„Am căutat numai folosul Domnului și al Lucrării”

(Se cântă cântarea O, Tara mea, o, Domnul meu, apoi vorbește fratele Traian Dorz.)

(...) Ce mare dar de la Dumnezeu este postul când n-ai ce să mănânci! Nu mânca nici puținul pe care ți-l dă. Că atunci stomacul, neforțat și nepornit să macine, nu se macină singur și nu simți usturimile foamei. Nu mănânci deloc și atunci n-ai probleme.

Dumnezeu îți dă, prin post, puterea de-a răbda și mulțumirea cea sufletească, și satisfacția cerească; și atunci afli cuvântul care spune: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care vine și iese din gura lui Dumnezeu”. De aceea e bine să ne obișnuim și cu vremea încercării. Cei care au cântat cântarea asta prima dată au cântat-o acolo unde se putea trăi și se trăia zilnic această experiență. „Chiar dac-ar fi să fiu luat / și-n noapte dus de mâini haine, / oriunde-nchis și chinuit, / să nu pot să mă las de Tine”. Chiar dac-ar fi să mor flămând și uitat la uși străine, să nu pot niciodată fără Tine. Adică să simt permanent bucuria că Dumnezeu îmi satisface toate lipsurile celelalte. Atunci experimentele acestea se trăiau zilnic.

Acum mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns vremurile de belșug, de bucurie, când ne putem bucura fără nici un fel de probleme și restricții. Dar altădată nu era așa. Dar cei care au fost credincioși cu Dumnezeu în vremurile de foamete și nu s-au lepădat au ajuns iarăși în vremuri de belșug.

Cei care nu s-au lepădat de Domnul în strâmtorare și în suferință au ajuns iarăși vremuri de libertate. Nimic nu ține veșnic. Totul este să nu te lași copleșit de astăzi, de prezentul acesta. Prezentul copleșește și anulează credința și mântuirea celor mulți. Când le merge bine, uită de Dumnezeu, uită că le-a fost greu.

Eu am cunoscut un copil care plângea... „De copil, zicea el, am crescut chinuit în familia mea. Tata și mama nu s-au iubit niciodată. S-au bătut și s-au înjurat, și s-au certat zilnic. Eu doream așa de mult o clipă de pace și de bucurie și n-aveam loc. Numai în cimitir... mă duceam seara și mă rugam plângând acolo, în cimitir, singur la mormântul bunicului, la mormântul bunicii”.

Am zis: un astfel de suflet care a crescut în starea aceasta nu cred că va uita niciodată împrejurările acestea. Și când și el va avea o familie, omul acesta atunci va trăi în viața aceasta, în familia aceasta ca un sfânt, aducându-și aminte în ce condiții a trăit el când îi vedea pe tatăl său și pe mama sa certându-se și permanent zbătându-se în luptă și în ură unul cu celălalt.

Dar a venit vremea și acel copil chinuit atunci - care mergea în cimitir și plângea, și se ruga lui Dumnezeu, dorind o clipă de liniște, că-n familie n-avea - a avut și el o familie. O familie binecuvântată. Și Dumnezeu l-a înzestrat cu atâtea binecuvântări, că nu se mai simțea pe ce lume trăiește. Pentru ca foarte curând să uite și să înceapă și el, în familia lui, cele ce a văzut că tatăl și mama lui făceau în familie la început.

Cât de vinovat trebuie să fie un suflet care a trecut prin încercări și n-a învățat nimic din ele...

Am fost într-o vreme în mare strâmtorare... în una dintre cele mai grele perioade din viață pe care le-am trăit. Eram închis undeva cu încă doi nenorociți, care erau în lanțuri. O dată pe zi, când li se dădea de mâncare, le lua lanțul de la mâini, ca să poată să se hrănească cu lingura. Și unul care-i păzea fusese la Auschwitz, acolo [unde erau] cuptoarele acelea în care au ars sute de mii de oameni; el scăpase printr-o minune de-acolo. Avea pe mâna lui încă tatuat cu fierul roșu semnul lagărului morții. A scăpat, l-a scăpat Dumnezeu de-acolo. Acuma el îi păzea pe cei nenorociți închiși. Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că un om care a trecut prin moarte, nu prin viață, ar putea vreodată să mai chinuie pe un semen al său, care și așa-i destul de chinuit el prin starea-n care este. Omul ăsta care-i păzea când mâncau ei, în ziua de Paști, o ciorbă din castronul lor, stătea lângă ei și arunca cu pietricele în lingură, în gură, în față, în blid la cei care mâncau. Cum e posibil ca un om care a trecut prin atâtea suferințe să fie în stare să-și chinuiască semenul său care și așa-i destul de chinuit? Mânca... Cu o mână era legat și mânca cu mâna cealaltă... Și omul sta și-i arunca - semenul lui arunca - în lingură, în castron, în gură pietricele de acolo de pe jos, de pe unde putea, în timpul când mânca... Iată în ce condiții poate să ajungă un om care a trecut prin suferințe și-ar fi trebuit să aibă un suflet curățit, sfințit și binecuvântat, plin de milă și de compătimire față de semenul său nenorocit.

Vezi cât de multă grijă ne trebuie nouă! Că și noi suntem oameni. Și noi putem ajunge în astfel de stări, dacă nu veghem. „Vegheați și vă rugați, să nu cădeți în ispită.” Uite, de aceea, în vremea încercării pregătește-te pentru bucurie și în vremea bucuriei pregătește-te de încercare. Și noi putem ajunge în situația aia. Nu în situația celui legat cu o mână și să trebuiască să mănânci o dată pe zi o ciorbă nenorocită în care ți se aruncă pietricele. Ci în situația când noi putem să păzim pe altul. Să fim oameni atunci!

Am văzut oameni la ușa cărora se ducea câte un cerșetor nenorocit și ei închideau ușa și nu-i dădeau o bucată de pâine. Deși aveau...

Sunt fapte bune pe care omul poate să le facă, și nu le face. Fără să se gândească el, chiar cel care cunoaște cuvântul lui Dumnezeu, că a putea face bine și a nu-l face este cel mai mare păcat.

Pe cei mai mulți credincioși o să-i alunge Dumnezeu în Ziua Judecății din fața Împărăției cerești pentru faptul că au putut să facă bine și n-au făcut. La Matei 25 nu spune: „Duceți-vă, blestemaților, că voi ați fost criminali și bandiți, și spărgători, și teroriști, și răufăcători”; ci: „Duceți-vă, blestemaților, pentru că ați putut face bine, și n-ați făcut”.

Asta va fi sentința cea îngrozitoare. Mulți credincioși se vor duce la focul veșnic atunci, alungați de mânia lui Dumnezeu, pentru că au putut face bine, au avut condiții să facă bine, și n-au făcut... în loc să ne gândim și să-I mulțumim lui Dumnezeu că el, săracul, vine la noi, că nu trebuie să mergem noi să cerșim la ușa lui; că el vine să ne ceară și noi putem să-i dăm și nu trebuie să mergem noi să-i cerem lui și el să ne dea nouă. Că nu noi suntem în situația când alții să ne facă bine, ci în situația când noi putem face bine altora și n-am făcut.

Mi-amintesc de un frate care spunea că de ani de zile îl apasă pe suflet povara unui bine pe care a putut să-l facă și nu l-a făcut. Și-mi povestea: „Ori de câte ori ne ducem la mărturisire, preotul ne întreabă ca un chestionar: «Ai aprins? Ai omorât? Ai furat? Ai făcut cutare?...». Și, mulțumim lui Dumnezeu, cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, astfel de păcate nici nu le-am gândit, nici nu le-am făcut. Totuși am făcut un păcat de care niciodată preotul la mărturisire nu mă întreabă: dacă am putut să fac binele și nu l-am făcut. Dacă am putut să-mi ajut un semen necăjit și nu l-am ajutat. Dacă am avut condiții, am avut posibilități, și nu l-am ajutat.

Eram la o farmacie, spune el. (Am mai povestit eu asta, dar nu strică, chiar dacă și numai unul nu a auzit-o.) În fața mea, zice, era, la ghișeul unde se calculează rețetele, o femeie necăjită. Vedeam că-i suferindă, vedeam că-i necăjită, vedeam că-i săracă, vedeam că are o mare durere și era neliniștită, și tot aștepta să-i calculeze rețeta. Și cea de la rețete vorbea cu o colegă de dincolo și râdeau, și povesteau nu știu ce. Și femeia asta și-a luat inima în dinți și a zis:

- Doamnă, vă rog foarte mult, calculați-mi mai repede, faceți-mi mai repede socoteala; am acasă pe cineva pe moarte și aș vrea să mă grăbesc, să ajung cu medicamentul, să i-l dau.

Și aia, supărată că a întrerupt-o, se răstește la ea:

- Și ce, dumneata îl scapi? Dacă-i pe moarte și-i e dat să moară, și-așa moare și dacă te grăbești, și dacă nu.

Femeia a tăcut.

Până la urmă, i-a calculat rețeta și i-a zis:

- Două sute de lei.

Și asta a început să plângă și i-a zis:

- Doamnă, vă rog, faceți-mi numai pentru jumătate, că n-am bani decât pentru jumătate. Dar vă rog, faceți-o mai repede. Asta i-a aruncat rețeta și i-a zis supărată:

- Da, ești la aprozar aici, să cumperi doi castraveți? Ai, bine! N-ai... altul!

Femeia și-a luat rețeta și s-a întors plângând zdrobită și-a ieșit afară.

Eram înapoia ei, zicea fratele. Aveam buzunarul plin... punga era plină cu bani. Aveam nu știu câte mii, nici nu mai socoteam. O sută de lei nici nu conta. Nu știu ce m-a făcut să nu scot punga și să spun: Doamnă, faceți-i socoteala, că plătesc eu diferența. Când m-am trezit, am ieșit afară și m-am uitat în dreapta și în stânga... nu mai era nimeni... Că pe stradă era aglomerație și a dispărut.

Și atunci am simțit pe inimă răspunderea: cum pot eu să zic că n-am ucis? Sufletul acela poate că a murit din cauză că eu am putut să-i fac bine și nu i-am făcut. Aveam posibilitate. Dumnezeu mie mi-a dat un serviciu, am câștigat, aveam și la CEC, aveam și-n buzunar... aveam condiții. Nu mă costa nimic să fac, să-i dau. Și totuși un demon a pus stăpânire pe inima mea în momentul acela și n-am făcut.

De atunci, pe sufletul meu s-a apăsat, s-a pus așa o povară, că nu mai pot scăpa. Mă rog, plâng, cer iertare lui Dumnezeu, promit... Nu se ia de pe sufletul meu povara aceasta. Cum să fac, frate? De cinci ani port pe inimă povara asta. Mă duc, mă mărturisesc, mă împărtășesc... nu scap de această povară. Ce să fac?

Mă tot gândesc: în Ziua Judecății, când Domnul o să-i împartă pe ai Lui cum desparte păstorul oile de capre, o să fiu și eu între cei de-a stânga. Și o să-mi zică: „Du-te, blestematule!” Și eu o să zic: „Doamne, d-apoi când am putut face bine?” Și El o să-mi arate scena de la farmacie: „Vezi tu, ți-aduci tu aminte? Eu eram! Femeia aia necăjită Eu eram! Am pus la încercare credința ta, [pe tine], care cunoști și care predici, și care-i înveți pe alții, să văd în ce stare ești tu; cum asculți tu cuvântul pe care-l spui”.

Și-atunci voi simți că-i dreaptă judecata și mă voi duce zdrobit, dar mă voi duce conștient că Dumnezeu nu face nedreptate. Că am putut să fac binele, și n-am făcut...”.

Dar acum, pentru că au venit frații, noi vrem să rugăm pe careva dintre frați să citească Psalmul 23 și un alt frate să facă rugăciunea de început. Și după aceea noi vom începe. Pentru că avem, prin harul lui Dumnezeu, în seara aceasta (și am dori să fie cât mai mulți frați și surori aici)... mai avem câte ceva să ne împărtășim mai intim, mai familiar, mai legat de activitatea și de viața noastră și de datoriile noastre de fiecare clipă. Și să ne putem... să vă spun anumite lucruri, să vă cer părerea în anumite probleme, să vă dați consimțământul sau, în orice caz, să hotărâm noi asupra unor lucruri la care trebuie să gândim pentru că, vrând-nevrând, facem parte din această familie care are și bucurii, și datorii, și drepturi, și obligații, și binecuvântări, și poveri, și sarcini. Și, dacă Dumnezeu ne-a chemat să facem împreună parte din această Lucrare sfântă, El a repartizat pe umerii fiecăruia dintre noi: frați, surori, tineri, bătrâni, câte o parte din sarcina Lui.

Și, pentru ca lucrul Domnului să meargă frumos, noi am vrea să... ne simțim fiecare măsura în care ne revine datoria de a purta sarcinile și de a ne însuși anumite răspunderi pentru bunul mers al Lucrării lui Dumnezeu.

Dar pentru ca să intrăm în dezbaterea asta, începem întâi cu rugăciunea de implorare a Domnului și cu dorința, și cererea noastră ca Domnul să fie - prin puterea și prin Duhul Său, și prin Cuvântul Său, și prin prezența Sa - în mijlocul nostru. Să ne inspire gândurile, îndemnurile, starea noastră să fie binecuvântată de El. Și tot ce facem să fie în lumina Lui și sub călăuzirea Duhului Său și a voii Sale. Amin. Ne ridicăm în picioare.

(Urmează rugăciunea fratelui Costică Feder de la Sălașul de Sus.)

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea. De aceea, în fața măririi Tale, aici jos, la așternutul picioarelor Tale, Tatăl nostru cel bun din ceruri, în Numele dragostei Celui crucificat, Fiul Tău iubit și dulcele nostru Mântuitor, prin lumina și puterea, și harul Duhului Sfânt, iată-ne găsiți în locul acesta, lângă dragostea și prezența Ta. Căci Tu Ți-ai făcut făgăduința și noi o credem.

Acum Te rugăm, trimite-ne cu putere multă Duhul Tău cel Sfânt, Care să ne sfințească întreaga noastră ființă, începând de la gânduri și de la inimă și până la sfârșit, tot ce este în noi. Ca să ne putem aduce aminte de Cuvântul Tău pe care ni l-ai spus: „Eu și Tatăl una suntem. Și voi una sunteți. Și Mă rog, Tată, nu pentru lume, ci pentru ei, să fie una, așa cum Noi suntem una”. Dulcele și dragul nostru Mântuitor, Te rugăm din toată inima, înalță-Ți și de data aceasta rugăciunea spre Tronul de har al Tatălui Slăvit, ajutându-ne și binecuvântându-ne să fim una în Tine și Tu în noi.

De la începuturi și de la facerea lumii și până în ultima zi a pământului acestuia, dumnezeirea Ta nu s-a despărțit, nu se va rupe și nu se va sfâșia, căci una rămâne. De la începutul lucrării Duhului Tău celui Sfânt, Care a lucrat în Biserica și-n poporul nostru, și-n inimile noastre până acum, cei conștienți de lucrul acesta au rămas una.

Și acum Te rugăm din toată inima, duhurile și sufletele slăbite binecuvântează-le, sfințește-le, să-și dea seama de răspunderea aceasta mare: în fața dragostei Tale să rămânem una. De aceea, împarte Tu din puterea Duhului Sfânt cum ai împărțit în Ziua Cincizecimii peste fiecare credincios, ca să rămână o unitate sfântă până în viețile noastre și până în zilele noastre. Împarte-Ți puterea Duhului Sfânt peste fiecare dintre noi, ca fiecare, cu darul și cu talantul, și cu răspunderea, și cu simțul pe care-l simțim în Lucrarea Ta, să putem lucra împreună cu frații noștri dragi.

Cei ce scriu să scrie și noi să ascultăm; cei ce scriu să scrie noi să cântăm, și noi să citim, și noi să împlinim; și-apoi toți împreună să fim una, după Cuvântul Tău.

Din toată inima și din tot sufletul Te rugăm pe Tine, Cel ce-ai ascultat rugăciunea ucenicilor Tăi atunci când Petru lipsea dintre ei și s-a cutremurat locul unde se rugau ridicând rugăciuni pentru cauzele lucrării, și acum, în locul unde se găsesc copiii Tăi și frații noștri, în jurul Tău și în jurul Cuvântului Tău, să binecuvântezi locul acesta.

Cel ce ai apărat pe ucenicii Tăi în închisori și în alte stări, și în primejdii și ai adus Lucrarea Ta până la noi, Te rugăm, apără Lucrarea Ta și pe toți frații noștri, să se poată duce Lucrarea Ta peste vremi și veacuri până la sfârșit sfântă, sinceră, curată și binecuvântată. De aceea Te rugăm frumos, pe bătrânii Lucrării Tale să-i binecuvântezi cu multă sinceritate și dragoste și tuturor [copiilor] Lucrării Tale, tuturor fraților noștri, Doamne, să ne dai același simț de părtășie, același simț de dragoste și de răspundere față de Cuvântul Tău și față de frații noștri dragi.

Cel ce l-ai binecuvântat pe Urie, care nu s-a dus acasă să se simtă fericit când știa că frații lui sunt în luptă și chivotul lui Dumnezeu e acolo, nu ne lăsa nici pe noi, pe nici unul dintre noi, să trăim pasivi și liniștiți ori de câte ori Lucrarea și frații noștri au lipsă de ajutorul nostru fie sufletesc, fie material, fie de orice natură. Ci ajută-ne să simțim nevoia de a-l da fraților noștri și să putem trăi legătura dragostei împreună în toate lucrurile; pentru ca în tot ce facem să se proslăvească Numele Tău.

În seara aceasta, dulcele nostru Mântuitor, nu un om e în mijlocul nostru, ci Tu în om ești în mijlocul nostru. De aceea dă-ne puterea pe care i-ai dat-o lui Corneliu din Cezareea, care a spus: „Iată, suntem toți aici, înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm tot ce-ți va porunci Dumnezeu să ne spui”. Ajută-ne să cunoaștem și să simțim că cei ce ne spun, spun din porunca Ta. Iar pe cei ce ne spun, Te rugăm să-i umpli cu puterea și lumina Cuvântului Tău, ca să ne spună Cuvântul Tău cel viu și curat. Pătrunde inimile noastre cum ai pătruns inimile celor din Ierusalim în Ziua Cincizecimii, la vorbirea lui Petru, și ajută-ne pe fiecare, Doamne, ca - dacă au mai rămas reziduri din firea pământească în viața noastră, din simțurile noastre, Doamne, de a trăi pasivi față de Lucrare sau de a prețui mai mult stările materiale ale firii noastre, Doamne - [Te rugăm să le zdrobești] în seara aceasta sub puterea Cuvântului Tău. Pentru că de puțin folos sunt toate acestea ale lumii și ale firii, dar Duhul Tău și Lucrarea Ta au prețul cel mare acum și-n ziua veșniciei. De aceea apără, Te rugăm, lucrarea Ta și din seara aceasta, și din locul acesta, Tu, Cel ce ne-ai făcut făgăduința că îngerii Tăi tăbărăsc în jurul celor ce se tem de Tine, ca să-i apere. Suntem pe deplin încredințați că Tu Îți vei face lucrarea. Și Te rugăm, ajută-ne ca și noi să simțim datoria de a asculta Cuvântul Tău. Pentru toate Îți mulțumim.

Te rugăm acum frumos și pentru țara și poporul nostru, și pentru cetatea aceasta, și pentru Biserica în care trăim.

Pentru cei ce o conduc și care, cei mai mulți, nu înțeleg Lucrarea Ta, Doamne. Deschide-le inima, după Cuvântul Tău în care ai spus:,,... și mulți preoți veneau la credință”. Doamne, despietrește și inima celor ce încă nu ai pătruns-o până acum.

Te rugăm să ne dai nouă o purtare vrednică, în smerenie, în răbdare și-n ascultare, ca, în felul acesta, să putem grămădi cărbuni aprinși asupra tuturor vrăjmașilor neprihănirii, ca să putem împlini Cuvântul Tău.

Îți mulțumim pentru posibilitatea și prilejul [acesta], că ne-ai lungit firul vieții, că ne-ai creat putere și posibilitate, deși sunt atâtea slăbiciuni în viața noastră; dar Tu ne-ai ajutat ca încă o dată să săltăm și să tresăltăm de pe pământul slăbiciunii, cu duhurile, cu sufletele și chiar și cu trupurile noastre, pe meleagurile veșniciei și strălucirii Tale veșnice.

Încredințați de harul și binecuvântarea Ta, ne încredințăm în brațele dragostei Tale, crezând cuvântul pe care omul Tău, unsul și împăratul, și proorocul lui Israel a spus: „Domnul este păstorul nostru și El ne paște în pășuni verzi și ne duce la ape de odihnă”.

De aceea binecuvântăm cu umilință și slăvim cu adâncă recunoștință marele și slăvitul Tău Nume, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

(Se cântă ultima strofă din cântarea Naintea Ta, Iisus iubit și cântarea Ce bine-i printre voi. Apoi continuă fratele Traian Dorz.)

Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea și puterea, și sprijinul în tot ce trebuie să facem. De aceea, închinându-ne în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, începem și starea noastră de vorbă din seara aceasta.

Din copilărie am fost foarte impresionat de o povestire care spunea despre un împărat că mereu un ochi al lui râdea și unul plângea. În legătură cu multe evenimente din viața lui, trăia aceste două simțăminte puternice: de bucurie și de lacrimi.

Gândindu-mă la povestirea din copilărie, mi-aduc aminte de toate întâlnirile noastre, de toate despărțirile noastre... de când, copii, ne-am cunoscut pe calea lui Dumnezeu. Din tinerețea noastră, noi am umblat împreună, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună, ne-am rugat împreună, am plâns împreună, am cântat împreună.

Toate drumurile țării acesteia le cunoaștem, cu unii și cu alții, din drumurile noastre. De toate răscrucile de drumuri mi-aduc aminte din copilărie, când mergeam la adunările Oastei. Mergeam pe jos, cărări de zeci de kilometri uneori; și atât de minunate erau mergerile noastre împreună, că mai frumoase păreau că sunt bucuriile și binecuvântările pe care le primeam pe drumuri, mergând, decât chiar cele din adunare.

Toți pomii de pe drumurile noastre îi cunoșteam și, de câte ori treceam pe acolo, ne aduceam aminte: „Aici ne-am rugat cu frații”; „Acolo am cântat împreună”; „Acolo ne-am despărțit”; „Colo am împărțit un măr în optsprezece părticele și atâta am mâncat, într-un drum lung de câțiva zeci de kilometri; și Dumnezeu ne-a dat putere.

Si dragostea pe care am avut-o în inimile noastre, și părtășia frățească pe care am simțit-o la plecare și la venire a făcut s-avem ochii... un ochi râdea, un ochi plângea. Totdeauna întâlnirile sau despărțirile noastre au fost și cu bucurie, și cu lacrimi.

Așa am crescut în calea Domnului. Și, după zeci de ani de credință și de părtășie în Lucrarea Domnului, când ne revedem unii cu alții, nu cunoaștem că am îmbătrânit. Ne simțim mereu tineri, ne simțim mereu la acei douăzeci de ani minunați pe care ni-i dădea Domnul și iubirea în drumurile noastre cu frații.

Am plecat de multe ori flămânzi și n-am mâncat nicăieri nimic acolo; și când am ajuns din nou înapoi nici n-am mai simțit foamea, parcă eram sătui.

Am plecat bolnav pe drumurile noastre și, fără să ne tratăm cu nici un medicament, când am ajuns din nou acasă am fost sănătoși.

Am plecat obosiți și n-am odihnit nicăieri... n-am odihnit. Iar când, după zeci de kilometri, ne-am întors înapoi, noaptea, parcă eram odihniți, parcă dormisem, parcă stătusem toată ziua la umbră, așa înviorase și trupurile noastre puterea lui Dumnezeu.

Noi am trăit, în experiențe de zeci de ani de zile, frumoasele făgăduințe ale Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Nu numai cu medicamente se vindecă omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Hristos. Nu numai cu odihnă se liniștește corpul, ci cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Noi am trăit... În experiențele noastre de ani de zile, am verificat acest adevăr.

Întrebați pe fratele Opriș, care s-a întors la Domnul acum șaizeci de ani, și veți vedea că și astăzi se simte plin de bucurie ca atunci când mergea, copil, pe căile lui Dumnezeu; plin de nădejde, plin de bucurie și astăzi, după atâția zeci de ani trecuți prin toate încercările, mereu cu un ochi râzând și cu un ochi plângând... când de bucurie, când de întristare. Pentru că orice despărțire și orice întâlnire are în ea și bucurie, și lacrimi.

Noi am fost mereu cu lacrimi în ochii noștri și când ne-am întâlnit, și când ne-am despărțit. Dacă avem un secret în Lucrarea Oastei Domnului și-o taină pe care n-o cunoaște lumea și n-o știe nimeni, această taină este dragostea și lacrimile (s.n.). Pe astea nu le cunosc toți... Nu le cunosc decât cei care pătrund în Lucrarea lui Dumnezeu și fac experiența nașterii din nou, și trăiesc în această dragoste și părtășie frățească. Noi le-am cunoscut... și suntem fericiți că Dumnezeu ne-a descoperit nouă lumina aceasta.

Am avut multe discuții uneori cu oameni necredincioși și care întrebau: „Care-i secretul vostru, că nu vă înțelegem?”. Zic: „Dacă vreți să ne înțelegeți, atunci trebuie să ascultați ce vă spun: Secretul nostru este nașterea din nou. Trebuie să m-ascultați să vă vorbesc ce înseamnă naștere din nou”.

Și... după mult timp, când... ascultau și nu înțelegeau... am zis: „Dacă nu puteți să [înțelegeți], veți rămâne mai departe cu această necunoaștere”. Hristos ne-a schimbat inima noastră și ne-a dat o inimă nouă, ne-a dat o viață nouă, ne-a dat o simțire nouă, ne-a dat o dragoste nouă, ne-a dat un adevăr nou, ne-a dat o trăire nouă și o înțelegere nouă.

Și asta este taina aceasta prin care noi putem trăi, prin care putem suferi, prin care putem alerga, prin care putem renunța, prin care putem muri, pentru că avem o nădejde sfântă că vom trăi în veci cu Domnul și cu toți cei care-L iubesc pe El.

Așa am trăit noi de-a lungul zecilor de ani de când ne-am cunoscut în calea Domnului. Cei care au venit mai târziu așa ne-au cunoscut. Cei care au plecat așa ne-au lăsat. Cei care s-au născut așa ne-au cunoscut. Cei care au murit așa ne-au știut că rămânem. Și noi ne vedem de zeci de ani de zile și ne îmbrățișăm de zeci de ani de zile cu frați, unii mai noi, alții mai vechi. Și umblând mereu și împărtășindu-ne mereu, din an în an, ne-am obișnuit parcă să ne revedem mereu ca și cum am fi aici cu durată eternă; ca și cum n-ar mai veni niciodată despărțire. Și totuși trebuie să ne pregătim și pentru astfel de despărțiri.

Când m-am gândit la întâlnirile acestea și la cele ce aveam să le vorbim împreună, ne-a venit în inimă să pornim discuția noastră de la capitolul 20 din Faptele Apostolilor. Apostolul Pavel spune: „Aduceți-vă aminte că atâția ani, zi și noapte, am fost lângă voi”. Se obișnuiseră cu el.

Venea Anul Nou, venea sărbătoarea Învierii, venea Praznicul Rusaliilor, venea toamna, venea iarna, ne-am obișnuit să fim împreună. Și totuși trebuie să ne gândim și la o zi în care un loc... alt loc... (...)

[La început], împrejurările rânduite de voia și de Mâna lui Dumnezeu m-au împins din locul cel mai din urmă în locul cel mai dintâi. Eram copil. Aveam optsprezece ani când Domnul m-a luat de dinapoia vitelor, de dinapoia oilor și m-a dus lângă Părintele Iosif. Eu îmi aduc aminte că am cunoscut Lucrarea Oastei când aveam 15 ani. M-am predat Domnului și m-am hotărât pentru Domnul în ziua de 8 iunie 1930. Atunci era ziua întâia de Rusalii. La ora trei după-masă, singur, m-am predat Domnului cu o predare pe care nici astăzi nu uit cât de zguduitoare a fost și cât de adâncă... Și Dumnezeu, Care cunoaște inima, a știut că nu mințeam. Singur în podul grajdului... la 15 ani... S-a udat fânul de sub genunchii mei de lacrimile pe care le-am vărsat. El, în planul Său, S-a-ndurat să mă ia de acolo de unde eram și să mă ducă acolo unde m-a dus.

Știe Domnul că și acolo, între cei care erau atunci la Sibiu, eu eram cel din urmă. Multă vreme am umblat cu cojocelul și cu opincile mele de acasă; până când părintele a zis: „Acuma chiar nu te mai las să umbli așa”. Mergeam cu părintele prin oraș. „Toată lumea crede că ești servitorul meu. Și nu-i drept în fața lui Dumnezeu să apari tu așa. Intri cu mine și-ți cumpăr un costum de haine.” Numai Domnul știe cât am plâns eu, că mi-a părut că fac un act de trădare când mi-am lăsat cojocelul și opincile, și cămașa de acasă. Dar am ascultat de părintele și l-am urmat. M-a așezat acolo. Fratele Opriș știe. El era acolo. Uneori mai venea, alteori mai pleca de acolo atunci. El știe în ce loc din urmă am stat ani de zile acolo. Dar Dumnezeu m-a așezat acolo și nu știu de ce S-a-ndurat El să-l ia pe cel mai nepregătit și pe cel mai necorespunzător să-l așeze acolo. Am stat lângă părintele, am lucrat cu el la redacție. Redacția era creierul Lucrării.

Administrația erau picioarele și mâinile, dar redacția era creierul care gândea, care activa, care lucra. Și în felul acesta am fost pus de la început în mijlocul celor mai arzătoare evenimente, să iau parte puternică la toate evenimentele cele mai zguduitoare și mai importante alături de Părintele Iosif.

Știe Domnul că, după ce s-a dus El, am rămas ca un orfan nenorocit și singur, lăsat și părăsit nu numai de părinții lui, ci și plecat de acasă și lipsit de orice altfel de mijloc de ocrotire. Neputincioși cum am fost atunci, s-a putut gândi: „S-a nimicit Lucrarea Oastei!” Pentru că rămăsesem și tineri, și slabi, și bolnavi, și neputincioși, și nepregătiți, și fără nici un fel de experiență, și puțini. Și ce tari erau vrăjmașii, ca niște munți! Mi-am adus atunci aminte de psalmul care spune: „Îmi ridic ochii spre munți”. În ce nenorocire trebuie să fi fost și David atunci... „De unde-mi va veni ajutorul, Doamne? Că munții ăștia se prăbușesc peste mine și eu sunt un pitic și-un nenorocit, și-un slab!” Și spune: „Ajutorul meu a venit de la Domnul”. De la Cel care era mai mare decât munții și mai puternic decât ei.

În condițiile astea am trăit atâția ani de zile, după începutul lui 1938, când Părintele Iosif a fost chemat la Domnul. Alungați din toate părțile, am alergat. Eram puțini, eram nepregătiți, eram tineri, eram fără experiență, eram fără cunoștință și fără nici un fel de protecție și protector. Puțini, alungați din toate părțile, nimeni nu mai numea Oastea Domnului rămasă după Părintele Iosif Oastea Domnului. Ne numeau, în batjocură, trifiști; ne numeau eretici, schismatici... În tot felul își băteau joc de noi toți. Rămăseserăm puțini, rămăseserăm slabi. Cât de mulți au zis atunci: „S-a nimicit Lucrarea aceasta și s-a pierdut!” Dar, pentru că Lucrarea nu era a omului (era a lui Dumnezeu), așa cum a spus Părintele Iosif: „Ea va trăi, pentru că este a Domnului. Domnul trăiește totdeauna și va trăi totdeauna în Lucrarea Sa”.

Ani de zile am umblat singuri, alungați dintr-un oraș într-altul, scriind când sub un nume, când sub altul, ca să ne putem strecura. Căci pretutindeni cenzura avea ordin să sisteze imediat orice apariție a oricărei publicații care ar fi purtat numele nostru: Marini, Dorz, Tudusciuc sau altul. Și astfel a trebuit să schimbăm numele, să schimbăm localitățile, să schimbăm publicațiile, denumirea publicațiilor. Ani de zile am umblat așa. De la Sibiu, am plecat la Oradea. Am stat puțin... am fost alungați. De la Oradea, am plecat la Cluj. Am stat puțin, am fost alungați. De la Cluj, la Timișoara, la Arad și pe urmă la Beiuș și iar la Sibiu, și în toate părțile, am căutat să scoatem câte o publicație, pentru că frații ne cereau hrană duhovnicească și scrisul era singurul mijloc prin care comunicam cu frații și frații cu noi.

Lucrarea Oastei s-a născut prin cuvântul scris. Părintele Iosif a publicat atâția ani tot felul de publicații și gazete, și calendare, și tot felul de broșuri, pentru ca, Cuvântul lui Dumnezeu scris să pătrundă cât mai departe și la cât mai mulți. Fiindcă acestea erau un mesager ceresc care rămânea în casa omului, aducându-i mereu aminte... și pe masa lui, aducându-i aminte de Cuvântul lui Dumnezeu. Și multe sute de mii de suflete s-au mântuit prin acest cuvânt scris.

Oriunde a pătruns scrisul, scrisul a făcut adevărata lucrare de misiune în mijlocul poporului nostru și peste hotare, până la marginile pământului. Chiar pe vremea Părintelui Iosif, Lucrarea Oastei Domnului avea grupări și adunări în Canada, în Statele Unite, în America de Sud, în Brazilia, în Argentina. Avea în Africa, avea în Asia... În Noua Zeelandă, în Australia erau grupări de frați. Și Dumnezeu a făcut să nu se piardă sămânța aceasta. Acum avem frați în Japonia. Avem frați, avem adunări ale Oastei Domnului în Suedia, pretutindeni... în Brazilia, în Paraguai, pretutindeni, în țări pe care poate că noi nici nu le-am auzit de nume.

Vântul Duhului Sfânt a dus această binecuvântată sămânță și a adus roade și aduce roade pentru slava lui Dumnezeu. Ca să se adeverească cuvântul acesta cu grăuntele de muștar, care este sămânța cea mai neînsemnată, dar care, prin puterea lui Dumnezeu, crește un copac care se întinde și adăpostește atât de multe vietăți, atât de multe întinderi și regiuni binecuvântate.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru această Lucrare. Aceasta este dovada că Lucrarea este a lui Dumnezeu, nu-i a omului. Desigur, a avut mare valoare și o veșnică valoare, și o istorică valoare Părintele Iosif. Întinderi tot mai mari din lume vor pomeni numele lui. Pentru că a fost profetul vremilor noastre și alesul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte s-au adeverit din plin și a cărui lucrare, iată că se întinde până la marginile pământului.

Fiindcă el a zis: „Oastea nu-i a mea. Oastea este a Domnului. Eu sunt un vas slab și trecător, dar Domnul este puternic și El va face ca Lucrarea aceasta să biruie”. Și noi vedem cât adevăr a avut el! Acest profet al lui Dumnezeu a spus tot adevărul. Fiecare dintre cuvintele lui - încercați-le și veți vedea că și astăzi, după atâția ani de la plecarea lui - au aceeași valoare eternă, pentru că sunt întemeiate pe Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și pe Numele Domnului Iisus.

De aceea noi, care am avut parte de harul lui Dumnezeu să fim chemați în această Lucrare, părtași la același har, zidiți pe aceeași temelie și să intrăm în aceeași Lucrare pe care Domnul a început-o prin ei aici, trebuie să fim conștienți și de harul acesta, și de obligația pe care o avem datorită acestei alegeri. Cu noi se petrece un fenomen neobișnuit. Noi suntem într-o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare vie, o lucrare eternă, o lucrare veșnică, o lucrare puternică, o lucrare de durată și de valoare eternă. Acesta este un mare har. Suntem chemați împreună lucrători cu Dumnezeu la opera cea eternă a mântuirii neamului nostru, a familiei noastre și a multor neamuri și familii prin lucrarea pe care o face Dumnezeu și cu ajutorul nostru.

Vedeți ce minunat a înzestrat Dumnezeu Lucrarea Oastei? Avem aici poeți, cântăreți, vorbitori minunați, gânditori, lucrători. Și fenomenul cel mai minunat este că cea mai mare parte dintre acești talentați lucrători și scriitori nu au pregătiri cu care să se laude și diplome, atât de importante pentru alții. Lucrarea aceasta a făcut-o puterea lui Dumnezeu. Și El a înlocuit toată știința care, normal, trebuia să aibă un cuvânt hotărâtor în activitatea aceasta.

Dar, pentru că n-am avut nici condițiile, nici posibilitatea să ne-o însușim, Dumnezeu a înlocuit toate acestea cu lucrarea puternică a Duhului Său Sfânt. Nu că acestea n-ar fi necesare. Dar pentru că, în condițiile în care am fost, n-am avut posibilitatea să le avem, Dumnezeu a înlocuit toate acestea prin darul Său și prin harul Său.

Avem compozitori de cântări minunate, de minunate și nemuritoare melodii. Fără conservatoare de muzică și fără școli de artă. Puterea lui Dumnezeu și inspirația Duhului Sfânt le-a dăruit niște mărgăritare eterne, că se miră de valoarea și de frumusețea melodiilor acestora oameni de specialitate și oameni cu cultură muzicală. Am stat de vorbă cu niște specialiști veniți de departe, care au venit special să verifice, să cunoască, să cerceteze fenomenul cântărilor noastre și ne-au spus: „Dumneavoastră nu vă dați seama ce valori aveți. Cum s-au putut naște, cum au putut să ia ființă astfel de lucrări? Noi, ca specialiști care am aprofundat problema aceasta și vedem ce bogăție de sentimente, de culori, de imagini, de inspirație se găsesc în melodiile dumneavoastră, rămânem mereu uimiți. Fenomenul acesta ne dă un subiect de cercetare pe o durată îndelungată. Ne vom ocupa de ea”.

Și așa-s cu cântările noastre, așa-s cu sufletele noastre, așa-s cu adunările noastre.

Vedeți cât de minunat poartă de grijă Dumnezeu de Lucrarea aceasta! Așa cum scrie în Psalmul 23, pe care l-am citit. Ce minunat spune cântărețul Domnului în psalmul acesta: „Domnul este păstorul meu”... Ca și cum numai al meu ar fi, așa Se poartă cu mine. „El mă paște”... parcă numai pe mine, „în pășunile cele mai verzi. Mă duce la apele cele mai de odihnă. Îmi întinde masa în fața potrivnicilor mei. Îmi umple paharul, că dă peste el”. Parcă numai de mine Se ocupă Domnul, atât de multe binecuvântări îmi dă.

Așa ar putea spune duhul, îngerul minunat al Lucrării Oastei. Câte minunate daruri dă Domnul acestui înger! Căci noi gândim că în cele scrise la Apocalipsa despre îngerii celor șapte Biserici se vorbește alegoric despre duhurile cărora Dumnezeu le-a încredințat să facă lucrările în respectivele Biserici. Și - cum fiecărui duh ales de Dumnezeu și încredințat de Dumnezeu să facă o anumită lucrare într-o Biserică El i-a dat anumite însușiri, anumite calități, anumite binecuvântări - așa gândim și despre duhul acela minunat pe care l-a luat dintre cele mai iubite duhuri sfinte, Domnul, și l-a trimis în noaptea de Anul Nou 1923, ca, prin Părintele Iosif, acest vas ales al Duhului Sfânt, să poată să înceapă să lucreze în țara aceasta Lucrarea aceasta făcută de - cred că - cel mai frumos, mai intim, mai dulce, mai drag duh pe care l-a avut Domnul lângă El, căruia i-a încredințat să lucreze, să facă, să înceapă Lucrarea aceasta a Oastei.

Că parcă Domnul n-a dat nici unuia cântări așa de frumoase; adunări așa de frumoase; lacrimi așa de scumpe, suflete așa de dragi, părtășie așa de scumpă, binecuvântări așa de mari cum ni le-a dat nouă și cum le păstrează între noi [prin] acest duh sfânt trimis de Dumnezeu ca înger al „Bisericii” Oastei Domnului. Ca, prin Lucrarea aceasta, să-i învioreze pe toți ceilalți... de-a lungul și de-a latul acestui pământ.

Spune Goga într-una din poeziile sale: „Privighetori din alte țări / vin doina să ne-asculte. / La noi sunt cântece și flori, / și lacrimi multe, multe”. Oameni credincioși, de peste cine știe câte depărtări, vin să vadă, să studieze, să ia parte la o adunare, să se-mpărtășească dintr-o lucrare, dintr-o bucurie, dintr-o părtășie frățească din Lucrarea aceasta. Am stat de vorbă cu mulți care au venit și-au spus: „Tot timpul cât am stat în adunarea dumneavoastră, n-am înțeles cuvintele, n-am înțeles cântările, dar am simțit o putere care m-a zguduit tot timpul și-am simțit că Dumnezeu este în mijlocul vostru”. Aceasta este o dovadă sfântă că Domnul este cu noi, dacă din celelalte, pe care le trăim în fiecare zi [și cu care] ne-am obișnuit, parcă nu-I simțim cu atâta putere prezența în mijlocul nostru. Unde mai sunt cântări așa de frumoase? Unde mai sunt trăiri așa de frumoase? Să meargă toți - și-au mers destui... și-au văzut... din mijlocul nostru s-au dus la alții. Ce-au putut afla? Numai regretul c-au părăsit un loc ca și care nu mai găsesc altul niciodată. Cum spune o strofă din cântările noastre: „Am fost în mii de locuri moi, / cât lumea-i de frumoasă, / dar nu-i niciunde ca la noi, / în dulcea mea acasă”.

E mare lucru acesta. Dumnezeu ne-a dat aicea tot ce aveam nevoie. Noi n-avem nevoie să ne ducem la nimeni, nici după cântări, nici după meditații, nici după rugăciuni, nici după frați, nici după îndemnuri, nici după nimic. Păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt cei care părăsesc Lucrarea aceasta și se duc în alte părți. Că nicăieri nu-i ca la noi, în dulcea noastră acasă. Pentru că, așa cum spune David în Psalmul 23, nouă Dumnezeu ne-a dat tot ce ne privește viața, evlavia, trăirea, binecuvântările, bucuriile, dacă folosim cu adevărat toate aceste binefaceri și binecuvântări.

Zic, ne-am obișnuit să ne vedem împreună... ne-am obișnuit. Ne-am obișnuit să vedem la orice adunare fețele cunoscute ale fraților și surorilor noastre. Privind la fiecare, un ochi ne râde, un ochi ne plânge. Și duioșie, și dragoste, și bucurie este, fără să ne spunem nici un cuvânt. Numai ne privim ochii și ne-aducem aminte câte avem noi împreună! Câte amintiri frumoase, câte lacrimi, câte rugăciuni, câte bucurii, câte binecuvântări am primit noi de la Dumnezeu!

Și trupește, fiecare dintre noi... Aduceți-vă aminte unde erați când ați venit la Domnul, în Lucrarea aceasta, chiar și trupește. Și acuma uitați-vă unde ajungeți chiar și trupește. Înconjurați de binecuvântări, de bucurii, de copii binecuvântați, de frați binecuvântați, de amintiri binecuvântate - că și în cer vom avea la ce să gândim din câte am petrecut împreună unii cu ceilalți.

Noi ne-am iubit din toată inima... Și-am suferit când nu ne-am văzut unii cu alții. Dar ne-am rugat și-am avut lacrimile și dragostea, aceste două secrete ale Lucrării. Și dragostea și lacrimile ne-au ținut mereu, până când, după ani de zile, iar ne-am revăzut. Și iarăși s-a completat un gol, și iar am fost binecuvântați. Și-acuma noi ne-am obișnuit ca și cum pentru totdeauna ar fi să fim așa.

De curând am primit o chemare să mă duc undeva departe. Pentru un timp. Chemarea este limitată la șaizeci de zile.

Eu am încredințat în mâna lui Dumnezeu aceasta și-am pus-o în fața Lui: „Știi, Doamne, că, din copilăria mea, n-am căutat folosul meu, oriunde m-am dus”. Unde m-a trimis Domnul, n-am căutat folosul meu. M-am dus căutând folosul Lucrării lui Dumnezeu. Toată viața, n-am avut nevoie de mai mult de-un costum de haine. Și nu cred că a fost o perioadă în viața mea în care să am două costume de haine. Nici acuma n-am. Trebuie să-mi procur unul acuma, că nu mă pot duce cu ăsta, care-i nu știu de când. Deci n-am căutat folosul meu. Am căutat totdeauna numai folosul Domnului, folosul Lucrării, folosul semenilor mei, folosul Bisericii noastre, folosul patriei noastre. Că, mai presus de orice, ne-am iubit patria noastră.

Noi nu ne-am ascuns după scutiri de nici un fel când trebuia să mergem pe front. Șapte ani am făcut militărie și front, până când m-au demobilizat medical, bolnav, că n-am mai putut să fac serviciu. Deci dragostea noastră față de patria noastră nu-i numai cuvinte și numai cântări. Sunt anii de jertfă și clipele când, de-a lungul anilor de zile, în fiecare clipă ne-am pus în primejdie viața. Acolo, pe prima linie am fost. Dumnezeu ne-a păzit, dar ne-am făcut datoria față de patria noastră.

Pentru că, atunci când știm că, duhovnicește, avem o patrie în ceruri pentru care ne pregătim și pentru care ne-am sacrificat tot ce-am avut mai bun în noi, tot Cuvântul lui Dumnezeu ne-a spus că avem o patrie și o cetate pământească și ni s-a spus: „Lucrați pentru binele cetății voastre, că fericirea voastră depinde de fericirea ei”. Așa ne-am iubit noi, cu toată conștiința noastră, și patria noastră.

Dacă a trebuit să muncim undeva, am muncit cinstit și vrednic, negândindu-ne la folosul material al nostru în primul rând, ci la îndeplinirea datoriei noastre cinstite față de munca pe care o făceam și față de încrederea care ni se arătase pentru locul unde am fost puși. Și toți frații noștri au făcut așa.

Ori pe care frate l-ai lua, de oriunde unde este însărcinat cu o misiune, fie mai de jos, fie mai de sus, șefii lor vor mărturisi sincer - dacă sunt sinceri - că sunt niște elemente vrednice de toată prețuirea, fiindcă își fac datoria în modul cel mai cinstit și mai competent la locul de muncă unde sunt puși.

Dragostea noastră față de patria noastră și față de conducerea ei nu-i o dragoste de vorbe... o paradă de lozinci. Ci este dovada curată și sinceră a muncii noastre pe care o depunem în mod cinstit și vrednic, oriunde suntem chemați să lucrăm. Pentru că aceasta este porunca pe care ne-a lăsat-o nouă Dumnezeu: „Dați-vă toate silințele, tot ce faceți să faceți din toată inima, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu”.

Acuma, zic, am primit o chemare de plecare undeva pentru o perioadă de șaizeci de zile. S-a vorbit și s-au răspândit multe zvonuri despre această plecare. Vă rog să mă credeți că, dacă ar fi în vreun interes al meu personal, nici doi pași nu m-aș duce nicăieri. Sunt destul de bătrân și de bolnav. Am suferit de-ajuns. N-am altă dorință, decât să pot sta liniștit. N-aș avea altă dorință, decât să pot să stau și eu undeva liniștit, să mor în pace. Am trecut de hotarul de șaptezeci de ani. Și Cuvântul Domnului din Psalmi spune: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani”. Ce este peste asta este un plus. Sunt ani pe care nu-i mai mergi. Îi târăști. Cei care au trecut de hotarul acesta știu ceea ce spun.

Eu însumi simt că, de la șaptezeci de ani, mă târăsc. Tot ceea ce este în mine făptură și ființă pământească suferă. Simt permanent o slăbiciune și o trecere. Nu numai noaptea când, de la unsprezece până la unu, de obicei, am niște crize despre care totdeauna cred... asta-i ultima. Dar și ziua, când ți se pare că ești mai înviorat.

Deci pentru interesul meu trupesc, spun: nu numai că n-aș putea, dar nici n-aș vrea să fac doi pași. Dacă am acceptat totuși să mă duc, mă duc pentru cauza Domnului. Și pentru frați, și pentru Lucrarea Lui. Ăsta-i singurul meu scop. Pentru asta am trăit toată viața. Pentru asta am acceptat cele mai mari sacrificii. Pentru asta vreau să mor. Pentru că pentru asta vreau să înviez în veșnicie. Eu am această nădejde sfântă. De aceea, chiar dacă nu vă pot explica la toți, să credeți că, dacă fac un pas și-am acceptat să fac un drum, îl fac numai pentru binele Lucrării și numai pentru binele celor care vin după noi.

Vreau ca urmașii noștri să nu spună: „Am avut niște părinți care nu s-au îngrijit de noi”. Noi am avut un părinte sfânt, pe Părintele Iosif. El a luptat cu suferințe și cu eforturi supraomenești, să facă rost Lucrării de-o tipografie care să poată face fraților cărți... să poată răspândi Cuvântul lui Dumnezeu ieftin și larg... Și, dacă n-ar fi fost lupta aceasta în care el și-a sacrificat tot ce-a avut: și trupește, și sufletește, și bunuri materiale, și bunuri spirituale, și... viața lui însuși, Cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi ajuns până la noi și noi nu ne-am putea bucura astăzi de această binecuvântată Lucrare a lui Dumnezeu în care, de-a lungul atâtor zeci de ani, noi și părinții noștri am adunat comori nemuritoare și eterne. Deci, dacă am ajuns să avem noi bucuriile astăzi, le avem pentru că Părintele Iosif s-a gândit câtă nevoie este de cuvântul scris, de cuvântul mărturisit. Că, dacă n-ar fi fost cuvântul scris, nu s-ar fi răspândit... „Vorba zboară”, spune un proverb, „scrisul rămâne”. Cât de frumoasă ar fi o vorbire, o ții minte o zi, două, trei, o săptămână... După aceea o uiți. Dar o carte frumoasă pe care a scris-o Dumnezeu printr-un om al Său rămâne pe masa noastră un predicator, un misionar zilnic, un sfătuitor care nu ne lasă până când primim noi lumina lui Dumnezeu în inimile noastre.

Un astfel de misionar m-a întors pe mine la Dumnezeu. Când terminasem școala și am primit ca premiu cartea Corabia lui Noe, eu, de la școală până acasă, am citit-o toată. Și-am terminat-o în ziua de Rusalii, la ora trei; în 8 iunie 1930. Și când am citit ultimul pasaj din carte, în care spunea: „Cititorule, ți-a plăcut ție cartea asta? Poate că prin unele locuri ai plâns citind-o. Poate că unele locuri te-au cutremurat. În zadar e tot cutremurul și lacrimile tale, dacă tu în clipa aceasta nu te hotărăști pentru Dumnezeu, nu te predai Lui și nu pui legământ cu El să-ți schimbi viața și să-L primești pe Domnul ca Mântuitor al tău, și să începi o viață nouă”, atunci am zis: „Asta este pentru mine. Eu acuma mă hotărăsc”. Și-atunci m-am hotărât.

Au trecut 55 de ani de atunci în luna asta, în 8 iunie. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot Cuvântul Lui pe care Și l-a împlinit cu credincioșie, chiar așa cum e scris, față de mine, de-a lungul tuturor anilor. Și acuma ce interes aș avea altul decât cauza lui Dumnezeu și slujba Lui?

Nu vă îngrijorați dacă mă duc. Eu am depus formularele nu în mâinile oamenilor; în mâinile lui Dumnezeu, în luna asta în care sărbătoream 55 de ani de la nașterea mea în Domnul și de sacrificii, și de lupte pe calea mântuirii. Am zis: Doamne Iisuse, în mâinile Tale le depun. Dacă voia Ta este să mă duc, eu mă duc pentru Tine și pentru cauza Ta - Tu știi. Atunci să se aprobe. Dacă Tu știi că nu (...), să nu se aprobe. Eu n-am interesul meu. Nu mai sunt al meu de mult... De 55 de ani nu-s al meu. Sunt al Domnului și al Lucrării Sale. Pentru asta am trăit.

Nu vă-ngrijorați. Unii s-au ridicat cu îngrijorări: „Fratele se duce. Ce facem noi? Până acuma a fost cine să țină umărul, spatele, fața... dar de-acuma?. ” Frații mei, noi să ne-ndreptăm inima și gândul spre Dumnezeu. Lucrarea nu-i a omului. Și, când un om ajunge să umbrească cumva cu importanța lui lumina Feței lui Dumnezeu, mai bine să-l ia Domnul pe omul acela. Să rămână Domnul conducătorul Lucrării și spre El să se îndrepte toate privirile și toate inimile, și toate gândurile. Am scris undeva o cântare: Doamne, vreau steagul Tău să strălucească. Dacă în altă mână ar fi mai puternic și mai strălucitor, ia-l și dă-l la acela. Dă-l lui. Vreau harfa mea să cânte în cel mai frumos fel pentru Tine. Dacă altul ar putea cânta... [mai frumos], ia-mi-o și dă-o la acela. Vreau, Doamne, ca Lucrarea Ta să biruie și Numele să fie slăvit. Și dacă, în locul unde sunt eu, altul ar face mai vrednic, n-aștepta să mor, Doamne! Înlătură-mă acuma și pune-l pe acela care ar fi mai vrednic și mai harnic.

Nu țin la nimic din ceea ce este al meu, ci numai la Domnul. De aceea am zis: Frații mei, să nu vă-ngrijorați. Dacă voia lui Dumnezeu va fi să mă duc, eu sunt foarte conștient nu numai de eforturile și de primejdiile, și de greutatea unui astfel de drum și ale unei astfel de misiuni. Nu numai în ce privește partea trupească, ci și cea sufletească. Dar știu că, dacă voia lui Dumnezeu este să mergem - să meargă cineva... - pentru un lucru care-L privește pe Domnul și Lucrarea Lui, El va da putere celui care merge și-l va ajuta să-l realizeze. Știu.

Eu am vrut însă să nu fac nici un pas fără consimțământul și voia fraților. Încă nu-i târziu... Eu spun: mă duc pentru cauza Domnului. Dar dacă frații sunt de părere să nu mă duc, frații mei, eu ascult de frați! Eu am acum pe inima mea o sarcină primită de la Domnul pentru Lucrarea Lui. Și, până când nu pot rezolva sarcina aceasta, eu nu pot fi liniștit. Dar sunt supus și fraților, și Lucrării. Și eu cer consimțământul fraților și părerea lor. Vor frații să mă duc sau nu vor să mă duc? Până când frații nu știu, eu port sarcina asta asupra mea. Dar când frații iau hotărârea: „Nu, frate! Să nu te duci!” atunci toată sarcina aceasta, răspunderea, trece asupra fraților: „Bine, fraților! Eu v-ascult. Nu mă duc. Dar atunci răspundeți voi în fața Domnului pentru ceea ce trebuie făcut și nu-i cine altcineva să facă”.

De aceea vreau să pun pe inima fraților, pentru acest răspuns. Pentru că s-au ridicat păreri și-au zis: „Frate, nu-i bine să te duci. E bine să rămâi aici, pentru că...” , și au inventat o mulțime de motive. Eu am spus: Bine, fraților!

Eu vreau să-i ascult pe frați. Pun fraților în față problema aceasta și le cer părerea. Vreau frații și, cu toată încrederea și cu toată inima, îngăduie să mă duc, eu nu le cer decât un singur lucru: să mă sprijinească cu rugăciune și cu post. Pentru că pentru Domnul și pentru frați merg. Pentru Lucrarea Lui. Pentru binele semenilor noștri; pentru binele patriei noastre; pentru binele Bisericii noastre; pentru binele familiei noastre sufletești eu accept riscul acesta, că-i un risc o călătorie de mii de kilometri. Pe urmă atâtea alte sarcini și poveri de toate felurile care mi se pun. Eu accept din dragoste pentru Domnul și pentru Lucrarea Sa. Frații trebuie să știe că, dacă ei au părerea și sunt de părere să mă duc, n-o pot face singur. Eu am nevoie de ajutorul, de lacrimile, de rugăciunile, de zilele de jertfă de la frățiile voastre... Dacă găsiți potrivit să nu mă duc, eu primesc, frații mei, hotărârea fraților și nu mă duc. N-am un interes personal, n-am nevoie! Mai am o zi, două, trei, știe Domnul câte... Și-atunci spun: sunt gata s-ascult de frați și de surori cum ați hotărât și cum veți hotărî.

Prin urmare, asta este una dintre problemele pe care am vrut să vi le fac cunoscute. Și mai am încă într-un loc sau două, zone, în care iar trebuie să stau de vorbă așa ca și cu frățiile voastre în seara aceasta, în alte seri, în alt timp, înainte de a veni dispoziție de a pleca sau de a rămâne. Eu nu știu încă. E-n mâna lui Dumnezeu problema. Dacă Domnul aprobă, se face; dacă n-aprobă, n-are rost să ne frământăm pentru problema asta. Doar în cazul când actele se aprobă... Mi s-a spus: „Dacă nu primești un răspuns mai urgent, atunci termenul este de șaizeci de zile. Pe ziua de 12 august te prezinți după acte”. Deci până atunci eu am de gând să mai stau de vorbă cu niște frați din alte părți. Și cu cunoștința și cu aprobarea, și cu îngăduința fraților, și cu cunoașterea tuturor vreau să fac orice pas.

Dacă se întâmplă că trebuie să merg, desigur că un timp va trebui să lipsesc de aici. Nu numai rugăciunea și postul, și zilele de jertfă, și însoțirea înaintea Domnului v-o cer. Ci cer fraților încă altceva; pentru că oameni suntem și suntem slabi adeseori și suntem ispitiți în multe forme. Unii au zis: „Da, păi, sigur, câtă vreme el este aici, dizidenții, dezbinătorii, tulburătorii ăia tac, nu se ridică. Dar ia numai să lipsească, să plece cumva fratele, să vedeți cum se ridică cutare și cutare și cum o să înceapă să dezbine Lucrarea și cum o să producă lupte și tulburări între frați și-n adunare”. Iarăși e o problemă pe care noi trebuie cu tot simțul de răspundere și cu toată inima s-o punem în fața lui Dumnezeu. Nu oamenii i-au oprit pe dezbinători și pe tulburători. Dumnezeu i-a oprit și le-a pus o cătușă sau i-a izolat pe unul într-o parte, pe altul în altă parte. Cât de puternici păreau înainte și cât de mici și de nimici au rămas, pentru că Dumnezeu i-a înlăturat! Și în viitor, Domnul va lucra tot așa cu toți potrivnicii dezbinători din mijlocul nostru; cum spune Sfântul Apostol Pavel, Că de-aceea am zis... am fost parcă îndemnat (dar m-am gândit pe urmă și la alt aspect) să citesc Fapte 20, acolo unde Sfântul Apostol Pavel se desparte de frații din Efes la Milet; și în care el le spune:

„Aduceți-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi, zi și noapte, pe fiecare dintre voi. În mijlocul vostru, după plecarea mea, se vor ridica oameni care vor învăța lucruri rele... să dezbine lucrarea, să o strice. Băgați de seamă, fiți atenți...”. Și-i sfătuiește mereu, în toate privințele, pe frați: „Băgați de seamă! Câtă vreme am fost în mijlocul vostru, am fost zi și noapte lângă toți. Cu lacrimi, cu sfaturi, cu îndrumări, cu rugăciuni, cu răbdare, cu tot”. Acum el le spune: „Băgați de seamă după plecarea mea. Fiți foarte atenți”.

Tot ce este negativ, tot ce-i rău, tot ce-i distructiv, luptați cu toții să nu aibă nici un succes și nici o izbândă în mijlocul vostru. Îi cunoașteți pe cei care ar putea provoca dezbinare. Izolați-i! Depărtați-vă de ei. Feriți-vă de învățăturile mincinoase; feriți-vă de frații înșelători; feriți-vă de toți cei care, din dorința de întâietate, vor căuta să provoace partide între frați și lupte între adunări, și dezbinări. Că dacă noi suntem treji și atenți și cunoaștem vrăjmașul, și știm cum lucrează, și luăm măsuri împotriva lui, el nu poate să facă nimic.

În toată regiunea aia a noastră e pace și armonie; noi n-avem probleme cu învățători străini acolo. Pentru că, îndată ce s-a ridicat unul, l-am izolat imediat. Au fost acolo trei mari dezbinători. Dar am spus: „Fraților, băgați de seamă! Izolați-l. Nimeni nu-l primește în adunare; nimeni nu-l urmează; nimeni nu-i spune un cuvânt. Și el va pleca singur”. A venit al treilea - era cel mai primejdios. Băiatul lui Jarda Petre din Rebrișoara - Năsăud. Ăla a fost un om lăudăros. Tot timpul scria la Părintele Iosif cât de mari izbânzi și cât de mari biruințe are el, Jarda Petre din Rebrișoara. Avea șase feciori. Pe toți i-a făcut ca el. Când a venit prima prigoană, a trecut din Oaste la penticostali. Și l-au făcut șef, l-au făcut președinte, l-au făcut nu știu ce... Pe toți băieții lui i-a făcut președinți pe la secte și îndrumători pe-acolo, păstori. Și a venit unul dintre ei și s-a infiltrat în adunarea cea mai frumoasă de lângă noi și a luat pe unul dintre frații cei mai buni și l-a chemat naș la nunta lui. Era fratele preot Teodor Heredea de la Beiuș. Și a crezut el că în felul acesta se infiltrează și cucerește toată Lucrarea.

Eu i-am cunoscut pe părinții lui și, când am venit și am ajuns apoi, după atâția ani, în mijlocul fraților și am știut care-i starea lui, am zis: „Izolați-l imediat”. A venit și a căutat să pătrundă și să strice adunarea și i-am spus: „Nu! În adunările noastre nu mai ai loc. O dată ce ai trecut și tu, și toată familia ta, ai trădat Lucrarea lui Dumnezeu, ai părăsit Lucrarea lui Dumnezeu, rămâi acolo”. Și astfel, izolat, n-a mai putut prinde nici o rădăcină - și n-avem probleme.

Totdeauna când se ivește o rădăcină străină, smulgeți-o și îndepărtați-o, indiferent unde-i și cine-ar fi. Pentru ca s-aveți liniște și să nu vă creați probleme.

Eu, dacă se va întâmpla ori într-un fel, ori în altul... doar suntem bătrâni de-acuma. Eu și fratele Opriș suntem cei care așteptăm acuma chemarea la Domnul. Noi suntem și cu anii, și cu bătrânețea, și... cu câte am putut trăi împreună... Am alergat și ar fi vremea să plecăm și noi la odihnă. Fraților, rămâne asupra frățiilor voastre o sarcină sfântă înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă noi am fost pe-aici, acuma... priviți nu știu cum... deși... Dumnezeu să ne ierte, că n-am fost nimica și nu suntem nimica. Numai că... dragostea fraților ne-a privit ca și ceva deosebit.

Și noi, dacă a fost sau am avut un rol mai... am fost împinși undeva mai în frunte, am căutat să ne facem datoria cu cinste și cu respect, și cu smerenie, și cu curăție de inimă în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu în care am fost. Dar nu noi eram ceva. Totuși vă rugăm din toată inima: dacă va fi fie într-un fel, fie într-altul să plecăm, urmați mai departe și trăiți ca și cum am fi în mijlocul frățiilor voastre. Să nu se observe din afară nici o schimbare. Să nu se zică: „A, păi, dacă s-a dus, uite... praful s-a ales de ei”. Nu! Domnul este în mijlocul nostru. Bizuiți-vă pe Domnul. Alipiți-vă de El! Încredeți-vă în El cum ne-am încrezut noi acum cincizeci, șaizeci de ani, când am rămas singuri, bătuți de toate vânturile, între niște munți care amenințau să se prăbușească peste noi. Și Dumnezeu a fost ajutorul nostru și ne-a izbăvit. Să nu se observe că a plecat cineva. Tot așa armonie, tot așa dragoste [să aveți]. Respectați adunările, respectați pe frați, respectați-vă cu mai multă stăruință și iubiți-vă cu mai multă căldură unii pe alții, pentru ca Domnul să binecuvânteze Lucrarea și să ridice mereu și mereu oameni vrednici de admirație și de urmat.

Aceasta va fi dovada că Lucrarea este a Domnului și că cei care au rămas nu s-au bizuit pe oameni. Ci dacă a fost cineva care a fost vrednic de urmat, noi am înțeles pilda aceasta, exemplul acesta, porunca aceasta și i-am urmat, mergând mai departe pe linia pe care ne-au îndrumat și ne-au călăuzit ei. Ca Lucrarea să meargă biruitoare înainte. Pentru că noi suntem trecători, dar Lucrarea-i veșnică. Înainte de noi au fost unii, după noi vor veni alții. Acuma-i rândul nostru să facem Lucrarea cât mai frumoasă, ca acei care vin după noi să aibă un exemplu, să aibă o pildă, să aibă un trecut minunat pe care să-l urmeze.

Asta deci este prima problemă pe care am vrut să v-o punem, cu plecarea. Și am să cer consimțământul fraților. Vine vremea: la rând, după aceea, fiecare frate care se simte îndemnat să spună un cuvânt, să spună un cuvânt cu referire la problemele pe care le ridicăm.

O altă problemă la care m-am gândit este totuși problema nunților noastre. Acuma, de când s-a luat hotărârea ca să se reducă fastul acesta care se încetățenise într-un timp, cu nu știu câte feluri de mâncări, cu nu știu câte feluri de prăjituri și așa mai departe, care răpeau tot timpul și toată liniștea adunării, de când s-a luat hotărâre să se renunțe și să se pregătească astfel nunțile frățești într-un cadru mai duhovnicesc, mai evanghelic, mai moderat, mai modest... într-un fel mai credincios, de atunci unii frați au înțeles acest lucru. Și s-a statornicit un obicei foarte frumos, care a fost găsit de bun de către toți oamenii lui Dumnezeu. Alții n-au înțeles. Și au continuat, dintr-o aroganță firească, dintr-o dorință de... știu eu, de trufie firească și lumească mai mult, și au zis: „A... sigur... Noi, care avem?... Să facă așa cei săraci, cei care n-au. Dar noi, care avem?... Am un singur fecior sau o singură fată: fac o singură dată nuntă. Eu fac!” Și n-a ținut seama. Știți exemple de astea, că nu-s departe și nu-s de mult... și de pe-aici. Și toți cei care-L iubesc pe Dumnezeu și iubesc Cuvântul lui Dumnezeu au găsit că erau niște exemple negative, urâte, nepotrivite.

Eu nu numesc aici. Frăția voastră știți. Și ați putut vedea ce frumoase au fost cele care s-au făcut după voia lui Dumnezeu și ce nepotrivite au fost celelalte.

Vreau numai să amintesc un exemplu pozitiv. Cine a fost la Rogoz acum, câteva săptămâni, a putut vedea acolo o nuntă într-adevăr aranjată după voia lui Dumnezeu. De la început s-a început cu rugăciunea programul minunat al Lucrării duhovnicești, care a continuat până la unu noaptea, de pe la șapte, opt. Un program binecuvântat de Dumnezeu, plin de conținut duhovnicesc, care a săturat sufletele de mana cea gustoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. La ora unu (au fost mulți frați) s-a pus un singur fel de mâncare. Într-o farfurie, câteva sarmale și bucata de pâine acolo. Și s-a dus repede. Într-o oră a fost terminată toată masa..., nu știu câte sute sau mii de frați au fost. După aceea s-au dus liniștiți la odihnă și a doua zi a început de la opt program frumos. Cine a mai putut sta la urma programului a mai luat ceva; cine nu, s-a dus cu sufletul încărcat. Nici n-a simțit că n-a mâncat nimic.

Eu cred că acest fel de a se proceda cu privire la nunțile noastre nu numai că este duhovnicesc (că noi nu trebuie să cultivăm impresia că pentru mâncarea aceasta trupească [mergem la nuntă] sau să-i încurajăm pe cei care pentru această mâncare se duc; ci să-i descurajăm pe cei care se duc să se mândrească și să spună: „Ce frumoasă a fost nunta asta, c-au fost nu știu câte feluri de mâncare și carne, și plăcinte!...”. Nuu! Oamenii aceștia să nu aibă ce să caute. Să meargă pentru Cuvântul lui Dumnezeu.). [Dar] e și economicos. Acuma când totuși e nevoie să fim toți, cât de cât, mai economi, mai chivernisitori, mai atenți, să nu risipim pâinea, să nu risipim bucatele lui Dumnezeu, să nu facem risipă din aceste daruri, să dăm numai strictul necesar, e așa de frumos și așa de duhovnicesc, și așa de evanghelic obiceiul acesta! Am sfătui pe cine vrea să asculte. Care va mai avea vreodată, în viitor, astfel de ocazii și aceste trebuințe, dacă vrea să facă nuntă, să facă cum au făcut cei de la Rogoz. Să-i întrebe pe cei care au fost acolo și să vadă cât de frumos și de plăcut lui Dumnezeu, și de mulțumitor pentru toți frații este acest fel de a proceda! Și cât de urât e celălalt.

Au fost, de exemplu, locuri în care, înainte de a se începe programul duhovnicesc, s-a pus masa. S-a pus masa la opt și s-a luat la douăsprezece. Și cine mai are timp apoi să asculte sau chef să mai vorbească despre Cuvântul lui Dumnezeu sătul, somnoros, setos?... Apoi... mișcare, du-te și vino... Aceasta este o batjocură, nu este o adunare după voia lui Dumnezeu.

De aceea a mai fost nevoie să mai spunem și să mai amintim și despre problema asta. Cine are urechi de auzit să audă. Slăvit să fie Domnul!

Altceva mai aveam apoi. Există între frați foarte multă vorbire de rău. Fraților, nu ne dăm noi seama cât de mare păcat este acesta, să se vorbească frații de rău, surorile de rău, unii pe alții. E un păcat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, împotriva Lucrării lui Dumnezeu, împotriva voii lui Dumnezeu.

Să știți că sunt frați care trăiesc în certuri de ani de zile pentru un cuvânt sau pentru o vorbă auzită, spusă de cineva nu știu unde.

M-am dus odată pe o astfel de vorbă și am spus:

- Cine ți-a spus ție că fratele sau sora a făcut așa ceva? Ai văzut?

- Nu, zice, n-am văzut, dar am auzit.

- Și de la cine ai auzit?

- Am auzit de la cutare, de la cutare și de la cutare.

Și m-am dus și i-am [întrebat].

-Eu nu știu! zice...

Până la urmă, cel de la care pornise zvonul n-a vrut să mai recunoască.

Se vorbește de rău foarte mult printre frați...

Am fost în ziua de 2 mai la o adunare în Dej. Am fost chemat de mai mult timp, pentru că acolo era atâta vorbă că unii dintre frați și dintre surori vorbesc în limbi, s-au botezat nu știu pe unde și... în sfârșit. Noi am vrut să mergem pe linia acestor zvonuri și să vedem ce este adevărat din ce am auzit despre anumiți frați și despre anumite surori. O noapte întreagă am stat de vorbă. Întâi am avut un program duhovnicesc, în care am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu până după ora douăsprezece. Atunci au plecat cei mai mulți, cei care nu aveau nici o tangență cu problema. Și au rămas cei care erau implicați: fie că se vorbise despre ei, fie că vorbiseră ei despre alții. Și atunci am pus problema alor patru sau cinci dintre cei care erau direct vizați cu problemele astea. Și am zis atunci: „Uite, voi ați făcut aceste lucruri care s-au auzit despre voi?” Au recunoscut și n-au recunoscut... Au recunoscut o parte, dar nu era adevărat ceea ce s-a spus mai grav. Atunci le-am zis celor care vorbiseră despre ei: „Acuma, uite, sunteți aicea și cei pârâți, și pârâtorii. Spuneți acuma! Aveți curajul să spuneți pe față: când ați văzut voi pe sora cutare sau pe fratele cutare, sau pe fratele cutare făcând lucrurile de care i-ați învinuit?”.

Niciunul nu s-a ridicat să afirme, să aibă curajul să susțină ceea ce șoptise și spusese la mulți că a făcut fratele. Și atunci am zis: „Nu vă e frică de Dumnezeu? Nu vă este rușine? Aceasta este vorbire de rău, clevetire, bârfeală între frați, păcat împotriva Lucrării lui Dumnezeu, păcat împotriva Duhului Sfânt. De ce vă vorbiți de rău, iar când trebuie să dați socoteală nu aveți curajul să spuneți pe față: «Da, domnule! Asta am zis-o pentru că l-am văzut făcând așa și așa»”.

Chiar dacă ar fi uneori unele dintre scăderile noastre adevărate... fraților, nu trăim încă printre îngeri. Suntem toți oameni. Mai avem scăderi și defecțiuni, pentru că este scris: „Dacă zicem că n-avem păcat mințim și adevărul nu este în noi”. „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este om desăvârșit.” Dar cine poate spune că nu greșește în vorbire sau... în sfârșit, poate mărturisi că n-are păcat? Deci prin faptul că fiecare avem slăbiciuni nu justificăm slăbiciunile noastre; n-ar trebui să le avem. Dar trăind în firea pământească, în slăbiciunile, în anturajul ăsta, în mijlocul unei lumi pline de păcat, la fiecare pas, noroi sufletesc, te împroașcă cu noroi cel plin de noroi.

Pentru că este scris: „Pentru cel curat, toate sunt curate. Dar pentru cel spurcat toate sunt spurcate, pentru că cugetul și gândurile lui sunt spurcate.” Și atunci auzi vorbiri de rău despre cei mai buni dintre frați. Și când îl iei de mânecă și-i spui:

- Bine! Dovedește: l-ai văzut?

- Nuu... numai am auzit.

- De unde ai auzit?

- De la cutare... de la cutare.

Să vă spun: cunosc nume de frate - și frate cunoscut, toți îl cunoașteți - care a răspândit un zvon acuma, nu demult, pe urmele căruia s-a dus cineva care era mai interesat (și poate că zvonul acesta l-ați mai auzit). Un frate cunoscut a spus altui frate cunoscut: „Știți voi că Dorz are doisprezece apostoli?”. Dintre care a numit pe unul. Unul: cel mai curat și mai frumos dintre câți copii duhovnicești îi cunosc. Și zice: „Ăsta trăiește cu soacră-sa”. A afirmat un frate lucrător - pe care toți îl cunoașteți, că pe-aici umblă, printre toți - despre alt frate că ar fi așa și ar fi așa. Că lui i-a spus cineva și acela a spus la altul, și altul, la altul, până a ajuns la urechile surorii care era în cauză. Și atunci ea a mers pe fir și a întrebat. Și, când a fost [întrebat], fiecare [spusese că] auzise de la altul și altul... Și frați de-ai noștri care merg printre frați și au pretenția că sunt lucrători cunoscuți în Lucrarea lui Dumnezeu răspândesc zvonuri neadevărate, mincinoase despre frați.

Poate că cineva dintre frățiile voastre a mai auzit acest zvon. Și dacă l-ați auzit, atunci știți și cine-l răspândește. Și când a fost tras la răspundere, n-a avut curajul... A zis: „O soră de colo, nu știu... de colo...”. Și-apoi sora aceea zice: „Am auzit de la altă soră”. Și, până la urmă... sunt frați care se pretind lucrători ai lui Dumnezeu și care merg purtând prin Lucrarea lui Dumnezeu zvonuri murdare și urâte despre frați, pe care, până la urmă, nu le pot dovedi, pentru că n-au nici un temei, nici un adevăr.

Vedeți, fraților? Nu numai să vă feriți de astfel de lucruri, dar să și puneți imediat palma pe gura celui care spune astfel de lucruri. Pentru că în momentul în care tu auzi un zvon și îl dai mai departe, înseamnă că tu l-ai acceptat în inima ta și te-ai făcut părtaș cu cel care răspândește otrava. Prin urmare, și tu te-ai făcut semănătorul acelei otrăvi, pentru că o duci mai departe. Tu, fără să controlezi, te-ai lăsat convins de el și ai căzut în plasa lui, în păcatul lui, în ispita lui. Și în felul acesta se ajunge...

Câte aud!... De multe ori vine câte-un frate, câte-o soră și, după „Slăvit să fie Domnul”, îmi spun: „Ai auzit ce-a făcut cutare frate? Ai auzit ce-a făcut cutare soră?” Și spun tot felul de lucruri. Și i-am întrebat: „Frate, dumneata ai văzut lucrul acesta? Pentru că Cuvântul spune: «Dacă vezi pe fratele tău căzut în păcat, mustră-l între tine și el», nu te duce să spui. Dacă-l vezi, atunci te du. Dar dacă n-ai văzut, ci numai ai auzit...”. Că mereu atunci mă duc pe fir și zic: „Ai văzut?”. „Nu, zice, am auzit”. Și fiecare mai adaugă câte ceva.

Fraților și surorilor! Păcatul vorbirii de rău este unul dintre marile păcate ale sfârșitului. Cuvântul lui Dumnezeu spune că oamenii vor fi bârfitori, urâtori... și așa mai departe. Feriți-vă să nu cădeți în păcatul de-a vă vorbi de rău pe frați și pe surori. Și când îl vezi păcătuind, nu te duce să spui. Du-te și zi între tine și el: „Frate! Soră! Cuvântul iată ce spune”. Faceți după cum spune Cuvântul, că așa spune Mântuitorul: „Dacă vezi pe fratele tău că săvârșește un păcat, du-te și mustră-l între tine și el. Dacă te ascultă, l-ai câștigat. Dacă nu, mai spune-l la doi. Și du-te cu doi frați și spune-i lucrurile acestea. Și dacă nu te ascultă, atunci spune-l mai departe, Bisericii”, acolo, adunării, pentru ca împreună să se roage, să mustre, să încerce să ajute. Nu umple țara de zvonuri necontrolate și lucruri exagerate, murdare, urâte, pe care nici tu, nici alții nu pot să le dovedească, ci numai le colportează, făcând rău Lucrării lui Dumnezeu.

Nu țineți mânie cu frații! Cunosc familii de frați care sunt în ceartă de ani de zile. Merg la adunare, predică Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei, unul pe celălalt, nu se pot vedea. Se urăsc cu o ură de moarte, din cine știe ce zvon spus, iarăși, tot de-un răufăcător și de un bârfitor la urechea surorii sau la urechea fratelui. Și în felul acesta se face o mulțime de rău în Lucrarea lui Dumnezeu și de batjocură; și ajunge la cunoștința oamenilor lumești și atunci cei porcoși târăsc totul în noroi și-n murdărie, batjocorind Lucrarea lui Dumnezeu.

Fraților, vă rog în Numele Domnului, tăiați firul bârfelii. Când sosește la tine firul, taie-l acolo! Ia-l pe fratele sau sora care spune și cerceteaz-o, și îndeamn-o să nu mai săvârșească nelegiuirea aceasta. Ci să se teamă de Dumnezeu și să cultive dragostea, răbdarea, iertarea, iubirea, pacea și binefacerea în Lucrarea lui Dumnezeu, nu certurile și dezbinările. E una dintre poruncile Domnului cele mai necesare de împlinit în vremea de acuma. Nu vorbiți de rău pe nimeni și nu încurajați vorbirea de rău. N-ascultați pe cei care vă vorbesc de rău despre frați. Dacă într-adevăr este un motiv de întristare, întristați-vă și rugați-vă înaintea Domnului și, pe cel care vă spune, chemați-l: „Hai să ne rugăm pentru el! Hai să ne rugăm pentru ea!”. În felul acesta procedăm biblic. Nu cultivați vorbirea de rău, pentru că se spun lucruri fantastice... nici nu-ți vine să-ți închipui că oameni cu minte sănătoasă nu numai că pot spune, dar și pot primi și pot accepta astfel de lucruri.

Se vorbesc foarte multe rele, lucruri rele. Tinerii vorbesc de rău pe bătrâni; bărbații pe femei; femeile pe bărbați; cei mai lipsiți pe cei care mai au; ceilalți... în tot felul de vorbiri de rău. E o lucrare satanică prin care se caută dezbinarea frățească, ruperea legăturii de frați, nimicirea încrederii între noi. Domnul vrea ca între ai Lui să existe încredere, armonie, pace, că atunci putem colabora, atunci putem să ne-ajutăm unii cu alții, atunci putem avea încredere unul în altul, când noi avem această părtășie sufletească. Dar când nu mai este părtășie între noi, atunci diavolul nimicește tot. Adunarea se dezbină, rugăciunea se pierde, colaborarea frățească se nimicește și Lucrarea Domnului se duce pe râpă.

Asta este lucrarea Satanei. Feriți-vă de vorbirea de rău! Nu vorbiți pe nimeni, nici pe drept. Dacă ai dreptate, gândește-te că Dumnezeu nu ne-a mântuit prin dreptate; ne-a mântuit prin dragoste. Poate să avem dreptate când ne plângem unii despre alții... poate să avem dreptate! Dar dragoste sigur nu avem. Că dacă am avea dragoste, atunci nu ne-am plânge. Atunci am iubi, am ierta, am acoperi și am colabora mai departe. Și această părtășie ajută pe toți, ridică pe toți, întărește pe toți, mângâie și-l ajută și pe cel care-i căzut și care-i nenorocit, pentru că el are un exemplu și are un sprijin frățesc. Cam acestea...

Acuma aș fi vrut să mai spun încă ceva: despre problema parastasului la mormântul Părintele Iosif. Am să vă citesc o scrisoare pe care zilele trecute am primit-o și să vă pun problema în față frățiilor voastre și să vă cer părerea.

Unul scrie:

„Frate Dorz”... Eu cam cunosc scrisul și cam știu cine-a scris-o. [Semnează] „Niște frați”. E fără dată, fără loc, fără nume; e pusă de la Arad, în ziua de 13 iunie, adică joia cealaltă. Și-mi spune el așa: „Frate Dorz, luând parte la pelerinajul ce se face de Rusalii la mormântul Părintelui Iosif la Sibiu, mau”... (într-un cuvânt: „mau”... Cine știe oleacă de regulă cu privire la scriere știe că aici se pune o linioară; dar, în sfârșit...) „mau revoltat”... - el vorbește la persoana întâi, despre el - „mau revoltat ceremoniile exagerate ce se fac cu această ocazie și anume: parastas cu pomeni și lumânări. Oare aceasta era dorința Părintelui Iosif? Cred că, dacă ar fi putut ieși el din mormânt, v-ar fi aruncat de acolo cu parastas cu tot. Dorința lui era ca frații să vină cu câte o floare, spre aducere aminte, dar nicidecum asemenea ceremonii. Prin urmare, se procedează contrar voinței lui și astea îi afectează și memoria. Se pune întrebarea: Ce se urmărește prin asta? Lingușire fată de mai-marii Bisericii? Dar nu mai ține figura. Atunci ce altceva? În orice caz, frăția ta porți răspunderea toată pentru asta față de frații care nu sunt de acord. Și apoi în veșnicie, când vei trece din viață și vei da față cu Părintele Iosif și cu fratele Marini, atunci s-ar putea să fii întrebat cam așa: «Ce-ai făcut, Traian, cu Lucrarea pe care ți-am lăsat-o sfântă și curată?». Nu știu ce ai putea răspunde, dar un lucru e clar și anume: că ei nu vor fi de acord cu așa maniere.

Se cere ca fratele Dorz să revină la starea de altădată, iar Lucrarea să o lase unde a fost și să nu se mai bată monedă falsă în numele ei. Se uită oare că Părintele Iosif a fost caterisit și dezbrăcat de haină când se afla în sicriu?” Și semnează: „Niște frați”.

Iată, fraților, ce păreri și ce cuvinte, și ce acțiune se duce printre frați. Eu am vrut nu numai să vă citesc această scrisoare, ci să vă și pun, și frățiilor voastre, o întrebare în legătură cu ceea ce am făcut la mormânt de câțiva ani încoace.

Am știut că acolo vin frați din toate părțile - și, într-adevăr, numai acolo se întâlnesc frați din toată țara. Au fost și-acuma frați din Dobrogea, frați din Oltenia, din Muntenia, din Banat, din Bucovina, din Maramureș. Din toată țara, numai acolo am văzut frați întâlnindu-se. E un fenomen binecuvântat și o dovadă că Dumnezeu a binecuvântat gândul acesta.

Acolo se-ntâlnesc toți frații de pretutindeni măcar o dată pe an, să-și aducă aminte, să se cunoască, să nu se uite frate cu frate, să se poată îmbrățișa, să se poată săruta pe lacrimi, să-I poată mulțumi lui Dumnezeu că se mai văd unul cu celălalt. Că altfel, dacă n-ar fi locul acesta, cred că mulți nici nu ne-am mai vedea unii cu alții niciodată. Pentru că și condițiile, și împrejurările, și vârsta, și piedicile sunt de atâtea feluri.

Dar acum, cu îngăduința asta a lui Dumnezeu... și Dumnezeu să binecuvânteze conducerea țării și conducerea orașului că ne-au permis bucuria aceasta să ne putem avea măcar o dată pe an un loc de reculegere sufletească lângă mormântul aceluia care, pentru fiecare dintre noi, a fost mai mult decât mama și tatăl nostru trupesc. Că spune un proverb: „Dacă tatăl tău trupesc și tatăl tău duhovnicesc au aceeași nevoie de tine în aceeași clipă, dator ești întâi să-l ajuți pe părintele tău duhovnicesc și-apoi pe părintele trupesc”. Pentru că părintele trupesc te-a născut pentru viața aceasta trecătoare, dar părintele cel duhovnicesc te-a născut pentru viața veșnică.

Eu cred că, dacă cineva este un frate adevărat, nu poate trece nepăsător peste datoria de a participa măcar o dată sau altă dată la acest mormânt față de care fiecare dintre noi suntem datori. Dacă la tatăl nostru trupesc îi facem un parastas și mergem acolo cu o floare și cu o rugăciune, o dată pe an sau o dată la cinci ani, și ne împlinim această datorie pe linie umană și morală, și biblică, și... cum vreți s-o numiți... creștinească ce ne-a rămas pentru el, dar față de părintele acesta [nu ne-o împlinim], care a făcut pentru noi binele cel mai mare (că-n zadar ne-ar fi născut o sută de părinți trupești, dacă nu ne-a născut unul duhovnicesc), ce valoare mai avem noi?

Și-atunci zic: pun în discuție corectitudinea și credincioșia unui frate care zice că-i în Oastea Domnului, dar care niciodată nu se duce, nici într-un an, la mormântul Părintelui Iosif. Eu am spus și celor mai mari care m-au acuzat despre asta: „La mormântul acesta mă voi duce și când numai ca o râmă mă voi putea târî. Până acolo mă duc, că am o datorie cerească, divină față de acest om care mi-a făcut cel mai mare bine”. Și-acest lucru l-ar putea spune fiecare dintre frățiile voastre.

Atunci cum justificați că unii dintre frățiile voastre n-au fost niciodată la mormântul acesta al Părintelui Iosif? Și nu din sărăcie, nici din neputință, ci... nu știu din ce alt considerent. Sunt acolo în Sibiu atâția care niciodată n-au fost, decât ca să pândească sau să... vorbească de rău.

Și-atunci am zis: gradul de credincioșie față de Lucrarea Oastei Domnului se cunoaște și după faptul [acesta], dacă participăm sau nu, măcar o dată pe an sau o dată la câțiva ani, la mormântul acesta. E o datorie de conștiință a noastră, pe care trebuie să o avem și-o avem cu toții față de Părintele Iosif.

Dar am zis: pe măsură ce trec anii, credincioșii care vor simți totdeauna datoria să participe aici sunt tot mai mulți. Anul asta au fost cei mai mulți; niciodată n-am văzut câți au fost anul acesta. Și-atunci am gândit din timp la o justificare a prezenței noastre acolo.

Cimitirul este o instituție publică. Acolo este o proprietate de stat; acolo este terenul controlat și stăpânit de autoritatea noastră care conduce și dirijează treburile de stat. Noi cum putem justifica prezența noastră acolo, dacă nu avem acolo o masă cu niște colaci și lumânări? Noi mergem acolo de la ora șase și preotul vine să facă slujba la ora unu. Până atunci, acolo se predică Cuvântul, mii de oameni ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și blocăm acolo circulația... și cântăm, și ne bucurăm de Domnul din toată inima noastră, trăim momente cerești. Dacă vine cineva [și întreabă]: „Ce-i cu mulțimea asta aici, domnule? Ce faci?” Noi, având acolo niște colaci și niște lumânări, spunem: „Domnule, parastas! Noi așteptăm pe preotul să vină. Și, până vine preotul, noi cântăm, ne rugăm aici”... pentru că este vorba de un cimitir și de memoria unui om al lui Dumnezeu. Avem o justificare. Și oricine [întreabă]... dă din umeri. Mai văd ei că-i cam cusută, poate, pe undeva, cu ață albă. Și zic: „Bine, bine! Parastas... da, veniți atunci! Stați cât stați... și nu atâția...”. Ei, dar, având motivul acesta: „E parastas, domnule”, justifici prezența aceasta.

E nu numai datoria noastră, da-i și satisfacția noastră, că niciodată de acolo nu te întorci decât cu inima atâta... [de mare], plină de bucurie și de binecuvântări. Cei care ați fost știți. Dumnezeu, în mod minunat, a ocrotit și cu timpul: uite, tot timpul, de dimineața până după ora trei, s-au tot plimbat norii și amenințau cu ploaia; dar Dumnezeu a ocrotit, ca totul să decurgă în pace. După ce s-a terminat, au venit niște tunete și trăsnete, și un potop de ploaie, că toți au văzut: „E-o minune! Dumnezeu a ocrotit”.

Deci în toate privințele Dumnezeu ne arată că-i cu noi: prin ocrotirea pe care ne-o dă, prin toate felurile de purtare de grijă pe care ni le arată. Și-atunci cum să nu fim noi recunoscători și cum să nu folosim momentul acesta spre întărirea și bucuria noastră și pentru împlinirea unei datorii pe care, față de părintele duhovnicesc, o avem pentru totdeauna?

Au fost niște oameni străini aici, niște oameni printre care am cunoscut un profesor universitar, profesor de filosofia istoriei. Om de știință, de talie universală, care după aceea a trebuit să plece la niște comunicări prin Belgia și prin Paris. Și a stat acolo de la ora opt și jumătate până la ora trei după-masă și a spus: „Domnilor, eu așa ceva n-am mai văzut în viața mea. Nici nu mi-aș fi putut închipui. Acuma sunt convins și împărtășesc total părerile dumneavoastră că Oastea Domnului este Lucrarea prin care va veni mântuirea neamului acestuia și ridicarea Bisericii acesteia din corupție și din formalism, și din habotnicie. E singura Lucrare binecuvântată de Dumnezeu, pornită din sufletul poporului și din duhul credinței părinților noștri și care poate ajuta la remedierea aceasta.

Oriunde mă voi duce, între oamenii de știință și în cercurile înalte în care voi ajunge, voi pune problema aceasta. Eu sunt convins de acest adevăr”. Ei, acest om s-a convins ascultând acolo și văzând buna rânduială, frumosul adevăr... în sfârșit, tot ceea ce s-a mărturisit acolo și s-a văzut. E un fenomen. Noi, trăind în mijlocul acesta, nu ne dăm seama despre frumusețea și despre bogăția acestui har. Dar pe cei străini care vin și văd, puterea lui Dumnezeu îi copleșește și-i încredințează de acest adevăr, încât rămân uimiți.

Prin urmare, iată ce răspundere mare avem noi! Să umblăm cu toată curăția și credincioșia. Să cultivăm dragostea de poporul nostru, rugăciunea pentru mai-marii noștri - că toate acestea sunt Cuvântul lui Dumnezeu -, o muncă cinstită și-o purtare demnă în mijlocul tuturor celor printre care umblăm. Pentru ca să facem cinste Lucrării lui Dumnezeu, spre care se îndreaptă ochii tuturor ca spre singura speranță de mântuire și a poporului nostru, și a Bisericii noastre; și, prin acestea, a cine știe câte popoare și Biserici! Pentru că Lucrarea, cum am spus, e răspândită în toate popoarele și se duce pretutindeni. Mulți oameni din străinătate au zis: „Am venit să facem cunoștință cu Lucrarea dumneavoastră. Să vedem fenomenul care se petrece în mijlocul dumneavoastră, pentru ca să putem aplica și la noi acest lucru, pentru că la noi e numai gheață și numai pustiu. În mijlocul dumneavoastră am simțit putere... e cutremur, e viață, e revărsarea Duhului Sfânt. Cum faceți, domnule? Învățați-ne, să încercăm și noi să ne dezghețăm și să ne dezmorțim din starea noastră”.

Și, când atâtea suflete se îndreaptă spre Lucrarea aceasta ca spre o speranță sfântă, iată câtă datorie avem noi să trăim la toată înălțimea poruncii evanghelice, ca să facem cinste Lucrării lui Dumnezeu; nu numai prin lucrările noastre scrise sau cântate, ci prin comportarea și prin viața noastră fie la locul de muncă, fie în mijlocul societății și pe stradă, și unde nu ne vede nimeni. Pentru ca toți cei care privesc la noi să-L laude pe Dumnezeu și să prețuiască Lucrarea care ne-a învățat pe noi o astfel de viață.

Noi ne bucurăm din toată inima de tineretul acesta binecuvântat și-L rugăm pe Dumnezeu să ridice tot mai multe talente din mijlocul Lucrării. Scriitori, poeți, cântăreți, oameni care mânuiesc condeiul, pentru că, cuvântul scris e de cea mai mare valoare. Noi ne rugăm pentru multe, dar pentru scriitori credincioși și pentru oameni de valoare și de litere, care să poată propovădui Cuvântul, ne rugăm prea puțin. Să ne rugăm mai mult! De aceștia Dumnezeu are nevoie și viitorul are nevoie, și lumea are nevoie, și toți au nevoie de ei.

Acum am vrut să precizăm ceva în legătură cu necesitatea parastasului. În primul rând, o problemă - și-o părere: e bine să se facă slujbă de parastas acolo sau nu e bine?3 Frații sunt de părere [că e bine] cum am început și cum se face de câțiva ani sau nu?4 Vedeți că sunt între noi unii care, uite ce păreri au! V-am citit scrisoarea, ca să vedeți ce părere pot să aibă unii care se pretind că-s frați. Eu îl cunosc pe omul acesta; și dumneavoastră îl cunoașteți.

3 Cei prezenți au răspuns: „E bine! Bine!”. „Foarte bine!”(n. ed.)

4 Cei prezenți au răspuns: „Da!”. „Bine, frate!” .”Să rămână așa!” (n. ed.)

Dar n-a avut curajul să iscălească [cu] numele lui adevărat. Unii dintre frați, care sunt aici, mi-au spus: „Da, da! Înainte de-a pleca, a trecut pe aici și mi-a spus și mie aceste lucruri pe care le-a scris în scrisoare”. Nu-l spun cu numele, pentru că mi-e și rușine... că numele acesta este prea cunoscut printre frați.

Dacă sunteți de părere - și toți frații au fost de părere - este și înțelept, și necesar să ținem parastas așa cum s-a făcut și cum ați văzut (...) A fost însă un motiv foarte întemeiat ca noi să putem, de la ora șase până la ora trei (sau până la ora unu... sau douăsprezece, cât a ținut programul nostru), să avem acolo în mijlocul nostru o masă cu un colac, cu niște lumânări... „Ce faceți, domnule, aici?” „Așteptăm pe preot, să facem parastas. Noi suntem toți din familia acestui sfânt al lui Dumnezeu și-am venit la mormânt lui.” Ei! Dau din umeri, dau din cap și, fie că rămân, fie că pleacă... dar noi avem justificare. Dacă n-ar fi o masă acolo, ce-ai putea spune?

Cum putem noi explica adunarea asta mare care ține atâta program, cu stații de amplificare, cu cuvânt, cu mărturisire, într-o instituție publică? Cimitiru-i instituție! Și noi stăm într-o instituție fără autorizație, fără legalizare, fără nimic. Dar... avem. Dumnezeu ne-a dat justificarea: „Uite, domnule”... Și nimeni nu poate să spună nimic. „E parastas, domnule.” „Dar când a murit?” „Acu' cincizeci de ani!” „Cincizeci de ani, domnule?... Și atâta lume? Parastas? ” „Da, domnule”... „E un fenomen...”. Și-atunci află amănunte de la [cel pe care-l] întreabă și de la cine știe. Și omul ajunge să-L afle pe Dumnezeu în Lucrarea aceasta.

Dar până acum noi am făcut totul oarecum improvizat. A fost în familia părintelui nora lui, Jenica. Acuma Domnul a luat-o și ea a trecut la Domnul în noiembrie anul trecut. Prin ea mai puteam... ea era... cea cu care lucram, oarecum, din partea familiei. Acum ea nu mai este. Au rămas în urma ei două fete, nepoatele Părintelui Iosif, fiicele fratelui Titus Trifa, fiul părintelui, care a murit și el. Amândouă sunt bolnave. Ginerele, un inginer, oarecum mai izolat... e foarte bun, e binevoitor, dar e străin... Nu putem conta prea mult... și nici nu-l putem forța la prea mult; și nici nu se-angajează la prea mult. Acuma nu i-am cerut nimic. Dar acolo ne trebuie o masă pliantă, două scaune pliante, ne trebuie de fiecare dată cinci, zece colaci mai mici și cinci mai mari; ne trebuie de fiecare dată o mie de lumânări, să dai la un frate o lumânare. (...)

Noi ne-am luat însărcinarea și-am zis: „E bine să facem. E spre folosul și de datoria noastră, a tuturor”. Dar aici trebuie luate niște măsuri; trebuie să fie cineva care să se preocupe din timp de lucrurile acestea. Și-atunci am zis: „E o cheltuială aici. Totuși e o cheltuială”. Și-am zis: „De ce să nu facem bucuria ca frații din diferite părți, din diferite regiuni, adunările care sunt mai mari, să-și ia, o adunare pe an, însărcinarea asta: „Anul acesta dorim să suportăm noi cheltuielile pentru parastasul la mormântul Părintelui Iosif”. Atunci spun: „Luați legătură cu fratele cutare”, care are grijă. (El știe; s-a introdus. Fratele știe, că l-am dus la preot, știe unde stă preotul, știe de unde să ia cutare, știe unde am comandat o masă, niște scaune... am cumpărat împreună un castron pentru apă sfințită, am luat față de masă, am... pus la punct.

Sunt o mulțime de cheltuieli. El le știe.) Și i-am zis: „Iei legătura din timp cu frații care își iau răspunderea că vor purta cheltuielile pentru anul viitor”.

Am spus: „Fraților, care vrea să-și ia?” Fratele Neculai de la Pechea a zis: „Pentru anul viitor, noi ne luăm însărcinarea asta, toată adunarea, să suportăm cheltuielile pentru parastasul părintelui. Numai că cineva care se ocupă să ne spună ce trebuie făcut, unde trebuie dat...”. Și acela va fi cel care s-a introdus deja: fratele Nelu. L-am rugat stăruitor: „Dumnezeu te-a făcut să fii puțin mai liber. N-ai greutăți familiale, n-ai... cine știe ce. Și, dacă ai dragoste și ți-am făcut cunoscut lucrurile acestea, mergi acuma! Te ocupă de lucrurile acestea! Știe Domnul dacă noi vom mai fi la anul viitor”.

Dacă am statornicit o tradiție și-o rânduială, mergând pe calea unei rânduieli, lucrurile ies toate frumos. Ați văzut ce frumos a ieșit acuma! Toți cei străini au văzut ce frumoasă rânduială a fost acolo, pentru că s-au luat din timp niște măsuri, ca lucrurile să nu decurgă cu goluri sau cu șocuri, sau cu... nemulțumiri. Așa a rămas vorba: că, pentru anul viitor, s-a luat hotărârea aceasta.

Am zis: „Ce bine! În fiecare an, o regiune”. Acuma, anul acesta, Moldova; anul viitor, Bucovina; anul viitor, Maramureșul; anul viitor, Ardealul; anul viitor, Banatul... și așa mai departe, câte o adunare pe an dintr-o regiune. Poate că nu-i mai vine rândul niciodată unei adunări care își ia acuma sarcina aceasta; dar e o satisfacție! Știi cum? Ca-n ziua de Paști, când, pe firul caselor, se duce obiceiul: „La Paștele ăsta, începem noi Paștele!...”. E un obicei frumos! Tot anul se simte binecuvântat acela care a făcut actul acesta. Îl costă... nu contează cât. Dar bucuria că a făcut el gestul acesta în ziua de Paști, pentru Domnul și pentru însemnătatea praznicului, e o satisfacție care-l umple de bucurie totdeauna. Cam așa va fi și bucuria că, o dată într-o viață, ai luat și tu parte - cu ce ai putut - la ceea ce este datoria noastră, a tuturor, și-un har pentru noi să facem așa.

Am rânduit, pe urmă, iar, un alt frate - cunoscut de aici - pe care l-ați văzut acolo, care se ocupa cu anunțarea fraților [referitor la] care mai dinainte era hotărârea să ia cuvântul; ca totul să decurgă într-o ordine. Fratele acesta umbla printre frați: fratele Aurel de la Bucium. L-ați văzut că a umblat. I-am zis: „Fii foarte atent. Anunță din timp frații. Să fie rânduială. Anunți din timp pe cei care vor să spună poezii; și să fii atent ce poezii spun”. Că a trebuit s-o opresc pe-o soră care a spus acolo o poezie, că... prigoane... Acuma vorbești de prigoane? Nici o prigoană! Adică noi stârnim atunci prigoane. Că sunt acolo urechi care ascultă. Nu vorbim despre asta... lăsăm acuma... Vorbim despre dragostea lui Dumnezeu. Ai atâtea poezii din care poți alege cele mai frumoase, de zidire. Nu spune lucruri care pot să fie pricină de poticnire și de necaz pentru Lucrare. A trebuit să-l mai fac atent pe unul sau pe doi, sau pe trei dintre frați. Că trebuie să fim foarte atenți! Când se adună mulțime așa de mare, să știm că acolo sunt și urechi care nu sunt prietenoase.

Și noi nu trebuie să dăm nici un prilej de poticnire și să fie găsită rău Lucrarea lui Dumnezeu. Oricine vorbește, vorbește în numele Lucrării și pentru cauza Lucrării; și acela trebuie să fie foarte atent ce vorbește. Și de aceea trebuie să ocolim subiectele susceptibile, care pot să trezească bănuieli și să ridice comentarii și cârtiri. Vorbim despre ceea ce este curat, sănătos, frumos și ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu; despre ce este hrănitor. Nu pomenim lucruri care, până la urma urmei, pot... Vorbim noi în contra păcatului. Împotriva păcatului putem vorbi, dar să nu pomenim nume și să nu pomenim anumite situații și stări, pentru că este în paguba noastră și nu folosește la nimic; dar păgubește tuturor.

De aceea am zis: frații care vor lua parte și care au un cuvânt ziditor și puternic, și cutremurător de spus să se pregătească. Să înștiințeze din timp. Ca să [se] știe. Iar cei care n-au un cuvânt clar... să nu protesteze. Cine nu va fi anunțat să nu protesteze și să se supere că el n-a fost invitat. Dumnezeu alege cine să vorbească; și oricine ar vorbi, dacă vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, vorbește și în locul meu și în locul oricui.

Noi trebuie să ne disciplinăm vorbirea și gândirea, și purtările în așa fel, încât totdeauna Lucrarea să aibă câștig din cauza noastră și frații cinste, nu pagubă și întristare din partea oricui ne-ar asculta. Uitați ce frumos scrie Evanghelia! Ea nu jignește pe nimeni, decât păcatul. Și, dacă mărturisim Evanghelia și ne ținem de Evanghelie, nu greșim niciodată.

Numai când ne abatem de la duhul Evangheliei putem greși. De aceea spun: am rugat din toată inima, deși e o muncă destul de grea și destul de riscantă. Că și împotriva fratelui Nelu poate c-au fost unii care au fost nemulțumiți: „Că mie nu mi-a dat colac... că mie nu mi-a dat ștergar... că mie nu mi-a dat cutare...”.

Acuma avem și noi datoria să tăcem... E adevărat că trebuie să ne uităm noi pe-acolo pe unde este nevoie, să acoperim unde trebuie. Dar sunt cazuri în care nu poți; și-atunci trebuie să suferim și o mustrare sau o cârtire. Știe Dumnezeu că noi dorim să lucrăm cinstit dar, dacă nu putem...

Împotriva fratelui Aurel iar s-au ridicat: „Că pe mine nu m-a chemat să vorbesc; că mie nu mi-a dat voie; că pe mine nu m-a lăsat să spun poezii...”. De la început noi am fost de o părere. Cine are de la Domnul îndemn să spună o poezie, acela să o învețe pe de rost. Nu s-o citească din carte. E rușine când, o dată pe an, te duci undeva într-o adunare și n-ai fost în stare să înveți pe de rost o poezie de opt strofe; să nu citești din carte. Și... mai face încă și greșeală.

Citește din carte și citește greșit. Atunci să nu se supere că noi oprim sau că nici nu dăm voie de la început. Pentru că angajăm Lucrarea lui Dumnezeu. Și dacă cineva se ridică acolo și face greșeli și citind, atunci toți cei care aud strâmbă din nas și dezaprobă, și subapreciază întreaga Lucrare; și se duc cu un sentiment de nemulțumire.

Cine are de la Domnul îndemnul să spună poezie s-o învețe pe de rost. S-o învețe și s-o spună cu toată inima, așa cum ar spune-o în fața lui Dumnezeu. Așa da! Atunci și două strofe, și un verset dacă spune, din toată inima, are rezultat și rezonanță în sufletele fraților.

Ar mai fi multe de spus. Nu vreau să ocup tot timpul. Mai sunt frați care poate mai au un cuvânt. Eu aș fi vrut însă să vă spun aceste lucruri și să vă gândiți la ele. Rog din toată inima: dacă este cineva de altă părere cu privire la cele ce am vorbit și are ceva de spus, să se ridice și să spună aceste lucruri, pentru că eu, cum v-am spus și cum v-am declarat de la început, doresc din toată inima să ascult de frați. Nu doresc, de fapt, decât cinste și bine Lucrării.

Dacă este ceva care frații știu sau găsesc de bine că-i mai potrivit, altceva, eu sunt gata să ascult și să mă supun voii fraților, oricare ar fi această dorință justificată dreaptă, sănătoasă, evanghelică, spre binele Lucrării.

Cam atâta am de spus. Și mulțumesc din toată inima că m-ați ascultat. Erau niște probleme care se vântură. Unii spun cine știe cât, alții spun mai puțin, alții spun mai mult. Și unii spun lucruri neadevărate și răspândesc zvonuri false. Dacă este cineva care spune lucruri neadevărate, vă rog, însemnați-vi-l! Vă rog spuneți-i: „Bine! Dacă știi acest lucru, ești gata să stai cu el de față, cu fratele sau cu cel despre care vorbești?” Și numai atunci să-l ascultați. Dacă nu, să-i spui: „Uite, ești un vorbitor de rău. Prin urmare, să te pocăiești”. Și curmați astfel firul vorbirilor de rău.

Eu vă rog din toată inima: dacă este cineva care are ceva să-mi spună cu privire la ceea ce-am vorbit, sunt gata să primesc și să ascult. Iar dacă nu, celelalte rămân cum v-am rugat, fie cu privire la plecare sau cu privire la altceva. Se poate întâmpla... Eu mă duc cu gândul să vin înapoi. Chemarea e pentru două luni. Și-aceasta este dorința, și-aceasta este convingerea mea: că vin înapoi.

Dar se poate întâmpla și altfel. Să se întâmple un accident. Să se-ntâmple... nu știu... mori pe drum. La vârsta asta, oricând poate să intervină un atac de inimă, că inima și-așa-i bolnavă și, de multe ori noaptea, între orele unsprezece și unu, totdeauna zic, în crizele prin care trec, că poate fi ultima. Așa că și-acasă se poate muri, și pe drum se poate muri. Eu am spus ceea ce am spus despre despărțire. Că este valabilă în oricare situație: fie că mă duc și nu mai vin, fie că stau aici și... peste un ceas mor.

Niciunul dintre noi nu-i de neînlocuit. Domnul ne poate înlocui; poate că ne-a și înlocuit... deja a și pregătit înlocuitor cu mai mult har și cu mai multă putere. Conducerea o are Domnul; El este în mijlocul nostru, aude tot ce vorbim noi. În fața Lui vorbesc. Și știe că spun adevărul. Și eu știu că El știe tot acest lucru.

Dar dacă se întâmplă ori într-un fel, ori în altul, ceea ce vă rog din toată inima e: păstrați unitatea și armonia între frați. Nu încurajați dezbinarea și pe dezbinători. Ocoliți-i pe dezbinători, să nu se vadă că lipsește cineva între noi. Să se vadă că Domnul e în mijlocul nostru și că între noi e aceeași unitate și armonie care a fost când era în mijlocul nostru Părintele Iosif.

Așa unitate și armonie să fie între noi și dacă nu vom mai fi. Și dacă, din seara aceasta, noi nu ne vom mai întâlni, Domnul e-n mijlocul nostru și El este conducătorul și garanția Lucrării. Rugămintea mea este să păstrați unitatea, să nu se vadă că lipsește cineva între voi.

Aceeași armonie, aceeași dragoste, același respect față de adunări, față de îndemnurile care s-au statornicit: cu tradiția cu nunțile frumoase, cu adunările frumoase, cu nopțile Domnului, cu pelerinajul la mormântul Părintelui Iosif. Continuați așa, frumos și plin de iubire, să nu se vadă că lipsește cineva. [Ci] că e armonie și Domnul e în mijlocul nostru. Și El ne va binecuvânta.

Se vor ridica mereu oameni mai plini de putere, conducători plini de Duhul Sfânt. Și, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va ridica pe acela căruia îi va încredința steagul cel mai frumos. Când puterea lui Dumnezeu veți vedea-o că este peste el, când veți vedea semnele Duhului Sfânt peste el - că Dumnezeu vă încredințează despre aceste semne - și veți vedea că este omul pe care Dumnezeu l-a ales să fie îndrumătorul de frunte în Lucrare, atunci însoțiți-l, încurajați-l, ajutați-l, fie că-i un copil, fie că-i un tânăr, fie că este un om mai în vârstă.

Dumnezeu va aduce libertatea acestei Lucrări. Mai curând sau mai târziu, Dumnezeu va aduce libertate. Momentele pe care le trăim acuma sunt un început al unei mari libertăți. Vedeți bine, acum câțiva ani puteam noi nădăjdui să ne putem vedea atâția? Să putem, într-un loc public, face adunare de mii de oameni, ceasuri întregi și să nu se întâmple nimic? Să avem nunți de patru, cinci mii de oameni și să nu se întâmple nimic? E o dovadă că, pe undeva, Dumnezeu i-a încredințat pe mai-marii poporului și ai Bisericii noastre de necesitatea minunată a acestei Lucrări.

Unii au spus: „Încă nu e liberă, dar e foarte necesară”. În felul acesta se merge. Mergând așa, noi n-avem alt argument în fața nimănui, decât unitatea dintre noi. Unitatea și corectitudinea noastră. La locul nostru de muncă, în mijlocul societății în care [suntem], să fim conștienți că noi angajăm Lucrarea lui Dumnezeu. Fiți uniți! Nu vă vorbiți de rău. Iubiți-vă! Acoperiți-vă defecțiunile; căci fiecare avem defecțiuni și, cum avem noi nevoie să ne acopere alții, au și alții nevoie să-i acoperim noi. Iertați-vă cum v-a iertat Hristos. Iubiți-vă cum v-a iubit Hristos, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.

În felul acesta, unitatea dintre noi va fi argumentul cel mai puternic împotriva tuturor prigonitorilor din afară și a dezbinătorilor dinăuntru. Să nu reușească dezbinătorul să ne despartă! Să nu despartă adunările, să nu despartă frații, să nu despartă pe frate de frate, pe soră de soră; să nu despartă sufletele noastre. Că, dacă noi avem unitate și sudură între noi, nimeni nu ne poate... [despărți]. O corabie n-o poate nimici nici un val și nici o stâncă, numai dacă are fisuri, spărturi în ea. Atunci, dacă are spărturi în ea, cât de mică să fie spărtura, se cufundă. Să nu fie spărturi între noi, fisuri, dezbinări, tulburări înăuntru... păcate ascunse. Atunci Dumnezeu ne sprijină și Lucrarea va triumfa biruitoare.

Vă rog din toată inima: continuați această frumoasă tradiție. Duceți-vă în fiecare an, cât puteți. Fratele Nelu va-ngriji de treburile dinăuntru; fratele Aurel, de cele din afară. Colaborați cu frații aceștia, pentru că ei cunosc, ei fac și știu, și sunt frați din toată inima doritori să ajute la prosperitatea și la propășirea unei cauze bune. Cine va fi acolo, să dea o mână de sprijin și ajutor...

În anul acesta, frații au ascultat. Înainte mai călcaseră pe florile de pe alte morminte, se rezemaseră de cruci; unii au răsturnat o cruce; alții au despicat placa de pe-un mormânt, c-au stat acolo. Acuma i-am rugat pe frați: „Nu stați pe morminte, nu vă rezemați de cruci, nu călcați florile.

Din respect față de mormântul nostru, nu distrugeți mormintele altora. Făcând binele acesta față de părintele nostru, nu faceți rău acolo, ca binele nostru să nu fie vorbit de rău”. Frații au ascultat. Au stat așa ceasuri întregi, unul lângă altul, pe terenul liber. Au admirat asta toți cei străini care au văzut acolo și a fost foarte frumos.

În anii ceilalți a trebuit, după ce-au plecat toți frații, să mergem să strângem gunoaie, hârtii, cutii de conserve... în sfârșit, lucruri care au rămas ca după cineva care e dezordonat. În anul acesta, frații au ascultat. Nici o hârtie, nici un lucru aruncat... nimic n-am avut nevoie să mai îndreptăm după ce-au plecat toți frații din cimitir. Am rămas așa de mulțumit și am mulțumit lui Dumnezeu lângă mormântul părintelui că frații au înțeles. Și fiecare a avut grijă să facă atent pe celălalt - mai nou sau neștiutor - să respecte rânduiala.

Vă rog: și în viitor faceți acest lucru. Din respect față de memoria părintelui nostru, față de Cuvântul lui Dumnezeu, față de numele pe care-l purtăm. Duceți-vă care puteți! Vă împliniți o datorie sfântă ca față de Dumnezeu. Pentru că este scris: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu”. Și aducerea aminte și pe asta o implică: un moment de reculegere și de rugăciune lângă mormântul lui, pe an. Nu-i mare lucru. Nu-i un sacrificiu prea mare.

Cam astea ar fi fost gândurile pe care am vrut să vi le împărtășesc. Și eu Îi mulțumesc Domnului că am putut să ne-ntâlnim. Unde voi mai merge, voi spune aceleași lucruri și altor frați. Și voi ține seama de părerea lor. Frățiile voastre trebuie să țineți seama de ce-am spus. Ceea ce am spus este adevărul. Știe Dumnezeu că nu mint. Atunci, cu privire la toate aceste lucruri, să fiți deplin încredințați că ceea ce am spus este adevăr. Și vă rog din toată inima să ne ajutați, ca Lucrarea să propășească și Numele Domnului să fie vestit.

Pentru toate, mulțumim Domnului; și vă mulțumim și frățiilor voastre.

Și, lăudând Numele Domnului, ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și-n veci. Amin.

Frăția voastră, dacă aveți ceva, care aveți ceva de spus, eu vă rog foarte mult. Mai avem încă timp destul și stăm să mai ascultăm Cuvântul Domnului. E numai unsprezece și un sfert, așa că nu e prea târziu.

Sâmbăta viitoare se împlinesc trei ani de când am fost judecați și condamnați și noi; în ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Iată că Dumnezeul nostru, în amintirea izbăvirilor pe care ni le-a dat și a harului de care ne-a făcut parte prin toate încercările acestea (că-n urma fiecărei suferințe Dumnezeu a dat un mare har peste Lucrarea Sa. De fiecare dată când ni s-a cerut o jertfă, Dumnezeu a răsplătit-o neapărat cu un har și mai mare), după încercările de atunci, iată ce mare har ne-a dăruit nouă Dumnezeu!

Să-I mulțumim Domnului și niciodată să nu fim întristați când ni se cere o parte de suferință, chiar nedreaptă și... așa cum este. Noi să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru că totdeauna răsplata pentru o suferință răbdată e o binecuvântare mare. Și, pentru aceasta, să nu uităm în ziua aceea să-I mulțumim lui Dumnezeu nu numai că ne-a dat o mare izbăvire și-un mare ajutor în tot timpul încercării, dar a răsplătit încercarea cu un har și o binecuvântare de care vedem că ne bucurăm cu toții acum. Dumnezeul nostru e Dumnezeul Atotputernic, Care, după orice încercare, ne dăruiește o mare bucurie. De aceea, când ne plânge un ochi, să ne râdă totdeauna celălalt.

În toate suferințele noastre, Dumnezeul nostru n-a uitat și ne dă nu numai ajutor în mijlocul necazurilor, dar și răsplată după tot ce-am îndurat. Tot ceea ce facem fiecare pentru noi este pentru întreagă Lucrarea. Suferim pentru Lucrare? Răsplata se răsfrânge asupra întregii Lucrări. Facem rău în Lucrare? Pedeapsa vine peste toți cei care au știut și n-au împiedicat sau au acceptat răul.

De aceea, într-adevăr, împotriva zvonurilor tendențioase și răuvoitoare despre frați, trebuie să lucrăm cu toată puterea, pentru că cu arma aceasta diavolul ne lovește pe fiecare dintre noi. Azi pe unul, mâine pe altul, el nu cruță pe nimeni, pentru ca să ne dezbine și să ne facă să nu mai avem încredere unii în alții, ca să nu putem lucra unii cu alții.

Cea mai mare putere a noastră este acum colaborarea dintre noi; unitatea de gândire și simțire pentru scopul cel mare pentru care ne-a ridicat Dumnezeu: mântuirea familiei noastre, a orașului și a satului, a țării noastre și a lumii întregi.

Cu cât vom lucra mai uniți, mai solidari, mai credincioși, mai atașați, mai strâns legați în părtășie unii cu alții, cu atâta Dumnezeu ne va da mai curând izbânda aceasta.

Și ce măreț și frumos va fi când, în urma suferinței și a muncii noastre unite și credincioase, nu numai că vom avea fiecare bucuria deplinei părtășii cu ceilalți frați, dar vom vedea cum și asupra altora se răsfrânge, asupra tuturor, răsplata pentru ostenelile noastre date împreună, din dragoste pentru Dumnezeu.

Singura noastră armă este unirea dintre noi; armonia, puterea, iertarea, iubirea așa cum suntem. Oricât de slab ar fi un frate, e mai bun decât unul din lume, oricât de bun ar fi omul din lume. Să-i iubim pe frați, căci pe ei ni i-a dat Dumnezeu. Și, iubindu-i pe frați, ne-mpărtășim și noi din iubirea tuturor și astfel Dumnezeu ne va binecuvânta.

Să-I mulțumim deci Domnului. Și, dacă cineva dintre frați... rugăm și pe fratele Aurel [dacă] are și el un cuvânt să ne spună... și pe alții dintre frați care mai au un cuvânt: fratele Nuțu sau fratele Cornel, sau alții, care vin din alte părți și au un cuvânt din partea Domnului. Noi cu dragoste-i ascultăm și dorim să închinăm timpul acesta în slujba lui Dumnezeu.

Dimineață, cu ajutorul Domnului, vom avea altă muncă. Dar aceasta în mod mai restrâns, numai cu cei care sunt invitați pentru aceasta. Și, pentru aceasta, va trebui, desigur, să calculăm să avem și un timp de repaus, pentru că munca aceasta va fi mai pretențioasă și... mai frumoasă. Și-aceasta tot pentru binele Lucrării.

Când veți vedea la ce-am muncit, veți slăvi pe Dumnezeu cu lacrimi. De aceea, rugați-vă și pentru munca aceasta pe care trebuie să o facem și pentru cei care au fost chemați de Dumnezeu la această muncă de a-L slăvi pe Domnul în cel mai frumos și mai fericit fel.

Noi binecuvântăm pe Domnul pentru toate și așteptăm acum și din parte a altor frați, care au un cuvânt, să ne spună.

Slăvit să fie Domnul!

Pentru tot ceea ce am vorbit între noi și asupra tuturor celor [cu privire la] care, prin Duhul Sfânt, ne-am înțeles și am simțit că-s bune, [așa] să procedăm. Ne ridicăm și-l mulțumim Domnului.

(Urmează rugăciunea fratelui Traian Dorz)

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Că a Ta este împărăția, puterea și slava acum și-n veci. Amin.

Doamne Dumnezeul și Tatăl nostru, Dumnezeul și Mântuitorul nostru cel dulce, Iisuse Doamne, și dulcele nostru Mângâietor, Duhule Sfinte, din toată inima Îți mulțumim că-n această seară ai fost cu noi; că ai înlesnit întâlnirea noastră, că ai pus pe inima fiecărui frate și soră care au luat parte la această stare de vorbă gândul să vină. Le-ai întocmit și le-ai înlesnit cărările și ai sprijinit și ai binecuvântat această ajungere și această stare de vorbă aci împreună. Din toată inima Îți mulțumim. Îți mulțumim că, printre cei dintâi, ai fost Tu aici și ai rămas mereu în mijlocul nostru. Am simțit prezența Ta binecuvântată, care ne-a înviorat inima și care ne-a dăruit duhul aceleiași înțelegeri și al acelui fel de gândire și de simțire ca toți să fim o inimă și-un gând, după cum a fost dorința Ta, după cum e porunca Ta și Cuvântul Tău.

Mulțumim din toată inima că ai făcut să fim înțeleși; [să fie înțelese] gândurile noastre și cuvântul nostru de către frații și surorile care l-au auzit. Mulțumim din toată inima că ai pus în inima tuturor același fel de simțire și de gândire care a fost în inima noastră.

Mulțumim pentru ajutorul pe care ni l-ai dat și de data aceasta prin cuvântul de îmbărbătare și de mângâiere al fraților noștri. Din toată inima Îți mulțumesc că, dacă ai rânduit acest drum greu pentru mine și dacă voia Ta este să-l fac, mi-ai dăruit acum încredințarea că nu mă duc singur: nu numai că Tu ești cu mine, dar că frații mei și surorile mele, cu rugăciunile, cu dragostea, cu lacrimile lor, mă vor însoți. Ce fericit voi fi! Orice cuvânt pe care-l voi spune acolo, orice rugăciune pe care o voi înălța către Tine va fi cu gândul la frații mei și la surorile mele pe care i-am văzut cu lacrimile pe obraji în seara aceasta și cu hotărârea neclintită și frumoasă de a ne însoți împreună. Tu nu ai lăsat să fim despărțiți niciodată.

Din toată inima Îți mulțumim că nu ne ne-ai lăsat despărțiți. Oricâte lupte au fost, oricâți vrăjmași dinăuntru și din afară, văzuți și nevăzuți, au căutat să ne dezbine, să ne despartă, Tu n-ai lăsat să fim despărțiți. Din toată inima Îți mulțumim. Ce fericiți suntem când ne vedem!...

Ne-am obișnuit ca, de fiecare dată, printre multe fețe pe care le-aveam înainte, să deosebim fețele iubite, fețele scumpe, ochii dragi și umezi... aprobarea și consimțământul lor la tot ceea ce făceam. Doamne... cât de singuri am fost cândva... Îți mulțumim Ție că n-ai lăsat să rămânem singuri. Că chiar dacă am alergat și-am umblat atâția ani de zile plângând, când am aruncat sămânța, acum, când ne întoarcem, strângem snopii cu bucurie și cu cântări de laudă pentru Tine.

Îți mulțumim că ne-ai dăruit rugăciuni biruitoare, cuvânt biruitor, lupte biruitoare, suferințe biruitoare și n-ai lăsat să fim înfrânți niciodată. Ci, în mijlocul tuturor încercărilor, ai ținut trează în inima noastră nădejdea că va veni o zi, că va veni o zi...

O Doamne, Tu ne-ai ajutat acum să vedem o zi pe care o visam numai gândindu-ne de departe la ea; și-acum Tu ne-ai dăruit această bucurie, după cum a zis fratele. De câte ori am vorbit cu lacrimi între noi, acum zeci de ani, în mijlocul întunericului, despre lumina aceasta! Îți mulțumim din toată inima că ne-ai dat-o; Ție, în primul rând, și după aceea ne rugăm să le răsplătești tuturor celor prin care ne-o dai.

Binecuvântează patria noastră, locul de leagăn al părinților noștri, al mormintelor lor... pământul pe care au călcat înaintașii noștri, pe care au călcat urmele micuțe și dragi ale copilașilor noștri. În limba patriei acesteia ne-am spus cântările noastre, cuvintele de dragoste către ființele pe care le-am iubit, rugăciunile noastre către Tine, cântările iubirii și ale lacrimilor noastre. Din toată inima Îți mulțumim pentru patria aceasta, pe care o iubim.

Ne rugăm pentru conducătorii pe care i-ai rânduit Tu în ea să-i binecuvântezi, Doamne, și să le răsplătești pentru libertatea pe care o avem astăzi să ne vedem fără piedică și fără temeri unii pe alții și să putem să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune. Să ne putem împlini datoria de recunoștință față de mormintele sfinte ale părinților noștri și să ne putem împlini datoria creșterii evlavioase către copiii noștri care ne ascultă.

Te binecuvântăm pentru ființele care ne iubesc și pe care le iubim. Din toată inima Îți mulțumim pentru frații noștri, lucrătorii Tăi buni, bătrâni și tineri; pentru surorile noastre, mamele, soțiile, fiicele noastre pe care Tu ni le-ai dat ca o mângâiere fericită în zilele noastre de încercare și ca un ajutor atât de minunat în lupta noastră atât de frumoasă, dar atât de grea adeseori.

Te rugăm să binecuvântezi tineretul Lucrării, copiii Tăi, copiii noștri trupești și sufletești. Să ne ajuți să-i vedem tot mai mult și tot mai minunat crescând înzestrați cu Duhul Tău și cu harul Tău. Și, din mijlocul lor, pregătește-l pe acela căruia îi vei încredința Tu steagul cel mai frumos. Fă-l să fie biruitor, strălucit în slujba Ta. Grupează în jurul lui mii de mii de viteji devotați cauzei Tale, hotărâți și statornici, talentați și frumoși.

Binecuvântează vremile noastre de acum și din viitor. Fă-le pașnice și libere. Trimite duh de pocăință și de întoarcere la Tine peste tot poporul nostru, peste toate popoarele lumii.

Binecuvântează Biserica noastră și credința noastră, și pe toți păstorii ei; și ajută-i, Doamne, ca, cu o inimă și cu un gând, vii și statornici, și puternici în Tine, să trăiască o viață evanghelică, sfântă, curată și binefăcătoare pentru neamul nostru, pentru Biserica noastră, pentru neamurile lumii și pentru toate adunările credincioșilor Tăi.

Binecuvântează mai departe hotărârile noastre. Ai Tăi suntem, Doamne. Pentru Tine am trăit toți anii vieții noastre. Oricum au fost... au fost frumoși cu Tine. Din toată inima Îți mulțumim pentru ei.

Ție dorim să-Ți încredințăm și zilele pe care le mai avem. Fă-le frumoase și strălucite. Dorim să Te slujim, să Te slăvim pe Tine, spre binele Lucrării Tale; spre izbânda cauzei Tale. Noi pentru aceasta ne-am sacrificat viața, pentru aceasta am trăit, am suferit, am cântat, am luptat, ne-am bucurat; pentru aceasta dorim să suferim, să murim și să înviem. Ca să avem apoi parte veșnică - împreună cu părinții și cu copiii noștri, cu înaintașii și cu urmașii noștri - de răsplătirea cea minunată. Ce fericiți vom fi atunci când Tu vei mărturisi despre noi înaintea Tatălui cum am dorit și noi să mărturisim despre Tine înaintea oamenilor!

Te binecuvântăm pentru aceste fețe frumoase ale fraților și surorilor noastre pe care ne-ai dăruit bucuria să le revedem și-acum. Îți mulțumim pentru fiecare în parte. Cât de minunați au fost toți cei care au trecut biruitori prin toate! Ne este milă de toți cei care au căzut din statornicie și și-au pierdut premiul minunat care îi aștepta și pe ei. Ce îndurerați vor plânge ei odată privind spre cerul pe care l-au pierdut pentru lucrurile zadarnice și deșarte ale acestui pământ sau pentru amăgirea păcatului și a minciunii...

Te rugăm, Doamne, pe toți cei care mai e cu putință să-i ridici, să-i întorci și pe ei, să nu-i lași să se piardă. Să-i ierți pe cei care au greșit, să-i învii pe cei care mor, să-i întorci pe cei care sunt rătăciți, să-i împaci pe cei dezbinați, să-i mângâi pe cei întristați, să-i izbăvești pe cei ispitiți; să ne dăruiești tuturor o inimă și-un gând și în toți să trezești conștiința cea mare și însemnată a unității, a armoniei, a părtășiei frățești dintre noi, să trecem prin toate biruitori.

Nu mai lăsa niciun câștig diavolului de la noi și în paguba Ta. A avut Satana atât de multe câștiguri... Nu el și-a dat viața pentru noi. Tu, Iisuse, dragul, scumpul nostru Mântuitor, Ți-ai dat viața pentru noi, ca lumea să fie mântuită prin Harul Tău, nu pierdută prin amăgirea diavolului. Nimicește toate lucrările diavolului din viața noastră, din familia noastră, din Lucrarea noastră, dinaintea, din fața noastră, din spatele nostru, din dreapta noastră, din stânga noastră, din viitorul nostru, din trecutul nostru, din toată veșnicia. Nimicește lucrarea diavolului și salvează-i pe toți cei care au căzut în cursele lui. Refă unitatea Lucrării Tale. Dă-i biruință.

Ai milă și de cei care ne dușmănesc și care caută să ne vorbească de rău și să împroaște cu murdărie toată frumusețea luptei noastre și nevinovăția credincioșiei și a alergărilor noastre. Zădărnicește aceste uneltiri satanice și fă să ardă numai păcatul, dar să fie salvat păcătosul. Să se piardă Satana, și niciunul dintre cei care au fost copiii Tăi și care au fost odată frații noștri să nu se piardă, ci și ei să fie mântuiți. Dă-le o pocăință atât de adâncă, Doamne, cât păcatul pe care l-au făcut, pentru ca să poată fi iertați. Iar dacă totuși nu vor să se întoarcă la Tine și ei s-au hotărât și au ales de bunăvoia lor păcatul și, în loc să fie vase de cinste, s-au făcut vase de ocară, Te rugăm, izbăvește Lucrarea Ta de ei, înlăturându-i și alegând în locul lor vase de cinste, folositoare Ție și destoinice pentru orice lucrare bună.

Mulțumim din toată inima pentru aceste ceasuri care au trecut ca niște clipe. Te rugăm, fă ca aceste adevăruri pe care ni le-ai împărtășit prin harul Tău să rămână statornice, vii în inimile noastre. Și, după ce vom pleca de aici, să nu le uităm. Să cugetăm la ele și să luăm în inima noastră hotărâri de-a le împlini mai statornici și mai hotărâți, din inimă. Să ne iubim frații, să ne iertăm unii pe alții, să colaborăm strâns și, dacă au fost între noi lucruri care ne-au despărțit, să dispară dintre noi. Focul iubirii Tale să le ardă și, în dragostea Ta, să ne îmbrățișăm iertându-ne unii pe alții cum ne-ai iertat Tu.

Pentru toate Îți mulțumim și pentru toate ne închinăm Ție, rugându-Te să împlinești făgăduințele Tale față de noi și [noi] făgăduințele noastre față de Tine. Ca, așa cum noi ne bucurăm de Tine, Doamne, așa să Te bucuri și Tu de noi. Și între cer și pământ să nu fie nici o deosebire și nici un hotar. Frații să fie îngeri și îngerii să fie frați. În felul acesta, să trecem în Împărăția Ta fericiți, ca niște slujitori găsiți credincioși în lucrul încredințat lor. Și, binecuvântând Numele Tău, să ne închinăm Ție și apoi să moștenim Împărăția Ta împreună cu cei dragi ai noștri care se roagă pentru noi, pentru care ne rugăm, pe care îi iubim și care ne iubesc, și cu care dorim să fim și pe pământ, și în veșnicie împreună. Ajută-ne așa să vedem Fața Ta și Împărăția Ta.

Și, dacă Tu pregătești o cale neobișnuită, un drum pe care n-am mai fost, mergi înaintea noastră. Cunoaștem urmele Tale...

Fă să Te simțim lângă noi și, oriunde vom pune un cuvânt sau o mână, pune Tu, hotărât și puternic, Doamne, izbânda și rodul Tău, pentru ca să ne întoarcem din nou, cu o mare bucurie și biruință, la cei care ne așteaptă. Frații merg cu noi, noi vom fi cu ei. Astfel, împreună lucrând, împreună să putem împărți și pe pământ, și în veșnicie răsplata pentru că am suferit și-am ostenit, și-am lucrat totdeauna și întru totul împreună.

Pentru toate ne închinăm Ție și Te slăvim, că a Ta este Împărăția, Puterea și Slava de acum și până în veci, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și-n vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.

Slăvit să fie Domnul!