim pe frați sau să păcătuiască cineva din pricina noastră. Să păstrăm această adunare așa cum am primit-o.
Vedeți, frații mei, în adunarea aceasta pe care noi am primit-o suntem toți una. Nimeni nu-i mai mare sau mai mic între noi. Între noi sunt diferențe de vârstă sau pot să fie diferențe de vechime sau de cultură, dar nimeni nu-i mai mare decât altul. Toți suntem la fel înaintea Domnului. Toți suntem strânși la Sânul Lui, în brațele Lui, la pieptul Lui. Cu aceeași iubire El ne îmbrățișează și ne sărută.
Și așa cum noi ne primim unii pe alții și ne îmbrățișăm cu toată dragostea, și copii, și tineri, și bătrâni, așa este adunarea pe care am primit-o noi: o adunare de lacrimi, o adunare de rugăciune, o adunare de dragoste, o adunare de foc ceresc. Așa am primit-o noi și așa s-o păstrăm. Căci dacă nu o păstrăm așa, în rânduiala în care am primit-o, în felul în care am primit-o și în felul în care continuă să existe - căci trebuie să existe, să se poată păstra -, dacă n-o păstrăm, o pierdem. Și dacă o pierdem, s-ar putea să n-o mai primim niciodată.
Câți au stat nevrednici în adunare și până la urmă au lepădat-o și s-au dus, au lovit cu piciorul în ea, au disprețuit-o și au ajuns unde-au ajuns! Și-ar dori iar adunarea și-o doresc, dar nu o mai au.
Mi-aduc aminte că odată m-am întâlnit cu o femeie din Rădăuți, din Zărnicești. Venea la Oaste și așa de frumos era pe acolo și așa de minunat era! Și cântarea era cu lacrimi, și cuvântul era cu lacrimi, și rugăciunea era cu lacrimi - dar ea nu era mulțumită așa... Dacă în felul acesta, cum era adunarea aceea cu lacrimi udată, dacă nu suntem mulțumiți așa... oare cum mai poate trimite Dumnezeu o altă adunare?
Nu mai înțeleg și nu mai putem înțelege cum mai poate să fie o altă adunare, în care să putem găsi mângâiere, în care să putem găsi alinare, din care să putem ieși plini de bucurie și de credință... dacă așa, cu lacrimi și cu bucurie și când toți suntem una, nu ne mulțumește.
Eu am văzut-o pe femeia aceea că se ținea după mine. Am întors capul, dar n-am cunoscut-o. Dar ea, la un moment dat, mă oprește și începe să plângă și să spună:
- Știi dumneata când veneai pe la noi ce adevăr era în adunare? Dar acum unde e?
La Zărnicești, începuse lucrarea acum 20 și ceva de ani în urmă, dar imediat s-au amestecat alte lucruri și au stricat adunarea. Și acum am întrebat-o:
- Dar de unde ești?
- Sunt de la Zărnicești. Acum, la Zărnicești, o parte au trecut la penticostali și o altă parte la creștini după Evanghelie. Așa s-a pierdut adunarea cea de foc, cea cu dragoste, cu lacrimi și cu bucurii. Acolo nu am mai avut adunare. Și femeia plângea în stradă și spunea:
- Vai, cât de frumos era, ce cântări și ce lacrimi erau la început... Nu mai vii pe la noi?
- Nu mă duc, la adunarea aceea nu mă duc. De ce nu ați rămas? Căci ați lepădat-o, ați pierdut-o... Întoarceți-vă la Dumnezeu, întoarceți-vă la dragostea dintâi, ca să puteți avea din nou acea adunare, căci acolo unde v-ați dus și unde mergeți, în veci nu veți mai avea o astfel de adunare, că Dumnezeu nu trimite adunarea aceasta unde te duci și unde vrei tu, ci trebuie să rămâi în ea, să te încadrezi în ea și trebuie să iei parte la părtășia adunării. Nu să duci tu lucrarea și s-o faci după chipul tău...
Și a rămas plângând femeia în stradă...
O, dragii mei, ce bine o să fie de aceia care plâng înainte de a plânge veșnic, când nu mai este iertare! Dragii mei, să păstrăm adunarea așa cum este ea și să rămânem așa cum am fost înaintea lui Hristos. Și nimeni să nu fie mai mare, și nimeni să nu fie mai mic. Căci așa a fost proorocit mai dinainte de Proorocul Isaia că va fi adunarea Domnului, când a spus: „Orice deal se va apleca și orice vale se va astupa”... Și, în loc să urci la deal sau să cobori la vale, vei merge pe loc drept. Așa va fi adunarea Domnului. Nu vor fi unii mari și alții mici, nu vor fi unii de sus și alții de jos, ci vor fi toți una în Hristos, pentru că El așa ne-a învățat; să ne privim unii pe alții așa cum ne-a privit El.
Deci iată, dragii mei, adunarea, după credință, să nu o pierdem, să nu o schimbăm și să nu căutăm să introducem prin ea alte păreri și alte feluri sau să căutăm în adunarea noastră să facem altfel de cum am primit de la început... Să nu facem și noi după chipul adunării penticostale sau baptiste, sau nu mai știu cum. Sau [să avem] alte nemulțumiri de felul cum se face rugăciunea, de felul cum se cântă sau cum se mărturisește Cuvântul - ca să nu ajungem să se introducă felul penticostal, cu țipete și strigăte, așa cum se roagă ei, și să ne rugăm și noi așa... Că noi nu am primit așa. Iar dacă nu am primit așa, atunci trebuie să facem așa cum am primit.
De aceea, noi să ne mulțumim cu felul cum am primit și cu felul cum este [adunarea noastră], pentru că se poate ruga unul și o mie să plângă; dar [la alții] se pot ruga o mie deodată și nici unul să nu plângă. Pentru că nu strigătul cu glas tare Îl face pe Dumnezeu să asculte rugăciunea, ci zdrobirea inimii, dorul și dragostea, durerea adâncă cu care te apleci ca să fii ascultat.
Sfânta Ana, mama lui Samuel, ar fi dorit să aibă un copil, dar nu-l avea. Și în poporul lui Dumnezeu era așa de mare stricăciune și nu era nimeni care să îndrepte această stricăciune... Iar Sfânta Ana zicea: „O, dacă Dumnezeu mi-ar da un copil, eu am să-l închin Domnului, să fie al Domnului și să slujească Domnului din copilăria lui!...”
Cu gândul acesta, ea a mers acolo, la Șilo, la Casa Domnului, și s-a rezemat de un stâlp și se ruga așa, în taină, doar buzele și le mișca; iar marele preot Eli se uita la dânsa și i-a spus:
- Femeie, până când ești beată?... fiindcă nu se auzea glasul ei, căci își mișca doar buzele.
- O, domnul meu, nu sunt beată, dar marea mea durere care e în sufletul meu mă face să vorbesc așa. Iar preotul Eli îi spuse:
- Domnul să împlinească rugăciunea ta!
Și Domnul a ascultat cererea Sfintei Ana și după un an a avut un copil de parte bărbătească și i-a pus numele Samuel. După ce l-a înțărcat, l-a dus la Casa Domnului. Nu a silit-o nimeni pe dânsa, dar ea era o femeie care simțea adânc în inima ei durerea pentru poporul său care mergea spre prăbușire, spre nimicire... popor care s-a depărtat de Dumnezeu. Și nu era nimeni care să-i spună Cuvântul adevărat, Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Așa că a spus Ana în gândul ei: „De mi-ar da Domnul un copil, am să-l închin Domnului”. Așa s-a rugat Domnului și Domnul i-a ascultat rugăciunea, cu toate că ea nu s-a rugat cu glas tare, ci numai buzele și le-a mișcat. Ea se ruga cu foc, cu durere, cu inima și cu sufletul ei.
Și-apoi cine a fost așa ca Samuel în poporul lui Dumnezeu?
Deci iată, frații mei, noi nu căutăm să introducem alte practici, din alte adunări, în adunarea noastră. Este o greșeală. Ba mai mult, este un păcat, pentru că nu avem voie să luăm un petic de la o haină... sau, cum se spune că nimeni nu pune vin nou într-un burduf vechi.
Noi așa am primit adunarea și așa trebuie să o păstrăm. Așa să ne facem rugăciunea, cum am primit-o și cum ne-au învățat, și cum am văzut la părinții noștri. Pentru că știți din Cuvântul lui Dumnezeu că nu numai auzirea, ci și vederea... Cum Apostolul Ioan ne scrie: „Ce am auzit și ce am văzut cu ochii noștri din Cuvântul Vieții, aceea vă mărturisim”.
Nu numai prin cuvântul auzit, ci și prin vederea cu ochii [învățăm]. Deci am auzit o învățătură, dar am și văzut-o cu ochii noștri împlinită în viața fraților noştrii... Așa am văzut adunarea, așa trebuie s-o păstrăm. Noi n-avem voie să introducem alte practici în mijlocul adunării, decât așa cum am primit.
N-avem voie să facem noi botezuri între noi, așa cum se aude prin unele locuri că unii își permit să facă botezuri.
N-avem voie să facem noi Cina Domnului, așa cum se aude că unii ar vrea s-o facă prin unele locuri.
Să rămânem așa cum am primit, așa să păstrăm, căci dacă nu păstrăm așa și căutăm să introducem alte practici, noi stricăm harul lui Dumnezeu și ne facem vinovați de dezbinare și Dumnezeu ne va ține socoteală de toți acei care s-au pierdut din vina noastră, pentru firea nestatorniciei noastre, pentru că n-am rămas statornici și nu am păstrat Cuvântul și învățătura așa cum erau la început. Se va cere tot sângele nevinovaților din mâinile noastre vinovate.
Și câte nu am mai primit noi de la Domnul!
Dar, dragii mei, pentru că nu ne este permis să ocupăm noi tot timpul dintr-o adunare, oricine am fi noi, n-avem voie ca numai noi singuri să vorbim o noapte întreagă, ci trebuie ca fiecare să poată aduce cuvântul pe care-l are din partea Domnului, cu solia pe care o are de adus la cunoștință din partea lui Dumnezeu, de aceea eu rămân numai la aceste cuvinte: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”.
Noi am vorbit acum numai despre credință și despre adunare, dar mai sunt multe câte le-am primit de la Domnul, căci odată cu adunarea noi i-am primit și pe frați! Ce dragi ne sunt frații! Apostolul Pavel le spune „bucuria și cununa mea”...
Frații și surorile noastre de credință sunt mai scumpi decât frații noștri de trup, rudele noastre apropiate. Frații în Domnul sunt mult mai scumpi și mai de preț. Și astfel, cei mai slăbuți frați ai noștri, copii ai Domnului Iisus, sunt mult mai scumpi... Și multe surori, chiar cu abaterile lor, sunt mult mai scumpe pentru noi decât cei mai buni oameni din lumea aceasta, cât sunt ei de bogați, cât sunt de învățați sau de puternici.
Pe frații noștri dragi și surorile noastre scumpe, chiar slăbuți de sunt, îi păstrăm așa cum sunt, îi păstrăm în inima noastră; nu-i păstrăm în buzunar, ci în inima și în sufletul nostru, în dorul nostru și în dragostea noastră.
De aceea, când ne întâlnim, ne privim cu toată dragostea și dorim, și vrem să rămânem aceiași în Lucrarea lui Dumnezeu, în starea în care ne-a așezat de la început, până când va veni Domnul, Care nu va întârzia, ci va veni curând. Și ce bine va fi dacă ne va găsi păstrând lucrurile Lui așa cum El ni le-a încredințat și așa cum noi le-am primit, și așa cum noi, la rândul nostru, trebuie să le încredințăm acelora care vin în urma noastră.
Dumnezeu să ne binecuvânteze, să ne dea El ceea ce avem lipsă în viața noastră, să rămânem statornici, căci numai cei care rămân statornici aduc rod. Căci să știți, frații mei, bucuria Stăpânului este ca pomul lui să facă roadă bună și cât mai multă roadă. Via lui să facă cât mai mulți struguri. Și lotul lui să facă cât mai mulți cartofi sau ardei, sau ce punem noi.
Așa este și la Dumnezeu, să știți! Dumnezeu a pus în noi dorința aceasta de a avea, de a produce cât mai mult. Lucrul acesta îl vedem la Dumnezeu. Dacă dintr-o sută de pomi sau o mie de pomi ar fi unul care n-ar aduce roadă, ce se va alege de el? Dacă el are numai frunze și crengile goale, fără roade, ce se va alege tocmai de acela unul singur fără roadă? Tocmai pentru acela unul singur e întristată și e mâhnită inima Stăpânului și umbrită bucuria. De aceea S-a hotărât să-l scoată din rădăcini. Dar sluga cea bună și miloasă s-a rugat: „Stăpâne, să-l mai lăsăm un an... Am să-i pun gunoi mai mult, am să-l îngrijesc mai bine și, dacă nici în acest an nu va rodi, îl vom tăia”...
Deci Dumnezeu așteaptă să aducem rod, dar Dumnezeu nu așteaptă mai înainte de a da. Găsim în cartea Proorocului Isaia, la capitolul 5, când vorbește despre via Domnului, că El Și-a sădit o vie de viță aleasă, bună... A pregătit pământul unde a pus-o, a împrejmuit-o cu un gard, să nu o pască vitele, porcii, mistreții, oamenii... I-a făcut și un teasc. Și când Se aștepta ca via să-I aducă roade dulci, ea a făcut roade amare. Și Se întreba așa Stăpânul: „Oare ce ar fi trebuit să-i mai fac Eu viei Mele și nu i-am făcut, de a adus roadă amară?”... Ce mai trebuia făcut, când tot ce a trebuit făcut i s-a făcut?
Și-acuma, aceeași întrebare să ne-o punem și noi, fiecare, pentru ca să nu ajungem în clipa prea târzie, când Însuși Dumnezeu Își va pune această întrebare: „Ce trebuia să-i mai fac Oastei Domnului și nu i-am făcut? Ce trebuia să-i mai fac?... Ce trebuia să ne mai facă Dumnezeu nouă, când Dumnezeu ne-a înconjurat și ne înconjoară cu bunătatea Sa, cu dragostea Sa, cu mila Sa, cu puterea Sa, cu îngerii Săi?... Când El ne umple masa de bunătăți chiar sub ochii celor ce ne privesc cu ură...
De ce ducem noi lipsă? Ducem lipsă de cântări, când toate grupările creștine iau și se adapă din șuvoiul acesta al cântărilor pe care Dumnezeu l-a dat acestei Lucrări?...
Dumnezeu să binecuvânteze Lucrarea Oastei Sale și pe fiecare frate și soră, să fie plin de roade sfinte, ca bucuria Stăpânului să fie deplină. Amin.
Slăvit să fie Domnul!