„Vino după Mine”
Arcadie Nistor - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Hristos a înviat!
Slăvit să fie Domnul!
Frații mei iubiți, mulțumim din toată inima lui Dumnezeu, Tatăl nostru iubit din ceruri, mai întâi pentru dragostea Sa cea mare cu care S-a îngrijit de noi, păcătoșii, și L-a trimis pe Domnul Iisus, pe Fiul Său Preaiubit, pe Care L-a dat ca Jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tinerii, mirele și mireasa, care au ascultat de părinții lor credincioși și astăzi ne-au făcut o bucurie prin întâlnirea noastră din această seară; că, dacă ei n-ar fi ascultat, nici noi nu eram în seara aceasta împreună.
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne întâlnim într-un număr așa de frumos, că avem de la Dumnezeu harul acesta mare ca să putem sta liniștiți să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ne rugăm lui Dumnezeu ca să avem parte de el, ca să ajungă în inima noastră, ca să lumineze în inimile noastre, să locuiască din belșug în noi cu toată înțelepciunea.
Vom citi din Cuvântul lui Dumnezeu, din Evanghelia după Ioan, capitolul 21: „A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și după ce a vorbit astfel, i-a zis: « Vino după Mine». Petru s-a întors și a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la cină se rezemase pe pieptul lui Iisus și zisese: «Doamne, cine este cel ce Te vinde?». Petru s-a uitat la el și a zis lui Iisus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?». Iisus i-a răspuns: «Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!» ” (Ioan 21, 19-22).
Ne oprim la aceste două cuvinte spuse lui Petru:
1. „Vino după Mine!”
2. „Tu vino după Mine!”
Sfântul Petru Îl cunoștea pe Domnul și umblase cu El vreo trei ani și ceva... dar atunci, în noaptea Patimilor Domnului, când El a fost legat și dus la pătimire, Petru, într-un moment de teamă, de frică, de spaimă, a spus că nu-L cunoaște pe Domnul și - mai mult - s-a lepădat de El.
Domnul S-a arătat ucenicilor în Ziua Învierii, seara... S-a arătat în prima săptămână, dar cu Petru, personal, nu a discutat nimic. Le-a vorbit tuturor, în general, le-a spus să se uite la mâinile Sale, să se uite la coasta Sa. Deci Domnul Iisus S-a arătat ucenicilor Săi după Învierea Sa, ca să-L cunoască ei că El este Acela care a fost răstignit, că semnul cuielor, că semnul suliței sunt dovada că El a ispășit păcatele noastre, că le-a purtat în Trupul Său.
Dar, după ce le-a vorbit, Domnul a plecat de la ei, căci Domnul a mai stat încă patruzeci de zile pe pământ; și în această vreme nu a stat tot timpul împreună cu ucenicii. Și ei au plecat de la Ierusalim, s-au dus în Galileea. Și aproape că ei s-au întors fiecare la îndeletnicirea pe care o avea atunci când s-au întâlnit cu Domnul, când i-a chemat El, la început.
Într-o noapte s-au întâlnit câțiva ucenici (șapte), ca să pescuiască; dar n-au prins nimic. Dimineața, iată că Domnul stătea pe țărm, iar ei erau necăjiți că în barca lor nu era nimic. Și, cum Domnul stătea pe țărm, El îi întrebă:
- Copii, aveți ceva de mâncare?
- N-avem nimic... De unde puteau să aibă, că n-au prins nimic toată noaptea? Dar iată că au văzut, după ce au venit cu barca la mal, și foc, și pește prăjit. Și au mâncat împreună.
Și abia acum Domnul s-a uitat țină la Petru și l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubește el pe Domnul. De trei ori s-a lepădat Petru și de trei ori l-a întrebat Domnul Iisus dacă Îl iubește. Și Petru I-a spus:
- Tu știi că Te iubesc. Tu toate le știi.
Și tocmai de aceea l-a chemat deoparte:
- Vino după Mine.
Și acuma să ne întoarcem la noi, la viața noastră și la chemarea noastră. Și noi ne-am întâlnit odată cu Domnul Iisus, în țara noastră. Odată ne-a ieșit înainte și nouă. Și așa de minunat a fost El, așa de dulce ne-a vorbit nouă și așa frumos a stat El lângă noi, că am recunoscut că El era Mântuitorul nostru, că El este Domnul nostru. Că El este Acela care a venit din ceruri pentru noi, că El este Fiul lui Dumnezeu, că El dă iertare, că El dă viață veșnică, El dă odihnă pentru suflet.
Dacă în viața Sfântului Petru a intervenit momentul acela, nu suntem scutiți nici noi de astfel de momente. Poate că momentul nostru nu este ca la Petru, ci puțin schimbat, dar tot atât de rău: o patimă, o poftă, o stricăciune trupească, ceva tot este și în viața noastră.
Și totuși, Domnul Iisus îi spune lui Petru: „Vino după Mine!”.
Aici să stăm, să ne oprim așa. O știm toți: când am fost chemați la Domnul Iisus, ni s-a spus așa frumos și așa de dulce de către Părintele Iosif, cel care ne-a chemat la Domnul. Și așa de cu drag, de scump și de dulce, mereu ne-a spus despre El. Ne-a spus ce bun este El, ce dulce este El, ce veghetor este El, ce mare este Harul pe care El ni-l dă. Și Harul Lui este atât de mare, că aduce mântuirea la toți oamenii, oricât de pierdut ar fi careva, oricât de căzut ar fi cineva.
Este așa de mare Harul lui Dumnezeu care ni s-a dat prin Domnul Iisus, că El aduce mântuire la toți oamenii.
Dar nici nu suntem scutiți de momente critice în viața noastră. Noi nu suntem scutiți de ispite sau de necazuri. Și atunci poate interveni ceva în sufletul nostru, poate interveni ceva în viața noastră - și lucrul acesta nu-l spun numai eu acum. Lucrul acesta l-a spus Sfântul Pavel efesenilor, chiar primilor creștini, când le-a zis: „Fraților, după cum șarpele a amăgit-o pe Eva, tot așa mă tem ca și curăția voastră să nu se strice de la Hristos”.
A spus așa pentru că această curăție se poate strica: sau cine merge la horă, sau cine mai caută să câștige bani la joc de cărți... dar poate să fie primejdia alta sau poate să fie așa cum nici nu știm și să cădem în vreo poftă...
Domnul Iisus îi spune lui Petru lămurit: „Vino după Mine!” Iar la urmă spune: „Tu vino după Mine!”.
El este ținta, căpetenia și desăvârșirea credinței noastre. El, Domnul nostru, este lumina care luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o. Să nu creadă cineva că întunericul a biruit sau va birui lumina, pentru că întunericul nu va putea birui niciodată, ci au căzut oamenii, au ajuns la păcat, s-au lepădat de Dumnezeu.
Noi, ca să venim la El sau ca să mergem cu El, trebuie să mergem pe calea luminii, pentru că pe orice astfel de drum mai există și o extremă de dreapta sau de stânga; dar acestea sunt pe lângă calea luminii... Sau există chemări înapoi sau îndemnuri de a sta pe loc.
Tot așa, și în credință există piedici, ascunzișuri sau extreme, sau căi paralele cu centrul, dar nu sunt centru, calea cea bună. Ele sunt pe alături; pot fi de dreapta sau pot fi de stânga. Poate că mulți dintre noi nu pricep, nu pricep cum vine acest cuvânt: căi de dreapta sau căi de stânga. Dar să înțelegem că întotdeauna a fost o primejdie în Lucrarea lui Dumnezeu, a fost primejdie în sufletele oamenilor.
De la început, Însuși Dumnezeu ne-a descoperit prin Cuvântul Său și a spus primilor oameni: „Să nu vă abateți nici la dreapta, nici la stânga”, „ochii tăi să privească drept”.
Prin dreapta sau căile spre dreapta se înțelege abaterea de la Hristos prin litera legii. Aceasta reprezintă o primejdie foarte mare pentru sufletul care vrea să se mântuiască. Cum spunea Părintele Iosif și cum spunea Sfântul Pavel: „Căci litera omoară, dar Duhul dă viață”. Numai litera singură, fără Duh, omoară, pentru că atunci Duhul o părăsește. Dacă noi citim litera Cuvântului Sfânt prin Duhul lui Dumnezeu care este în această literă, inima noastră este mișcată de Duhul lui Dumnezeu când citim această literă - căci sub formă de literă este scris Cuvântul lui Dumnezeu când îl citim din Biblie - și atunci pentru noi nu este nici o primejdie.
Dar când Duhul Domnului este alungat din literă, atunci litera devine o primejdie, și acei care rămân cu litera rămân cum a rămas un vas gol. Hristos nu mai este ținta lor, pentru că L-au pierdut din vedere.
Litera aceasta poate să fie sub forma unei rânduieli părute bune sau altceva de felul acesta... Rânduielile sunt bune și foarte bune, dar toate își au locul lor și valoarea lor rânduită mai dinainte de Dumnezeu. Dar Iisus este deasupra tuturor.
De aceea pot fi de dreapta acele lucruri făcute de om, lucruri omenești, când se zice: „Dacă fac aceasta sau cutare, mă mântuiesc; dacă nu fac, nu mă mântuiesc”. Și atunci, pentru că omul nu-L mai are în vedere pe Hristos și mântuirea adusă de El, nu mai are în vedere dragostea Lui, Jertfa Lui singura care poate să ne mântuiască... Oamenii se leagă de lucruri fără putere: „Dacă nu faci, nu te mântuiești”; iar Hristos rămâne dat la o parte, alungat...
Partea de stânga este aceea care scoate din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe când partea de dreapta adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu, stânga scoate.
Cărturarii și fariseii din Vechiul Testament au adăugat; dar au adăugat atât de mult și atât de rău, încât Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea putere și nu mai putea să lucreze prin ei. Și, ca dovadă, Domnul Iisus le-a spus odată așa: „Ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu pentru obiceiurile voastre”... Și Cuvântul spune așa: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” până la moartea ta sau la moartea lor, pentru că sunt părinții tăi. Dar ei au făcut așa: mulțumeau lui Dumnezeu și unii și-au închinat averea lor slujirii templului. Și, odată ce au închinat-o așa lui Dumnezeu, nu mai puteau s-o folosească pentru a-și ajuta părinții. Și atunci Domnul Iisus le spune: Voi ziceți că le-ați dat lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu Se folosește de ele; căci dacă Dumnezeu voia să Se folosească de ele, El dădea poruncă în privința aceasta. Căci fariseii și cărturarii spuneau că dacă cineva zice: „Orice îmi ceri, nu-ți pot da, căci casa mea, avutul meu este închinat Domnului... pământul meu, rodul meu, banul meu le-am închinat lui Dumnezeu și nu te pot ajuta cu nimic”, face bine. Vedeți aici adăugirea aceasta? Ei pare că au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar, de fapt, l-au disprețuit și l-au călcat în picioare - iar străinul putea să moară de foame, căci nimeni nu-i dădea să mănânce, fiindcă ei ziceau: „Eu am dat totul lui Dumnezeu”...
Aceasta este extrema de dreapta, care adaugă! Adaugă până acolo, încât [socotesc că] adăugirea lor este mai de valoare decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar extrema de stânga scoate. Scoate însuși Cuvântul rânduit de Dumnezeu. Ca să spunem așa, Biserica noastră strămoșească, Biserică ce s-a format pe urmele Sfinților Apostoli, aceasta este Biserica adevărată după literă și după Duh. Că ea nu mai are viață? Nu Duhul este de vină, ci noi ne-am depărat de Dumnezeu.
Cuvântul Lui este Adevărul, dar noi nu L-am păstrat în inimile noastre. Și atunci Tainele Lui: Taina Botezului, Taina Împărtășaniei, Taina Mirungerii - toate aceste Taine lăsate de la Sfinții Părinți le-am părăsit sau le-am scos...
Extrema din stânga vine și spune așa: nu-i nevoie de acestea. Și atunci unii scot, iar alții adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu, și acest fapt este rău. Deci amândouă sunt deopotrivă de primejdioase: și extrema stângă, și extrema dreaptă.
De la începutul începutului, Dumnezeu l-a trimis pe Părintele Iosif și i-a pus goarna în mână și la gură, ca să sune... Sunetul goarnei Părintelui Iosif a fost deslușit: „Înapoi la Iisus cel Răstignit, înapoi la viața cea plină de Hristos!”. Părintele Iosif nu a căutat să scoată, dar nici să adauge. Ci a lăsat Cuvântul curat, o învățătură curată, așa cum a fost și cum a rămas de la Sfinții Apostoli și apoi de la Sfinții Părinți, de la ei încoace.
Dar a spus și el mereu apăsat: „Un lucru ne lipsește și ne este de mare trebuință: Iisus cel Răstignit în viața fiecăruia dintre noi”. Iisus este viața. Toate tainele din Scriptură sunt adevărate, sunt moștenire lăsată nouă de la Domnul și de la Sfinții Părinți. Dar lipsește Iisus din viața noastră, tocmai ce este mai de preț, viața veșnică. Dacă tocmai aceea nu-i... dacă pe Iisus - viața veșnică - L-am scos, atunci ce mai pot fi tainele Sfintei Scripturi fără de El, fără Stăpânul lor?
De aceea Oastea Domnului, de la începuturile ei, nu a desființat Tainele sau slujbele - ci le-a păstrat și le-a lăsat așa cum sunt și cum au fost de la început, cum sunt de aproape 2000 de ani și până în vremea noastră. Oastea Domnului nu a căutat să le scoată, căci a scoate ceva din Casa lui Dumnezeu e un păcat mare și înseamnă a anula însuși Cuvântul Sfânt al Domnului. Iar de adăugat, Oastea Domnului nu a mai avut nimic de adăugat peste ceea ce este, căci a adăuga înseamnă să-L găsești pe Dumnezeu și să nu-L înțelegi.
De aceea, dragii mei, în vremea aceasta și noi suntem pe culmea aceasta de mijloc și ne luptăm din greu ca să ne păstrăm pe culme, pe cea de mijloc, și ne ostenim și ne luptăm din greu pe urmele lui Iisus. Toți ai lui Iisus au avut parte de pietre și din dreapta, și din stânga. Noi îi sfătuim pe frați și îi îndemnăm pe frați să mergem pe această cale, pentru că așa este. Vremurile nu sunt totdeauna la fel.
Cu ce înflăcărare a pornit Israel din Egipt! Citim în Biblie de înflăcărarea aceasta mare, că au fost mulți dintre neamuri, păgâni, care, în înflăcărarea aceasta mare, au plecat și ei împreună cu israeliții. I-a izbăvit Domnul la Marea Roșie până dincolo, pe țărmul celălalt. Ce minunat au cântat cântarea aceea și bărbații, și femeile, și copiii! Și nu au cântat fiecare de capul lui, ci au cântat toți aceeași cântare. Deoparte Moise, de cealaltă parte Maria. Maria dădea tonul și din timpane, și din gură. Iar la tonul ei, toată mulțimea aceea de femei, de copii și de bărbați au cântat aceleași cuvinte, date pe același ton, aceeași cântare. Așa au cântat, iar cântarea aceea s-a scris și se va mai cânta o dată, cum spune în Apocalipsa: „...și toți cântau cântarea lui Moise”. Deci și cântarea aceea a rămas și se va cânta la sfârșit, cântată sus, cu o singură inimă și cu un singur suflet. Și de aceea Dumnezeu a primit-o, și de aceea se va mai cânta o dată în ceruri, la sfârșit.
Și cântarea noastră va ajunge în ceruri și se va pomeni atunci, în vremea aceea, când va trebui să fie cântată, dacă noi astăzi vom fi o inimă și un gând, așa cum spune Părintele Iosif: „M-a învățat s-o cânt... singurel, / mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
La începuturile Oastei, la începuturile creștinismului, așa a fost. Dar, cum am mai spus, vremurile se schimbă. Și, pe parcurs, au venit schimbările, au venit tulburările, firile. Și acum, în vremea asta, în Lucrare a pătruns răul și lucrarea răului...
La început frații erau așa de bucuroși, așa de fericiți că L-au aflat pe Domnul, că au aflat comoara, au aflat cântarea, au aflat viața veșnică, au aflat Poarta prin care pot să intre la Tatăl... Au aflat Calea pe care pot să ajungă în ceruri... Au aflat, pentru că L-au aflat pe Domnul.
Dar a venit și ispititorul și a spus: „Nu e bine așa...”. Căci totdeauna vrăjmașul a căutat să-l ridice pe om să fie ca Dumnezeu, a căutat să-l depărteze pe om de Dumnezeu. Alte stăpâniri nu erau, dar, după ce Dumnezeu a rânduit căpetenii peste popor, atunci vrăjmașul le șoptea oamenilor așa: „Și tu poți să fii căpetenie, nu numai Moise” Să ne alegem altă căpetenie... Până când să tot ascultăm de Moise? Dar ce, numai prin Moise vorbește Dumnezeu? Toată adunarea este sfântă. Și prin noi vorbește Dumnezeu”...
Și iată cum strigătul lor a fost un strigăt de răzvrătire contra lui Dumnezeu; și atunci a venit pedeapsa, că i-a înghițit pe unii pământul. Și astfel, pe cei care au cârtit înaintea Domnului, focul i-a mistuit; căci au luat cădelnițele sfinte, să slujească ei înaintea Domnului. Focul i-a ars pe toți răzvrătiții. Pe ei nu i-a înghițit pământul. Pentru că acele cădelnițe erau sfinte, erau vase de slujbă la cortul întâlnirii, pe ei i-a ars, pe cei care s-au atins de o slujbă la care nu au fost chemați. Iar cădelnițele, pentru că erau sfinte, au rămas neatinse.
Așa și acum, în Lucrarea Oastei Domnului. La început era așa de frumos, așa de minunat, așa dulce! Ce frumos ascultau unul de altul! Ce dulce era dragostea noastră! Ce limpezi erau ochii noștri! Ce senină era Ținta noastră!
Dar acum oare? Tot așa este ca la început? Când vezi cum vânturile au bătut și dinspre dreapta, și dinspre stânga - și poate este și din vina noastră...
În noaptea în care Părintele Iosif a trecut la Domnul, a spus un cuvânt mare, cuvânt ca un testament: „Eu am fost trimis de Domnul la poporul nostru și v-am adus Evanghelia curată, sfântă... Și n-au primit-o conducătorii cei mari, mai marii cetăților, ci au respins Evanghelia Domnului... Și Dumnezeu poate să pedepsească pe cei răzvrătiți... Dar dacă frații nu vor merge curat și nu vor merge uniți, Dumnezeu poate să pedepsească Lucrarea; și atunci se vor ridica dinlăuntru, din Lucrare, oameni nenăscuți din nou, care vor învăța rău, vor învăța greșit și vor tulbura pe frați și vor tulbura adunările”...
Și poate ca starea aceasta să fie chiar în vremile noastre și din vina noastră, că n-am umblat corect și n-am umblat drept, dar nici n-am vegheat și n-am luat seama atunci când trebuia să fim mai veghetori și să luăm mai mult seama. Și de aceea am ajuns la stările acestea între noi.
Dea Domnul ca inimile și sufletele noastre să fie străpunse de Cuvântul Său.
Domnul Iisus îi spune lui Petru așa: „Vino după Mine!” Și, după ce Domnul Iisus i-a spus lui Petru așa, Petru încă se mai oprește în loc și se uită la Ioan. El a uitat în clipa aceea din nou Cuvântul Domnului care îl chema: „Vino după Mine!”, și se interesează: „Oare ce va fi cu Ioan? Va rămâne, nu va rămâne?”... Că a ieșit un zvon că Ioan nu va muri până la a doua venire a Domnului. Și se uita la Ioan, întrebând pe Domnul altceva: „Dar cu acesta ce va fi?”. Deci nu numai că stătea, dar se și uita și Îi punea Domnului și această întrebare, la care Domnul îi răspunde mustrător: „Ce-ți pasă ție de acesta? Tu vino după Mine!”... Adică tu, personal, vino după Mine...
Fraților și surorilor, așa suntem chemați și noi să mergem după Domnul Iisus, așa suntem chemați în Oastea Domnului, în Biserica Lui. Așa cum au fost chemați strămoșii noștri la început. Așa cum au fost chemați și părinții noștri. Așa cum trimisul lui Dumnezeu, Părintele Iosif, ne-a învățat și pe noi atunci și cum și astăzi cuvântul lui a rămas printre noi, când Domnul îi spune Părintelui Iosif așa: „Mă uit peste fronturile Oastei și parcă nu-L văd îndeajuns pe Iisus cel Răstignit”. Și în vremea aceea situația era cu totul alta, decât cea de acum. Vremile sunt altele acum... Dar, dacă ar veni Părintele Iosif, ce-ar spune el acum, când unii trag spre dreapta, și alții trag spre stânga, când alții direct și fățiș se luptă împotriva fraților?...
De aceea, să ne aducem aminte de Domnul Iisus și să ne întoarcem la El, că și extrema de dreapta, și extrema de stânga fac rău. Noi nu avem de schimbat nimic din cadrul Bisericii noastre, ci viața noastră personală fiecare dintre noi trebuie să ne-o schimbăm. Cum spune Sfântul Pavel: „Pentru cei curați, totul este curat, dar pentru cei necurați totul este necurat”.
Pentru cine este în păcat, care e cu cugetul lui murdar, cu sufletul lui murdar, nimica nu-i curat. El strigă că nici preotul nu-i curat, nu-i vrednic să dea Împărtășanie... nici oamenii nu sunt curați, nici frații nu sunt curați... nici adunările nu sunt curate, nici adunările nu sunt bune. Pentru cel necurat totul este necurat. Aceasta, pentru că este murdar cu sufletul, murdar cu ochii, murdar cu urechile... Pentru cei necurați totul este necurat, pentru că ei totul văd negru, totul văd murdar. Dar nu este așa!
Ochiul curat vede curat - și ochiul este lumina trupului. „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Dar dacă ochiul este necurat, tot trupul este plin de întuneric. Vedeți cât de bine se poate vedea lucrul acesta? Când ochiul meu este curat, eu așa-l văd pe frate: frumos, curat, minunat. Îmi aduc aminte de început, de frații care ne-au vestit odată Cuvântul lui Dumnezeu. Mie mi s-a părut ceva atât de frumos - și nu-i o vorbă, că așa erau. Așa de frumos cântau, așa de minunați erau, așa era de mare, de adânc și de dulce Cuvântul Său, așa era de fierbinte rugăciunea... Așa am văzut și așa doresc să văd până la sfârșitul vieții mele. Căci spune Evanghelia Sfântului Ioan: „Ce am primit de la început, ce am văzut, aceea să rămână în noi, că dacă rămâne în noi, și noi rămânem în Tatăl și în Fiul Său”. Dar dacă pe parcurs s-a schimbat în mine ceva, atunci nu mai văd așa și, de bună seamă, nici El, Domnul, nu ne mai vede pe noi.
De aceea, dragii mei, îndemnăm și rugăm pe toți frații să ne întoarcem înapoi și să mergem după Domnul Iisus.
Și extrema de dreapta, și extrema de stânga fac aceeași lucrare de a pierde sufletele. Noi să ne întoarcem înapoi la Iisus cel Răstignit, să-L urmăm pe El așa cum ne-a învățat Părintele Iosif, în Oastea Sa, în Biserica Sa.
Nu vorbim nimic de rău, nu disprețuim lucrurile sfinte sau pe păstorii sufletești, nu înlăturăm nimic, ci disprețuim păcatul și luptăm cu toată puterea, prin harul lui Dumnezeu, ca să scăpăm noi de păcat; și, scăpând de păcat, liberi, să-i putem noi ajuta pe alții să scape de păcat. Căci Domnul Iisus a venit nu să deformeze lumea, să o răstoarne, să întoarcă copacii cu rădăcinile în sus, nu să schimbe lucrurile sau ordinea firească a lucrurilor create de Dumnezeu - ci să schimbe omul, viața lui. Să-l schimbe, să-l nască din nou, să ajungă o făptură nouă în Hristos. Și de aceea s-au luptat Sfinții Apostoli, părinții noștri, Părintele Iosif, prin Domnul Iisus. Toată lupta și munca lor a fost de a forma omul lăuntric, de a ajunge o făptură nouă, un om nou, un om simțit, un om curat, un om drept. Dar nu să se laude cu forma cultului, pentru că au fost mulți reformatori - și încă mai sunt - care s-au luptat să schimbe forma cultului și au schimbat-o, dar oamenii au rămas tot așa păcătoși, în rău.
Și vremea a trecut așa și au schimbat alții, - dar toți au schimbat în afară, iar înlăuntru nimic nu s-a făcut, nici o schimbare. Și au rămas tot cu năravul cel vechi și neschimbat.
Dar schimbarea omului este nașterea din nou, învierea lui din morți, slujba pentru care a venit Domnul Iisus: „El a venit să caute ce era pierdut”...
Dumnezeu să ne binecuvânteze și să binecuvânteze El și Oastea Sa. Domnul Dumnezeu este conducătorul Oastei, El este viața Oastei și puterea Oastei. Prin Mâinile Lui și Oastea biruie, pentru că prin El biruie. Să ridice Dumnezeu, prin puterea Lui, oameni născuți din nou. Oameni care să știe ce vor, care să-L cunoască pe Domnul și să cunoască dragostea Lui, care întrece orice cunoștință.
Oamenii care vin la El sunt mulți... Oamenii care vorbesc sunt mulți - dar sunt puțini întotdeauna oamenii care să caute sufletele și să le scoată din păcat. Uitați-vă cât de mulți sunt cei ce v-au vorbit străini de Lucrare. Au spus: „Ce să facă ei la biserică?”. Au spus că-i necurat (sau altceva) despre Semnul Sfintei Cruci, semnul de biruință al lui Iisus. Așa ne-au învățat, așa ne-au spus. Dar nu ne-au spus și ce să facem la biserică. De aceea ei ne cheamă: „Vino la noi!” vorbindu-ne de vremile de neștiință. Dar, dragii noștri, noi vrem să ascultăm de glasul Păstorului Iisus, de glasul Păstorului celui Bun. Că doar atunci când viața noastră se schimbă cu adevărat, doar atunci se schimbă și viața adunărilor noastre și ajungem din nou la dragostea dintâi, la bucuria și la părtășia frățească pe care le-am trăit la început. Ca să rămânem acolo unde este Lumina lui Hristos și dragostea Lui. Amin.
Slăvit să fie Domnul!