„Am umblat totdeauna în prezența lui Dumnezeu”
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 3
(...) Am dorit din toată inima și m-am rugat Domnului - știe El cât - pentru o zi ca asta și pentru un prilej ca acesta. După cum au venit atâtea zile de întâlniri și de petrecere împreună, fie într-un fel, fie într-altul, vine și o zi de despărțire. Pentru că toate lucrurile își au vremea lor, cum spune în Ecleziastul: „Întâlnirea își are vremea ei, despărțirea își are vremea ei. Începutul își are vremea lui, sfârșitul își are vremea lui. Semănatul își are vremea sa, secerișul își are vremea sa. Bucuria își are vremea ei, întristarea își are vremea ei”. Și, când vine vremea unui lucru, atunci vine și El.
Dar noi ne-am obișnuit împreună, că de ani și de zeci de ani noi ne-am cunoscut unii cu alții. Și, mai de aproape sau mai de departe, am știut unii despre alții; ne-am vorbit unii altora. Așa a fost și-n viața Mântuitorului cu ucenicii Săi, așa a fost și-n viața apostolilor cu ucenicii lor, așa a fost totdeauna, că Dumnezeu a rânduit, în înțelepciunea Lui, ca așa să fie lucrurile pe pământ.
Dar, dacă întâlnirile au o bucurie a lor, despărțirile au și ele un mare rost și un mare rol. Mântuitorul le-a spus multe lucruri ucenicilor Săi. Dar cele mai însemnate adevăruri le-a spus în seara despărțirii. Citiți Evanghelia de la Ioan, că, începând cu capitolul 13 până la sfârșitul capitolului 17, toate aceste adevăruri le-a spus Domnul ucenicilor Săi în seara despărțirii. Spune așa de frumos, zice: „Cu mult dor am dorit să iau cina aceasta împreună cu voi”. Și le-a spus atâtea lucruri frumoase, pe care ucenicii le-au ascultat și cu bucurie, și cu întristare. Presimțeau că aceasta este o seară de despărțire pentru totdeauna.
Vine și o astfel de seară. Și vin astfel de zile pentru noi toți. Dacă veți citi Fapte 20, veți vedea o astfel de seară de despărțire și la Sfântul Apostol Pavel de frații cărora le-a spus: „De-acum știu că nu-mi veți mai vedea fața în trup voi, cei în mijlocul cărora am umblat vestindu-vă vouă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Singuri știți că v-am spus și nu m-am ferit să vă vestesc tot adevărul. Ani de zile, zi și noapte, am căutat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”.
Și toate aceste lucruri umpleau de amărăciune inimile ucenicilor și umpleau de lacrimi ochii lor. Pentru că era ceasul când trebuia să fie descoperite și aceste lucruri și trebuia să fie făcute cunoscute și astfel de adevăruri.
Poate că cele mai mari adevăruri nu ni se spun nouă la întâlnirile noastre, nici în desfășurarea întâlnirilor noastre, ci la despărțirile noastre.
Dacă veți citi capitolul 3 din Epistola a Doua a Sfântului Apostol Petru, veți vedea acolo tot așa niște cuvinte de despărțire de frați. După ce Sfântul Apostol Pavel a spus [cele din] Fapte 20 și Sfântul Apostol Petru [cele din] capitolul 3 din A Doua sa Epistolă, ei s-au dus spre ceea ce era [rânduit]. Au plecat la Domnul. Dar au știut, cum le-a spus Mântuitorul lor, apostolilor Săi, în cele cinci capitole de la Ioan, de la 13 până la 18; au știut și ei că aceste adevăruri erau adevăruri de cea mai mare însemnătate pentru ei și ei le-au reținut.
Anii vieții noastre petrecuți împreună cu cei mai dinainte au trecut de cincizeci. Ceilalți, fiecare, când v-ați apropiat de Domnul și ați venit în Lucrarea aceasta, ați făcut cunoștință cu noi printr-o cântare, printr-o meditație, printr-o întâlnire, printr-o lacrimă, printr-o rugăciune și-am început să ne înțelegem cu duhul unii pe alții. Aceasta este înțelegerea cea adevărată.
Când ne înțelegem noi duhovnicește unii pe alții - fiind oameni duhovnicești - trebuie să le înțelegem toate prin Cuvânt și prin părtășia duhului, pentru că este scris: „Omul firesc înțelege firește, dar omul duhovnicesc înțelege duhovnicește lucrurile”. Și: „duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor”. Domnul Duhul Sfânt ne-a făcut pe noi să avem aceeași tainică înțelegere, dincolo de cuvinte adeseori. Cuvintele noastre sunt puține. Sfântul Apostol Pavel spune: „Mai mult fac cinci cuvinte înțelese”, acele cinci cuvinte pe care le înțelegi cu duhul, „decât zece mii spuse cu limba”, de cele mai multe ori. Rămân miile de cuvinte spuse cu limba... nu le înțelegem. Dar puținele cuvinte spuse și simțite cu duhul, dacă avem același duh, Dumnezeu ne face să le înțelegem.
Am vorbit aceste cuvinte de introducere ca să putem restabili între noi acel fel tainic și sfânt de înțelegere a duhurilor. Poate că până acuma am vorbit prea mult cu limba și prea puțin cu duhul; prea multe cuvinte cu buzele și prea puține cu duhurile. Și de aceea s-au mai ivit între noi și diferite feluri de a înțelege același cuvânt. Limba omenească, cât de desăvârșită ar fi ea, nu poate niciodată să redea în întregime înțelesul unui gând pe care-l simțim cu sufletul. Dar limba duhului e totdeauna deplin desăvârșită pentru a ne face să înțelegem acest lucru.
Se spune că în Împărăția lui Dumnezeu și în Împărăția cerească nu vor fi aceste mijloace de înțelegere între noi și Domnul sau între noi și frații de acolo: a cuvintelor. Ci a duhurilor. Vom gândi. Și fratele sau sora, sau cel cu care vom vrea să comunicăm ne va înțelege gândul, simțirea, fără mijlocirea cuvintelor. Și noi, la fel, îi vom înțelege gândul și simțirea celui cu care mergem și cu care vom fi împreună. Comunicarea aceasta se va face nu numai atât de repede cum nu se poate prin cuvinte, ci și așa de perfect și deplin, încât nu va fi posibilitate de a nu ne înțelege, nici de a ne minți unii pe alții.
Pentru că ne vom împărtăși gândurile și tainele inimii fără mijlocirea cuvintelor. Așa cum ne înțelege Dumnezeu și cum ne înțelegem cu El în momentele tainice ale rugăciunii și ale meditației, când, în singurătate, stăm în duhul, în legătură directă cu Dumnezeu. Simțim că El ne înțelege inima și gândurile; că n-are nevoie de cuvinte. Și noi așa înțelegem gândurile lui Dumnezeu: prin duhul, nu prin cuvintele Lui. Acesta e cel mai adevărat și mai înalt fel de a ne înțelege unii cu alții. Și, când noi am devenit oameni duhovnicești, așa ne înțelegem. Atunci nu numai că nu ne vom minți unii pe alții, dar nici nu ne vom putea minți. Nici nu vom dori aceasta, ci ne vom simți fericiți că ne împărtășim inimile.
Ați avut vreodată ființe scumpe pe care le-ați iubit cel mai mult de pe pământ... Știți bine că sufletele care se iubesc comunică între ele dincolo de cuvinte, prin mijlocul cel tainic al duhului. N-ai nevoie să-i spui ființei iubite (...) prin cuvinte, ci printr-o privire. Te înțelege dintr-un gând. Și-așa ați fost de fericiți când ființa pe care ați iubit-o: mama sau soția, sau logodnica, sau fiul, sau fiica, v-au înțeles fără să fie nevoie să-i spuneți multe cuvinte. Au înțeles.
Aceea este adevărata înțelegere între suflete: care se restabilește prin afinitatea de gânduri, prin căldura dragostei și prin părtășia duhului între noi. Așa vrea Domnul să ne înțelegem noi cu El și așa vrea Domnul să ne înțelegem noi între noi. Dacă veți gândi bine la aceste lucruri, veți vedea cât de adevărate sunt și cât de necesare ne sunt ele nouă, tocmai pentru ca să nu mai fie între noi decât părtășia cea adâncă și sfântă a iubirii care ne face să fim una, să gândim la fel, să simțim la fel, să vorbim la fel, să umblăm la fel. Așa cum ne cere și cum ne roagă Cuvântul lui Dumnezeu s-ajungem să fim.
Eu vă spun aceste lucruri, scumpii mei frați, pentru că știe Domnul cât de puțin mai suntem împreună. Nu numai trupește. Au trecut anii... eu am trecut de șaptezeci de ani. Și să știți că este adevărat Cuvântul lui Dumnezeu când spune: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani”. După aceea se mai adaugă... mai trăiesc unii, dar nu-i mai duci: îi târâi.
Anii șaptezeci sunt totuși un hotar. După aceștia simți că „s-a întors frunza-n tei”, cum se vorbește. Vine vremea spre sfârșit și trebuie să ne pregătim, mereu să ne pregătim să ne întâlnim cu Dumnezeu. Bineînțeles că nu e fixat numărul acesta la toți oamenii. Pentru că nimeni nu știe ceasul și ziua când e chemat. Sunt atât de mulți oameni care n-ajung nici pe departe vârsta de șaptezeci. Pentru că mai mulți oameni mor tineri, decât bătrâni.
La șaptezeci de ani ajung foarte puțini. V-aduceți aminte câți eram când eram copii și cum, rând pe rând, alții copii, alții tineri, alții mai în vârstă, s-au dus. Deci nu-i sigur. Dar, dacă Domnul îngăduie să ajungi șaptezeci de ani, e totuși un hotar.
Așa a rânduit Dumnezeu să fim noi trecători, cum spune Cuvântul Său în psalm: „Omul... zilele lui sunt ca iarba. Dimineața înfrunzește, înflorește, seara se usucă și se duce”. Așa că, eu ce să zic? Nu numai trupește sunt așa de uzat și obosit, și bolnav, că în fiecare noapte, de la unsprezece până pe la unu, sunt mereu în crize cu inima și cu celelalte și niciodată nu știu dacă mai ajung dimineața.
Dar s-au și ivit acum niște probleme în care, chiar dacă ar mai fi vorba de trăit, anumite trebuințe ale Lucrării lui Dumnezeu le-a adus Domnul în așa fel, încât sunt silit, dacă va fi voia Domnului, să fac un drum foarte lung. Știe Dumnezeu ce m-așteaptă și cum va fi. Stau și eu ca Sfântul Apostol Pavel în capitolul 20 din Faptele Apostolilor: „Numai duhul mă înștiințează din loc în loc că mă așteaptă lanțuri și necazuri”, și încercări și... așa sunt pe pământ. Și noi trebuie să ne așteptăm la acestea.
Vreau să știți... că ați auzit poate într-un fel sau altul: nu caut pentru mine nici un avantaj și nici un folos. De zeci de ani trăiesc în situația în care mă știți. N-am nevoie nici de avantaje trupești, nici de alte avantaje pe pământ. Doresc numai să-mi sfârșesc cu bine slujba pe care am primit-o de la Domnul și să-mi pot face datoria până la sfârșit față de Lucrarea Domnului în care m-a chemat Domnul din copilărie.
Doresc să-mi împlinesc cu cugetul curat, cu frică de Dumnezeu datoria care știu că mi-a rânduit-o. Și între frați, și între străini, și cu cei mai de jos, și cu cei mai de sus, am umblat totdeauna în prezența lui Dumnezeu și cu grijă să nu păcătuiesc cu nimic, nici împotriva Cezarului, nici împotriva templului, nici împotriva lui Dumnezeu. Pentru că Lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu are o chemare mare și un rost strălucit.
Duhul Sfânt, Acela care i-a încredințat-o Părintelui Iosif acum atâția zeci de ani și Care i-a insuflat lui și i-a poruncit cum să se poarte, cum să învețe, cum să lucreze-n Lucrarea aceasta, ne-a încredințat și pe noi, cei care am venit cu el în zilele lui, că, așa cum a primit el de la Domnul și cum ne-a învățat el pe noi, așa suntem datori să-i învățăm și noi pe alții, după Cuvântul care spune: „Învață pe copiii tăi exact cu cuvintele cu care te-a învățat părintele tău pe tine”. Și învață-i pe elevii tăi exact cu cuvintele cu care te-a învățat învățătorul tău pe tine. Pentru ca adevărul să se transmită din tată în fiu, din generație în generație, neschimbat, atât în duhul lui, cât și în forma lui și în cuvântul lui. De aceea a spus: „Când vă rugați, voi așa să ziceți...”. Și ne-a învățat cum să zicem. Și să nu stricăm niciunul din cuvintele Domnului: nici din învățătură, nici din rugăciune, nici din sfătuirile pe care ni le dăm unii altora. Ci, cu toată frica și cu toată temerea de Dumnezeu, să ne apropiem de lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu cum s-a apropiat Moise de rug când, plin de frică și de cutremur, și-a descălțat încălțămintea cu care venise până aici, dându-ne nouă să înțelegem cu câtă temere de Dumnezeu și evlavie, și sfântă frică trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, de Lucrarea lui Dumnezeu, de Cuvântul lui Dumnezeu, de tot ceea ce ne poruncește Dumnezeu, o dată ce-am fost chemați în lucrul Lui.
Dragii mei frați, aș vrea să mă înțelegeți; și mă rog lui Dumnezeu să vă încredințeze duhurile de ceea ce este în duhul meu acum când vă împărtășesc aceste lucruri.
Ați venit în Lucrarea lui Dumnezeu de bunăvoie. V-a adus Dumnezeu și v-a adus îndemnul duhului când ați auzit odată un cuvânt care v-a străpuns inima. Așa am venit și eu. Așa am venit fiecare dintre noi.
La o Lucrare care era atunci când am venit noi. Cu zeci de ani înaintea noastră o întemeiase Dumnezeu. Îi dăduse planul în care să se desfășoare; îi dăduse lucrătorii cărora le-a încredințat acest plan, pentru că a avut încredere în ei. Și ei au lucrat cu toată teama și frica, încredințându-ne nouă Cuvântul lui Dumnezeu, cum a spus Sfântul Apostol Pavel: „Fie ei, fie noi, noi așa v-am propovăduit și voi așa ați crezut. Acuma, dacă ar veni un înger din cer să v-aducă o altă evanghelie și o altă învățătură, anatema să fie. Și noi înșine dacă am veni...”, pentru că nu este alt adevăr și nu este altă învățătură decât aceea care vi s-a spus de la început și pe care trebuie s-o țineți până la sfârșit. De aceea, când ne-am apropiat noi de Cuvântul acesta, ne-am apropiat ca Moise de Sinai. Era Cuvântul lui Dumnezeu cel sfânt, scris cu degetul lui Dumnezeu pe piatră, ca să nu mai poată fi nici șters, nici corectat niciodată.
Și, dacă noi suntem cu adevărat conștienți de acest mare adevăr, atunci așa ne aplecăm: cum s-a aplecat Moise înaintea lui Dumnezeu. Descălțându-se de toate gândurile și ideile, și obiceiurile, și formele lui de mai 'nainte. Că te-ai apropiat de focul lui Dumnezeu din care vorbește Domnul, Care este foc arzător. Atunci trebuie să știm că trebuie din toată inima și cu toată temerea și evlavia să ne însușim pe deplin și nestricat întreg Cuvântul Său pe care ni l-a transmis prin poruncile Sale, prin omul Său.
Se spune că, atunci când Moise a fost pe muntele Sinai și când poporul Israel era adus până în momentul adevărului în fața lui Dumnezeu, mai erau șaptezeci de popoare pe pământ. Atunci erau, la ora aceea, în lume șaptezeci de popoare. (Scrie asta undeva, nu-n Cuvântul lui Dumnezeu.)
Și Dumnezeu, când l-a chemat pe Moise pe munte, când trebuia să-i dea Legea cea sfântă și poruncile Lui neschimbate, a mai ales și din cele șaptezeci de popoare câte un reprezentant, cum a fost Moise din poporul Israel. Moise însă nu i-a văzut pe cei șaptezeci, nici cei șaptezeci nu l-au văzut pe Moise. Dar pe Dumnezeu Îl vedeau toți cei șaptezeci, așa cum ne vedem noi acum unii pe ceilalți. Și așa cum ne auzim noi acum cuvintele noastre, așa auzea fiecare din cei șaptezeci, în limba sa, cuvintele lui Dumnezeu.
Așa de frumoasă asemănare este asta cu ceea ce s-a petrecut la praznicul Cincizecimii, când din toate neamurile de pe fața pământului erau în Ierusalim. Și Duhul Sfânt a grăit prin profeții, prin apostolii Săi aceleași cuvinte, dar pe care fiecare dintre cei care erau acolo le auzeau în limba lor. Așa spune: „Cum se face că fiecare dintre noi auzim în limba noastră cuvintele, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu?”. Puterea lui Dumnezeu a făcut, în ziua primirii Legii pe muntele Sinai, ca și-n ziua primirii Evangheliei în Ierusalim, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, aceeași minune. Cei șaptezeci de profeți ai celorlalte șaptezeci de națiuni ca și celelalte șaptezeci de națiuni care erau atunci în Ierusalim au auzit fiecare aceleași cuvinte ale lui Dumnezeu.
Și spune mai departe acel adevăr că cei șaptezeci de profeți ai celorlalte șaptezeci de neamuri, care erau împreună cu Moise atunci pe muntele Sinai, au auzit și ei la fel și au primit fiecare dintre ei la fel aceste porunci.
Și Dumnezeu i-a trimis pe fiecare: „Acum du-te la poporul tău și spune-i cuvintele adevărate și poruncile veșnice ale lui Dumnezeu”.
Dar, zice mai departe adevărul, nici unul dintre ceilalți șaptezeci de profeți n-au fost credincioși cum a fost Moise. Numai el a spus adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Fie că n-au putut să le înțeleagă, fie că interesele lor erau să le spună altfel, toți ceilalți au spus popoarelor lor altfel legile lui Dumnezeu și cuvintele lui Dumnezeu. Și popoarele lor au devenit păgâne, au devenit idolatre, au început să se închine la zei străini și să-și facă idoli, nu ca poporul evreu, căruia adevăratul profet al lui Dumnezeu le-a înfățișat adevărul sănătos și curat. Numai aceștia au păstrat adevărul, datorită acelui om minunat pe care Dumnezeu l-a ridicat în mijlocul lor și-a faptului că ei au ascultat de Moise. Dumnezeu i-a socotit apoi profeții Lui și poporul Său și i-a binecuvântat, rânduind ca, din mijlocul lor, să se nască Acela pe care-L profețise Moise și care a fost Mântuitorul nostru.
Ce mare har este să ai în mijlocul tău un profet adevărat, care înțelege curat cuvintele lui Dumnezeu și-apoi, când se duce să spună poporului, le spune curat cuvintele lui Dumnezeu. Atunci poporul cunoaște pe Dumnezeu și Dumnezeu recunoaște poporul Său. Mare lucru este să ai un profet adevărat în mijlocul poporului tău.
Dumnezeu a avut față de noi o milă deosebită, ca față de poporul evreu; și l-a ridicat în mijlocul nostru pe Părintele Iosif Trifa. Acesta a fost un profet. Mulți dintre cei de astăzi nu-și dau seama. Nici pe Moise nu l-au recunoscut atunci, nici pe alți profeți dintre toți cei care au venit. Ce-a pățit Isaia, ce-a pățit Ieremia, ce-a pățit Daniel, ce-au pățit ceilalți profeți? Ce-au pățit și Sfinții Apostoli, la vremea lor? Ce-a pățit Sfântul Ioan Gură de Aur, la vremea lui? Caterisit, alungat, îndepărtat, dus... De cinci ori a fost caterisit și a murit undeva... Ducându-l în exil, poate că l-au omorât soldații, ca să nu tot meargă cu el din cetate în cetate, pe jos, cum îi duceau jandarmii și pe frații noștri, din post în post, înainte...
Câți dintre frații noștri n-au pățit la fel ca Sfântul Ioan Gură de Aur... la început, când mulți frați erau arestați aici și duși din post în post până nu știu unde. Mulți dintre ei s-au îmbolnăvit. I-au bătut, i-au chinuit și au murit astfel în slujba lui Dumnezeu, cum a murit Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar cine este astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur! Cât preț și cât respect, și ce mare cinste, și ce mare însemnătate a avut el pentru lucrarea lui Dumnezeu!
Așa ca în vremea profeților a pățit și Părintele Iosif: bătut, chinuit, huiduit, dat în judecată, tras la răspundere, prin spitale și prin judecăți... și-a sfârșit viața la cincizeci de ani, când era în plină putere normală de creație și de lucru. Dar va veni vremea când întreaga creștinătate îl va sărbători, ca pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca pe unul dintre apostolii și profeții lui Dumnezeu - pentru că așa a fost. Iată că el a fost atât de credincios! Și cât de credincios a fost el în lucrul încredințat lui, Dumnezeu ne-o dovedește astăzi [prin faptul] că Lucrarea aceasta trăiește și crește și toți vrăjmașii ei s-au risipit, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.
E o taină!... E o taină mare, fraților, că noi putem să ne adunăm astăzi cu miile; că într-o zi de sărbătoare de Rusalii, la Sibiu, pot să se adune - ca și acuma de curând - trei mii de oameni.
Stau acolo șapte, opt ceasuri. Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu vestit la stații de amplificare, într-o instituție publică, și nu se întâmplă nimic. E o lucrare puternică a lui Dumnezeu care păzește această Lucrare. Și atunci noi trebuie să gândim adânc la aceste adevăruri.
Nu numai să-I mulțumim lui Dumnezeu că Se ocupă în chip deosebit și apropiat de mersul acestei Lucrări, dovedind cu puterea Lui harul care înmulțește numărul celor care vin (peste optzeci la sută e tineret. Avem tineret înzestrat de Dumnezeu și sunt în mijlocul lor multe talente și multe suflete de valoare, din care Dumnezeu va ridica mulți lucrători); dar și că a întocmit lucrurile în așa fel, încât, chiar dacă te urăsc toți, nimeni nu-ți poate face nimic, când te păzește Dumnezeu. Asta-i dovada unui mare har!
Și, dacă harul lui Dumnezeu e așa de mare peste această Lucrare, cât de pătrunși trebuie să fim noi de încredințarea că în această Lucrare avem o datorie mare și o răspundere mare pentru care ne va chema Dumnezeu la judecată când va veni vremea acestei răspunderi.
Am zis: pentru că această Lucrare e așa de minunată, noi trebuie să ținem seamă de toată istoria ei. Dumnezeu prin Părintele Iosif a făcut Lucrarea aceasta. Și el a spus mereu: „Lucrarea aceasta e a lui Dumnezeu. Ea poartă în numele ei numele Lui”. De aceea o apără Dumnezeu. Nimeni dintre noi să nu fie nebăgător de seamă și nepăsător, căci va veni vremea să răspundem fiecare pentru felul în care am lucrat în locul și în timpul în care ne-a așezat Dumnezeu, cum am lucrat.
Să nu fim, deci, nici leneși, nici nepăsători, ci deplin hotărâți și conștienți de răspunderea cea mare pe care o avem. Nu numai pentru că noi de bunăvoie am venit și-am zis: „Doamne, pun legământ cu Tine că voi fi un credincios slujitor al Tău în Lucrarea aceasta”, dar și pentru că Dumnezeu, contând pe legământul nostru și pe promisiunea noastră, ne-a așezat într-un loc, să facem o slujbă. Mai modestă sau mai importantă, fiecăruia după cum ne-a rânduit Dumnezeu.
Într-un angrenaj mare nu sunt numai roți mari, numai piese mari; sunt și piese micuțe. Dar, cât de micuță ar fi o piesă, tot angrenajul acesta suferă, dacă piesa aceasta nu-și face datoria la locul ei. Câte minunate flori sunt în lumea aceasta: mai mari, mai mici, mai importante și mai modeste! Dar ar suferi toată mulțimea aceasta a frumuseții, dacă o floricică mică de Nu mă uita sau chiar dacă o floricică de spin ar lipsi din toată mulțimea aceasta minunată a lucrării frumoase a lui Dumnezeu.
Și noi suntem însemnați în locul unde ne-a așezat Dumnezeu. Nici unul nu-i fără importanță. Stelele pe cer, spune Cuvântul lui Dumnezeu, au fiecare valoarea lor. Acolo, undeva departe, abia licărind, își face datoria. Și, dacă ea n-ar fi acolo, ar fi un loc gol. Și locul acela ar fi întuneric.
Și noi suntem așezați de Dumnezeu... „Voi sunteți sarea”, „voi sunteți lumina”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci fiecare luminiță trebuie să întregească, prin raza ei, valoarea celorlalte lumini, ca să crească lumina și harul lui Dumnezeu între oameni.
Fiecare bobiță mică de sare contribuie cu puterea ei la cantitatea întreagă care împiedică stricăciunea și care păstrează ceea ce este curat pe pământ. „Voi... lumina”, „voi... sarea”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, socotindu-ne pe fiecare dintre noi o bobiță puternică în întregimea celorlalte.
Pietrele mari, blocurile mari, stâncile mari sunt formate din firicele de praf și de nisip sudate puternic la un loc. Așa ne vrea pe noi Dumnezeu: sudați sufletește și trupește unii cu ceilalți, că de-aceea ne-a chemat Dumnezeu și de-aceea ne-am făgăduit noi că vom fi ai Lui, pentru ca să fim una în toate privințele. El Însuși a spus: „Prin aceasta va cunoaște lumea că sunteți ai Mei, dacă veți fi una între voi. Mă rog să fiți una; Mă rog să vă iubiți, Mă rog să lucrați împreună”. Domnul așa ne vede. Și noi așa să ne simțim unii cu ceilalți.
Am vrut și-am pomenit un cuvânt de despărțire, că se poate să vină, fraților. Știți, noi am fost liniștiți și fericiți, că, mereu, chiar dacă eram departe unii de alții, ne-am știut totuși că suntem; și că suntem aproape. Ne-am văzut mai des sau mai rar, dar ne-am văzut unii cu alții. Am stat mai mult sau mai puțin împreună, dar ne-am știut și ne-am obișnuit să ne simțim unii împreună cu alții.
Și totuși există o zi, o clipă când trebuie să ne obișnuim și cu depărtarea. Întâlnirea își are vremea ei, despărțirea își are vremea ei, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Pe lumea aceasta, toate vin și toate trec, că așa le-a rânduit Dumnezeu; și noi nu putem schimba nimic din toate acestea, ci numai trebuie să ne supunem de bunăvoie și liniștiți acestor legi pe care le-a rânduit Dumnezeu și să ne străduim noi să facem în așa fel, încât lucrarea care ne-a fost nouă încredințată să apară mai frumoasă prin colaborarea noastră.
(...) Și această apreciere a fiecăruia în parte ridică apreciere asupra întregii Lucrări și din toate părțile e privită Lucrarea cu respect din pricina comportării frumoase a fraților noștri, care, fie în locul cel mai de jos, fie în locul cel mai de sus, fac cinste și fac să fie privită cu respect Lucrarea Domnului. Acesta este încă unul din argumentele minunate pe care Dumnezeu ni le dă ca să avem putere și încredere pe mai departe.
Și să știți că aceasta este, într-un anumit fel, și explicația la taina pe care-o trăim acum. Un răspuns la întrebarea: cum ne putem aduna noi acum mii de oameni, în văzul tuturor, deși n-avem nici o legalizare, nici o autorizație, nici un fel de statut legal în țara asta? Ceea ce-a făcut să avem astfel de prețuire din partea autorităților e puterea lui Dumnezeu, dar și comportarea frumoasă a fraților noștri și a surorilor noastre la locul de muncă și unde ne-a așezat pe noi Dumnezeu.
De aceea noi mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de suflete, pentru că, din pricina noastră, Numele Domnului este binecuvântat și, din pricina acelor frați, Lucrarea Domnului a căpătat cinste în fața oamenilor. Altfel cum se explică... pentru că doar singuri știți că acum câțiva ani ne urmăreau cu ciomegele, pas cu pas, și nu puteam fără amendă, fără prigoană, fără percheziții și așa mai departe.
Dumnezeu a făcut să se convingă nu numai că nu suntem răufăcători în țară, ci suntem așa de necesari, cei mai necesari în țara asta.
Pentru că acuma, la Sibiu, un profesor universitar care a stat acolo de la ora opt și jumătate până la trei după-masă și a văzut toată desfășurarea programului nostru - printre alții care au mai fost ca el - a putut să spună: „Într-adevăr, am văzut un lucru extraordinar! Eu nici nu mi-aș fi putut închipui că acest lucru se poate întâmpla acum și că mai există în țara asta și mai există în lume un fenomen de acesta, atât de pozitiv, ca Lucrarea Oastei Domnului. Îmi însușesc total punctul dumneavoastră de vedere și spun: dacă Lucrarea aceasta nu va deveni ea însăși un prilej de mântuire pentru neamul nostru și pentru Biserica noastră, Dumnezeu n-are alt mijloc și Biserica aceasta, și neamul acesta se va pierde, pentru că un alt mijloc nu le trimite Dumnezeu”. Mântuirea neamului nostru și a Bisericii, dacă nu vine prin Oastea Domnului, nu va mai veni deloc. Și nu numai a neamului nostru, ci a atâtor altor neamuri.
Așa că astăzi lumea privește spre Lucrarea aceasta plină de nădejde și cu o mare speranță că Dumnezeu, prin această Lucrare, va aduce la mântuire întreg neamul nostru și poate că și alte neamuri. Dacă noi facem parte din Lucrarea aceasta și Dumnezeu ne-a socotit vrednici să ne încredințeze cinstea aceasta, atunci ce fel de oameni ar trebui să fim noi - cum spune Sfânta Scriptură? Unitatea dintre noi trebuie să fie așa de strânsă ca a miilor de boabe de nisip strânse într-o stâncă. Nimic să nu ne poată despărți pe unii de alții. Să ne dăm seama că, în fața lui Dumnezeu, răspundem de conștiința cu care iubim Lucrarea și-i iubim pe frați și de părtășia unității dintre noi.
Vă spun acest lucru pentru că ați fost chemați de Dumnezeu în această Lucrare și fiecare cu numele sunteți scriși în cartea lui Dumnezeu. Și fiecare sunteți supravegheați direct de puterea lui Dumnezeu, de îngerii lui Dumnezeu. Și fiecare aveți, și fiecare avem răspundere pentru viitor. Eu am această răspundere în măsura în care Dumnezeu S-a îndurat și, de dinapoia celor din urmă, m-a luat și m-a pus undeva, spunându-mi: „Ești aici să-mplinești o slujbă!”
M-am străduit să o împlinesc cu toată frica de Dumnezeu, de când eram copil. Și fiecare dintre dumneavoastră aveți această însărcinare în locul în care v-a așezat Dumnezeu. V-a făcut un tată de familie, v-a făcut membru într-o adunare, trebuie să faci slujba aceasta cu toată frica de Dumnezeu, că mâine ne va chema la răspundere. În fața lui Hristos, în fața Lui, înaintea Căruia se pleacă toate lucrurile, va trebui să stăm tremurând și să răspundem la întrebările Lui: cum ne-am făcut datoria în mijlocul adunării, în mijlocul familiei, în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Gândiți-vă la răspunderea aceasta cu teamă, cu grijă și cu simț de răspundere.
Gândul cu care trebuie să plec... am fost chemat în Statele Unite ale Americii. Și am acceptat chemarea pentru două luni, ca acolo să vedem ce-am putea face pentru viitorul copiilor noștri, ca să aibă și ei un mijloc de hrană duhovnicească. Cum s-a gândit Părintele Iosif când a lăsat tot și s-a dus în Germania să pregătească o tipografie prin care să putem noi avea Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că acesta este și gândul cu care Dumnezeu a pregătit drumul acesta. Și am zis: „Și-așa... știe Dumnezeu cât de puține zile mai am. După șaptezeci de ani, atâția pomi s-au prăbușit și se prăbușesc.
Aș vrea ca în acest timp scurt - știe Dumnezeu cât El a mai rânduit - să pot pregăti ceva pentru viitorul Lucrării și pentru frații noștri. Dacă e voia lui Dumnezeu, se va face. Eu am depus actele nu în mâna celui care lucrează la pașapoarte, ci în mâna lui Hristos. Am zis: „Dacă este voia Ta, pentru lucrul Tău, pentru Lucrarea Ta, pentru sufletele care vor veni, deschide drum. Dă-mi putere, dă-mi ajutor, dă-mi zile, dă-mi sprijin, dă-mi relații, dă-mi condiții să pot ajuta la aceasta. Dacă nu-i voia Ta, închide drumul, că și-așa nu mai am nevoie decât de odihnă”.
După atâția ani - și ce fel de ani... - n-am altă dorință, decât să pot închide ochii în pace. Mi-ar fi de ajuns. Bogăție n-am nevoie. Un singur costum de haine am. Pantalonii ăștia îi am din 1965, aduși de sora Bianca Bringel din Ierusalim. N-am nevoie de alții, pot să mă înmormânteze cu ăștia. Case și bogății n-am nevoie, pentru că, dacă am un loc unde să-mi plec capul, mi-e de-ajuns. Dacă doresc ceva, doresc să fac ceva pentru Lucrarea Domnului, pentru generațiile care vor veni; [noi], cei care avem răspunderea să le pregătim un cuvânt de hrană duhovnicească și un mijloc de mântuire și pentru ei. Cum ne îngrijim de cele trupești, să ne îngrijim și de cele sufletești. Pentru asta [am vrut]...
Au fost [unii] care au zis: „Nu, frate, să nu te duci. Pentru că... s-ar putea întâmpla să nu-ți mai dea voie să vii înapoi sau cine știe ce se poate întâmpla pe drum”. Am zis: „Lucrarea e a lui Dumnezeu. El o apără, nu noi o putem apăra”. Odată și-așa trebuie să se sfârșească viața aceasta. Încredințăm totul în mâna lui Dumnezeu și El va lucra. Eu simt această răspundere. Și, pentru aceasta, accept orice sacrificiu, orice risc, orice oboseală, orice greu, pentru ca să reușesc. Pentru că simt că-i o poruncă a lui Dumnezeu.
Dacă dumneavoastră spuneți „Nu”, eu îi ascult pe frați. Și vreau să nu fac un pas fără consimțământul fraților. Totdeauna am întrebat: „Fraților, e bine așa? Cum trebuie să facem aici?”. Am ascultat de frați. Și acuma ascult.
Am mai fost în multe părți... și voi mai merge. Până va sosi vremea plecării - dacă va mai sosi -, am să mă duc și am să le spun și la alți frați. Că eu vreau să fac totul în ascultare și în unitate cu frații.
Am zis: Fraților, dacă sunteți de părere să mă duc, bine! Eu sunt fericit. Dar vă cer un lucru: să mă însoțiți necurmat cu dragostea, cu rugăciunile, cu lacrimile, cu zile de jertfă, pentru că pentru Domnul mă duc. Dacă sunteți de părere să nu mă duc, v-ascult! Dar răspunderea care mă apasă acuma pe mine va trece asupra dumneavoastră. Și în Ziua Judecății eu voi fi scutit, că am spus: „Doamne, am vrut... dar am vrut să ascult și de frați, că Tu mi-ai poruncit: «Supuneți-vă unii altora în dragoste. Ascultați-vă!». Eu am ascultat de frați, n-am mers”. Voi fi dezvinovățit.
Frații trebuie să știe acest lucru. Fie într-un fel, fie într-altul, avem răspundere toți. Și acest lucru vreau să vi-l spun acuma și frățiilor voastre, cum l-am mai spus și la alții și am să-l mai spun. Eu nu m-ascund cu nimic. Vreau să fac orice pas cu îngăduința, cu aprobarea, cu asentimentul, cu părtășia tuturor fraților. Sunteți de părere să mă duc?
[Așa cum] am zis: mă voi duce în Numele Domnului, dar să vă simt că sunteți împreună cu mine”. Sunteți de părere să nu mă duc? Rămân mai departe. Stau și aici mai departe, în locul unde m-a așezat Dumnezeu, gata să răspund înaintea tuturor de credința noastră și de tot ce facem, cum am răspuns și până acum.
Vreau să fiu credincios în lucrul pe care mi l-a încredințat Dumnezeu, așa cum trebuie să simțim și să dorim toți. Fie mic lucrul sau mai mare, știe Dumnezeu ce loc ne-a încredințat. (...) [Dar] când va veni Domnul, să ne găsească credincioși acolo unde ne-a așezat El: într-un loc mai modest, într-un loc mai important... Numai locul Domnului este unic; locurile noastre pot fi schimbate de Domnul.
Așa că acesta este unul din motivele pentru care am venit și-am vrut să stau de vorbă cu toți frații. Indiferent dacă într-o adunare unii sunt de o părere sau de alta, nu contează. Dumnezeu ne va face iarăși să simțim la fel, să gândim la fel, cum a fost la început. Dar în ce privește mersul general al Lucrării, cu toții trebuie să simțim la fel, pentru că soarta noastră e legată de soarta Lucrării. Noi suntem ca într-o corabie. Pe-o corabie mare pot să fie neînțelegeri între corăbieri, dar soarta lor depinde de soarta corabiei. La corabie trebuie să țină toți. Că dacă în corabie se ivesc spărturi și unii le lărgesc sau le fac, când se scufundă corabia se scufundă cu toții. Noi fiecare răspundem de soarta corabiei acestei Lucrări, de soarta Lucrării în care suntem. Primejdia nu-s furtunile din afară. Primejdia sunt spărturile din corabie: neînțelegerile dintre noi. Din afară pot să vină prigoane și furtuni, nu interesează. Câtă vreme între noi este unitate, Dumnezeu ne dă biruință și putere și rezistăm. Când între noi încep neînțelegerile și noi stricăm corabia în care suntem, atunci pieirea noastră a tuturor este sortită.
Aveți grijă de corabie! Dregeți spărturile... când le faceți! Pentru că vom răspunde în fața lui Dumnezeu de toate acestea cu toții. S-avem grijă și, dacă până astăzi au fost frecușuri și interpretări, anulați-le. Să restabilim în mijlocul nostru unitatea și pacea. (E trei fără douăzeci și cinci.)
Așa că, în mare, aceste lucruri au fost adevărurile pe care am vrut să le împărtășesc. Drumul pe care merg e un drum foarte lung și foarte greu. Starea sănătății mele e așa cum e. În afară de primejdiile care pot să vină din cauza sănătății ruinate și a trupului uzat, și a vremii, a anilor trecuți, mai sunt și primejdii din afară, care pot să contribuie foarte mult la o despărțire, astăzi, pentru totdeauna dintre noi. Eu sunt conștient și sunt realist. Îmi dau seama de tot ce se poate întâmpla. Bineînțeles, dacă gândul și îngăduința lui Dumnezeu va lăsa să se întâmple unele sau altele din aceste presupuneri ale noastre. Dar noi trebuie să fim pregătiți pentru toate. Și se cam presimte în aer când se apropie toamna. Simți că altfel bate vântul, altfel e atmosfera, altfel e tot. Și noi presimțim acum apropierea aceasta a toamnei. Nu în ce privește vremea de afară, ci în ce privește starea noastră lăuntrică, după rânduielile lui Dumnezeu.
Am vrut neapărat să vă vedem, să schimbăm între noi aceste gânduri și să vă fac cunoscute aceste adevăruri cu care... ne despărțim acum, știe Dumnezeu pentru cât timp.
Poate că rândul viitor, data viitoare, întâlnirea viitoare o vom avea numai în fața Domnului Iisus, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu când zice: „că toți avem să ne înfățișăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata fiecare pentru binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”. Să știți: toți ne vom întâlni acolo. Și în fața noastră nu va fi numai nevăzut, [văzut doar] prin credință, cum e acuma Domnul. Ci în fața noastră va fi văzut. (...)
Mântuitorul n-a vorbit atunci și n-a vrut să înțeleagă că săbii de acestea de fier, de oțel aveau nevoie ucenicii să-și procure atunci când Mântuitorul urma să Se despartă de ei. Dar ei au înțeles de astea... și-au zis: „Avem aici două săbii”. „Destul”, le-a zis El. A văzut că nu L-au înțeles.
Când i-a vorbit lui Iuda: „Ce ai de făcut, să faci mai repede”, au înțeles că Mântuitorul îi spune să ducă să cumpere de-ale mâncării pentru Paști. N-au înțeles... Când a vorbit cu samariteanca, ea nu înțelegea. De-atâtea ori vorbim cu oamenii - și chiar cu frații și cu credincioșii - și nu ne înțelegem deplin gândurile fie dintr-un motiv, fie dintr-altul: fie n-avem noi cuvinte de ajuns, fie n-au ei, ceilalți, înțelegere de-ajuns. Și-atunci spunem despre un lucru și suntem înțeleși despre altul. Și această neînțelegere și nepotrivire de gânduri creează apoi stări diferite și împotriviri. Și din cauza aceasta lucrurile nu merg, de multe ori, cum ar trebui să meargă.
Însă dacă noi avem Duhul Domnului în noi și ne străduim ca duhurile noastre să fie liniștite în fața lui Dumnezeu și gata să asculte Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă înțelepciunea care vine de Sus și care ne ajută apoi să ne pătrundem inima și gândurile de același adevăr care să ne facă nu numai să nu ne despărțim unii de alții, ci ne încheagă strâns, pentru că ne înțelegem cu inima, nu cu buzele și cu cuvintele. Fiindcă o astfel de înțelegere este cea adevărată. Și pe asta a dorit Domnul s-o stabilească și între El și noi, și între noi și noi, unii cu alții.
Preaiubiții noștri frați, eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceasul acesta și pentru ocazia aceasta. Eu presimt că aceasta este, poate, ultima dată când noi ne mai putem întâlni și ne putem vorbi unii altora gură către gură, ochi către ochi și inimă către inimă. Împrejurările s-au schimbat. A trecut peste jumătate de secol de când, umblând printre frați, fie că am auzit unii despre alții, fie că ne-am mai întâlnit adeseori cu alții și ne-am împărtășit din gândurile noastre și din adevărurile pentru care ne-a chemat pe noi Dumnezeu să facem parte din această Lucrare în care de bunăvoie am venit fiecare și ne-am legat cu legământ în fața lui Dumnezeu că vom fi ascultători, că vom fi uniți unii cu alții, că vom avea părtășie unii cu alții, pentru ca Sângele lui Hristos să ne poată spăla și curăți de orice păcat.
Prin voia lui Dumnezeu am venit în această Lucrare. Unii mai de mult, alții mai de curând. Prin voia lui Dumnezeu am avut noi în mijlocul nostru oameni plini de Duhul Sfânt, care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și de la care am primit această solie, în lucrul cărora am intrat noi.
Și acum, la rândul nostru, facem o lucrare care implică în ea o mare răspundere și de felul cum o facem, și de materialul din care construim noi lucrarea aceasta, și de felul cum se va prezenta ea în fața marelui nostru Dumnezeu și Stăpân, Care va trece pe la lucrarea fiecăruia dintre noi și ne va da răsplata potrivit cu felul în care am lucrat și-n care am avut conștiința și temerea de Dumnezeu când am venit în Lucrarea aceasta și tot timpul cât am [lucrat].
Noi nu suntem aici singuratici, nici nu suntem veșnici. Dumnezeu ne-a tocmit ca pe lucrătorii aceia din piață: pentru o vreme. Și ne-a trimis să lucrăm acolo unde ne-a așezat El. Dar ne-a spus: „Fiecare veți primi o răsplată potrivită cu lucrul pe care îl faceți”. Căci fiecăruia îi va veni odată vremea să-i fie cercetată lucrarea pe care a făcut-o și să i se socotească felul cum a lucrat.
Lucrarea nu-i a noastră. E a lui Dumnezeu. Cei care au fost înaintea noastră ne-au lăsat nu numai dreptarul învățăturii sănătoase după care să lucrăm, ci ne-au lăsat și pilda vieții prin felul cum au lucrat ei înaintea noastră. Nouă ni s-a poruncit: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. (...)