Cuvinte de despărțire

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Într-adevăr, se cuvine să mulțumim din toată inima Domnului și Dumnezeului nostru pentru prilejul acesta, al acestei întâlniri binecuvântate pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o de data aceasta.

Am dori foarte mult să folosim cât mai bine tot timpul scurt pe care Dumnezeu ni l-a rânduit să-l petrecem de data aceasta împreună. Și de aceea ne rugăm Domnului să ne dea o minte trează și o inimă ascultătoare și atentă, pentru că, într-adevăr, în seara aceasta dorim să ne împărtășim niște adevăruri deosebite și legate strâns de viața noastră, a fiecăruia în parte.

De viața noastră ca Lucrare a lui Dumnezeu, de viața noastră ca familie a Domnului în care Domnul ne-a născut din nou prin aceiași părinți, pe toți, prin Duhul Sfânt și prin Cuvântul Sfânt. Și, născuți din nou prin Cuvântul Sfânt și prin Duhul Sfânt, El ne-a dat același chip asemănător cu al Lui și ne-a făcut să fim împreună frați și surori în Domnul; suflete între care Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu nu face deosebire între bărbați și femei, pentru că Mântuitorul a spus: „În Împărăția lui Dumnezeu nu vor avea sex. Vor fi ca îngerii”.

Aceleași legi de mântuire și aceleași datorii de ascultare sunt lăsate de Dumnezeu fără deosebire și pentru unii, și pentru alții; și pentru bătrâni, și pentru tineri; și pentru bărbați, și pentru femei; și pentru cei de jos, și pentru cei de sus; și pentru cei învățați, și pentru cei neînvățați. Pentru că în fața lui Dumnezeu toți suntem la fel: suntem priviți cu deplină și totală egalitate.

Au fost vremuri triste în viața omenirii în care, între bărbați și femei, erau deosebiri mari, foarte mari. Bărbatul s-a bucurat de un privilegiu cu totul deosebit față de femeie. Erau vremile cele mai întunecate ale istoriei.

Acum când Dumnezeu, prin Evanghelia Sa, Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a venit și a adus în lume acest adevăr nou și unic, El a anulat deosebirea aceasta și ne-a făcut să fim toți la fel. În fața lui Dumnezeu nu există deosebire, nici părtinire. El privește la fel pe fiecare: bărbat și femeie, bătrân și tânăr, învățat sau neînvățat, de jos, bogat sau sărac; în același fel.

Pe cel bun îl privește și îl binecuvântează cu toate binecuvântările și cu bucuria Lui. Pe cel neascultător îl avertizează, îl înștiințează, îl mustră, îl îndeamnă, dar nu-l cruță de nici un fel de pedeapsă potrivită faptelor sale, neavând în vedere fața omului.

De-atâtea ori spune Cuvântul lui Dumnezeu că înaintea Lui nu se are în vedere fața omului. Cei care trăiesc în neprihănire sunt neprihăniți. Cei care trăiesc în neascultare de Dumnezeu sunt osândiți de Sfântul Cuvânt.

Mă gândesc la Pechea... Numele acesta are-n inima mea o rezonanță atât de adâncă și de frumoasă! De peste cincizeci de ani știu numele acestui sat, când aici nu erați nici unul dintre cei care sunteți aici. [Doar] niște bătrâni al căror nume e scris în Cartea Vieții, care au trecut de mult la Domnul. Fratele Toia, fratele Chiscanu, bietul frate Tache, care se pregătește să plece și el la răsplata lui Dumnezeu. Ei erau cei care acum peste jumătate de secol lucrau aici așa cum au lucrat și-au semănat așa cum au putut, Cuvântul lui Dumnezeu scris. Dar, pentru că Dumnezeu a binecuvântat lucrul și osteneala lor, iată că sămânța aceasta binecuvântată a adus un rod binecuvântat, din ce în ce tot mai frumos.

Pechea!... Ce nume cu rezonanță adâncă în sufletul nostru! L-am pus alături de Corod, de Matca, de Ivești, de toate celelalte sate care au cuprins aici suflete de eroii sfinți, [dintre] care mulți au trecut în veșnicie. Dar ei au arat aici. Ei au desțelenit, prin Cuvântul lui Dumnezeu, aici primele brazde. Și au suferit acești frați nespus de mult atunci. Dacă astăzi când, după cincizeci de ani de evanghelizare, este încă așa de greu să mărturisești Cuvântul lui Dumnezeu și întâlnești atâtea piedici și atâtea împotriviri, cât de greu trebuie să fi fost atunci când încă nu se trăsese o brazdă evanghelică pe terenul acesta și când cel care lucra trebuia să meargă sub apăsări îngrozitoare! Frații de la început știu cât de greu a fost lucrul de la început.

Dar binecuvântat să fie Domnul că El a adus totuși vremea când, iată, în urma acelor munci duse cu sudoare, cu lacrimi și cu jertfe, El a făcut să răsară astăzi o lucrare așa de binecuvântată! Atât de multe suflete curate și scumpe de la Pechea binecuvântează astăzi pe Dumnezeu! Și noi, toți cei care pe părinții lor i-am știut copii și tineri, binecuvântăm pe Domnul astăzi când îi vedem încununați totuși de roade binecuvântate. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru acei care au ostenit și care încă ostenesc pentru ca Lucrarea aceasta să aducă tot mai mult rod.

Dumnezeu binecuvântează un ogor, dar binecuvântarea lui Dumnezeu vine totdeauna în urma muncii unui lucrător care ostenește acolo. Oricât de mult ar vrea Dumnezeu să binecuvânteze cu soarele și cu ploaia, și cu vântul Său un ogor în care nimeni nu sapă, nu seamănă, nu plivește, în acel ogor nu va crește nimic. Dar unde un lucrător râvnitor și harnic pune mâna și pune munca sa într-un ogor, Dumnezeu cu bucurie dă acolo soare, lumină, căldură, umezeală, vânt și fertilizare. Și în felul acesta, rodul nu întârzie, spre slava lui Dumnezeu și spre bucuria celui care lucrează.

De aceea și lucrătorul trebuie să fie harnic, pentru ca binefacerile lui Dumnezeu să fie într-adevăr pline de putere și de rod, răsplătind lucrătorul și binecuvântând pe Cel care dă belșug.

În seara aceasta, într-adevăr, este o adunare deosebită. (Rog pe frații și surorile care pot, faceți bine și ajutați-i pe frați, să avem toți loc. Mai sunt locuri... mai stăm cum putem...)

În Faptele Apostolilor citim adeseori despre întâlniri de acestea printre frații, apostolii Domnului, ucenicii Domnului și Bisericile Domnului, ascultătorii Lui. Petreceau și ei adesea, cum petrecem și noi acum, nopți întregi. După zile de muncă și de osteneală, adunându-se împreună, vegheau toți la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Noi am cântat aici niște cântări care constituie pentru noi niște adevăruri foarte însemnate. Să nu le uităm. Am cântat la început În slujba Ta, Iisuse. Cântarea asta are un conținut plin de recunoștință față de Dumnezeu și de mulțumire pentru Cel care ne-a chemat și ne-a pus în slujba Sa. E o rugăciune pentru ajutorul Domnului ca, în orice condiții, să ne ducem lupta noastră până la cununa și la răsplata pe care o așteptăm potrivit Cuvântului Său Sfânt.

A fost apoi cântarea O, bucurați-vă de ziua de-astăzi. Să știți, fiecare cuvânt al acestor cântări e cântărit cu jertfă, cu lacrimi, cu sudoare. E un adevăr sfințit de jertfă, plin de un conținut greu... Nu le cântați cu grabă, fără să vă gândiți adânc la sensul, la conținutul, la miezul puternic și valoros cuprins în ele. Bucurați-vă de ziua de astăzi! Zile ca acestea nu-s multe. Și trebuie să ne punem la inimă adevărurile pe care aceste zile ni le împărtășesc, pentru că vor veni vremuri când vom avea atâta nevoie de ele cum era în Canaan nevoie de grâu, de pâine, într-o vreme de lungă secetă și lipsă.

Viața Lucrării lui Dumnezeu, istoria Bisericii s-a desfășurat permanent între etape de lipsuri și etape de belșug. Spune Sfânta Evanghelie că se asemănă Împărăția lui Dumnezeu cu un năvod care prinde tot felul de pești. După ce a prins peștii, pescarul trage năvodul la mal și-i alege.

Asta este, în mare, toată desfășurarea istoriei Bisericii. Sunt vremuri de largă libertate, când Pescarul cel Mare întinde năvodul și prinde în adunările Sale și în mrejele Evangheliei tot felul de pești... tot felul de viețuitoare. După aceea vine vremea alegerii. Pescarul trage năvodul la mal: la malul încercărilor, la malul prigonirilor, la vremea ispitirilor și luptelor, și acolo-i alege pe cei care sunt pești adevărați, păstrați pentru Stăpânul, Căruia S-a ostenit să-i aducă.

Acestea înseamnă toată istoria Bisericii: vremuri de largă libertate, când Cuvântul Evangheliei răsună pretutindeni și bisericile, și adunările se umplu de suflete. Și-apoi vine vremea încercării și a necazurilor, și a ispitirilor, când sunt aleși cei care sunt cu adevărat credincioși; care rămân până la sfârșit credincioși; care-și duc până la capăt legământul pe care l-au pus într-un ceas de euforie și de entuziasm duhovnicesc.

Binecuvântat să fie Domnul că, și pentru vremea alegerii, „barca” aceasta de la Pechea, adunarea aceasta, a dovedit că are suflete alese și binecuvântate, pentru că, și în mijlocul încercărilor, chiar dacă unii s-au lepădat, s-au depărtat de Cuvântul lui Dumnezeu și s-au ascuns, de frica furtunii, adăpostindu-se în cine știe care locuri de păcat și de stricăciune, au fost totuși atât de multe suflete curate care au rămas alipite de Domnul. Și binecuvântăm pe Domnul în clipa aceasta când ne revedem unii pe alții.

Am zis, a trecut peste jumătate de secol de când pentru prima dată am făcut cunoștință. Eram la Sibiu (...), tânăr, sub douăzeci de ani, alături de Părintele Iosif; trimiteam aici cărți și reviste, și ziare, foaia «Oastea Domnului», «Isus Biruitorul»... Și erau atâtea suflete care primeau sămânța asta sfântă în ogorul cel bun al inimilor și au adus roade în răbdare... E adevărat: unii treizeci, alții șaizeci, dar au fost și roade de o sută, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și, de-asta spun, a trecut peste jumătate secol, peste cincizeci de ani, de când am făcut cunoștință prima dată cu numele acesta și cu numele celor care lucrau atunci și care astăzi sunt în ceruri. Au trecut la Domnul. Binecuvântat să fie Domnul pentru ei și binecuvântați să fie ei pentru Domnul! Că osteneala lor s-a dovedit rodnică, îmbelșugată.

Și au venit după aceea alți ani. Și, de la cunoștința cu gândul și prin scrisori, am ajuns la cunoștința reală. Am ajuns. Aici, acum nu știu câți ani, pentru prima dată, la Pechea, m-am bucurat de frați... Erau atunci alți frați și alte surori, alte vârste, dar aceeași credință. Alți ochi, dar aceleași lacrimi... de bucurie și de dragoste pentru Domnul. Alte cântări, dar aceleași voci pline de dragoste pentru Dumnezeu. Ne bucurăm acuma... Noi toți suntem trecători. Numai Lucrarea lui Dumnezeu este veșnică.

Vor veni în urma noastră alții cum înaintea noastră au fost alții. (...) Ei s-au dus, dar Domnul a rămas. Și, pentru că El a rămas aici, vin mereu suflete noi și locurile se umplu, și mai sunt încă suflete care trebuie să vină. Și vor veni! Dumnezeu va binecuvânta acest lucru. Și, când noi nu vom mai fi, vor fi alții aici, care-s în același duh și în aceeași dragoste și credință. Îl vor lăuda și-I vor mulțumi lui Dumnezeu că i-a ajutat și pe ei să-L cunoască, cum ne-a ajutat pe noi și cum i-a ajutat pe înaintașii noștri.

Am fost prima dată, am fost și a doua; și a treia oară, și a patra oară, și... eu nu mai știu a câta oară sunt astăzi aici în Pechea, Și totuși sunt suflete aici pe care cred că niciodată, trupește, nu le-am văzut și nu ne-am văzut. Ne bucurăm însă în aceeași credință și în același simțământ că gândim la fel, că credem la fel, că învățăm la fel, că simțim la fel, că avem aceeași dragoste și părtășie unii cu alții și că această părtășie și dragoste care ne-a rămas în Domnul de la înaintașii noștri o lăsăm și noi, mai îmbogățită și mai curată cu lacrimile și cu jertfele noastre, urmașilor, care vin după noi. Și ei vor lăsa, îmbogățind-o cu partea pe care și ei o vor aduce, mai frumoasă la cei care-i vor urma pe ei până la venirea Domnului Iisus.

Lucrarea Lui este permanentă ca și El. Lucrătorii se schimbă, sufletele se schimbă, vin alții, dar El rămâne același. Și Acela care a fost cu înaintașii noștri este cu noi. Și Acela care este cu noi va fi cu urmașii noștri.

Și El asigură continuitatea și răsplata tuturor celor care Îl iubesc, fără deosebire de sex, de clasă, de vârstă, de condiție.

Celor buni și ascultători le dă viața veșnică; celor răi și nestatornici le va da osânda pe care o promite. Pentru că amândouă sunt la fel de adevărate înaintea lui Dumnezeu, după cum este scris: „Uitați-vă, dar, cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu”. Amândouă sunt la fel de mari. Bunătate față de cei care ascultă și trăiesc în totul Cuvântul lui Dumnezeu și asprime și judecată față de toți cei care nu ascultă și nu împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent dacă sunt bărbați sau femei, dacă sunt lucrători sau oameni simpli, dacă sunt de sus sau dacă sunt de jos.

Cuvântul lui Dumnezeu este cântarul cel mai greu, care nu cunoaște falsitate, nici dezechilibru. El nu numește pe cel rău bun numai pentru că are anumite afecțiuni deosebite față de acela. Nici pe cel bun, rău numai pentru că sunt unii care vorbesc, în privința aceasta, împotrivă. Ce este bun este cunoscut de Dumnezeu; ce este rău este judecat de El.

După aceste cuvinte, aș vrea să ne aducem aminte de un adevăr. După cum a fost o zi în care ne-am întâlnit pentru prima dată cu cei iubiți ai noștri dinainte, a fost o zi în care ne-am întâlnit pentru ultima dată cu ei. Noi ne-am obișnuit să ne știm și să ne privim.

Nu ne vedem astăzi, nu ne vedem acum, nu ne vedem la adunarea asta, ne vom vedea la nunta, la adunarea cutare, la întâlnirea de dincolo. Ne-am obișnuit, știindu-ne încă în viață, să ne întâlnim unii cu alții. Și chiar dacă eram depărtați trupește unii de alții, sufletește știam că trăim și că umblăm printre noi și că putem să ne revedem.

A venit totuși o zi în care ne-am întâlnit cu mulți dintre cei iubiți ai noștri pentru ultima dată pe pământ. Noi nu știm ziua aceasta. Dar o putem prevedea când se apropie...

Mântuitorul a prevăzut ultima stare împreună cu ucenicii Săi la Cina cea de Taină. Le-a spus atunci cel dintâi cuvânt, un cuvânt care le-a străpuns adânc inimile când a zis: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști”.

(...) Capitolul 17 din Evanghelia după Ioan, toate cuvintele și adevărurile conținute acolo au fost ultimul cuvânt spus de Mântuitorul ucenicilor Săi la ultima lor întâlnire.

A venit o vreme și în viața celor care fuseseră împreună cu ucenicii, tot așa, [să li se spună] un ultim cuvânt.

Nu de mult am sărbătorit plecarea, martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel; în luna trecută.

În luna asta, mâine, sărbătorim amintirea unuia dintre cei mai mari profeți ai lui Dumnezeu: Sfântul Profet Ilie.

Luna viitoare vom sărbători alte despărțiri: Adormirea Maicii Domnului, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Toate aceste evenimente sunt ca niște puternice comori și stâlpi în istoria Bisericii și în viața credincioșilor.

Noi am dori ca frații să fie pentru totdeauna cu noi. Ne obișnuim cu un frate... Cu cât e mai în vârstă, cu cât e mai cunoscut; cu cât a lucrat mai bine, ne-am simțit ca la umbra unui copac puternic.

Am scuturat din crengile lui și ne-am hrănit. Ne-am adăpostit la umbra lui și am fost scutiți de dogoarea zilei. Ne-am adăpostit după trunchiul lui și am fost salvați de loviturile grindinii. Am stat sub adăpostul frunzișului său, am fost adăpostiți de ploaie. Dar când dintr-odată a fost tăiat copacul acesta și noi am rămas în mijlocul câmpului, în mijlocul bătăii vânturilor, atunci... abia atunci am văzut ce mare binecuvântare era pentru noi adăpostul acesta și cât de singuratici și de primejduiți am rămas când ne-a fost luat.

Noi am fost niște copii când a fost luat Părintele Iosif din mijlocul nostru. Eram tineri și trupește, și sufletește. Eram niște copii neajutorați și fără experiență, și fără relații. Lucrarea lui Dumnezeu era atât de mare și ne cerea atâtea jertfe, și noi eram neputincioși în toate privințele.

Câtă vreme l-am avut pe Părintele Iosif, am stat ca la adăpostul unui zid puternic. Toate vânturile l-au lovit pe el. Toate loviturile au căzut asupra lui. Noi ne desfătam la umbra lui și lucram frumos, dar lucram ca niște copii adăpostiți în casa părintească, la umbra și la ocrotirea părinților. Numai când ne-a fost luat dintr-odată am simțit - am scris în istoria Oastei cele de-atunci - eu, cel puțin, m-am simțit ca și cum s-ar fi prăbușit un zid puternic la care m-am adăpostit și am rămas singur dintr-odată, în bătaia tuturor vânturilor și valurilor. El pentru mine a fost și trupește, și sufletește un adăpost neuitat și binecuvântat.

(...) Ani de zile am umblat alungați dintr-o parte a țării în cealaltă. Nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului. Ne numeau trifiști, schismatici, eretici, sectari, în toate felurile eram batjocoriți.

Numele noastre erau date pe lista celor pe care trebuia să-i urmărească jandarmii, să-i aresteze oriunde vor fi și să-i înainteze din post în post, sub escortă. Așa eram priviți atunci, înainte de război, îndată după moartea Părintelui Iosif. Am trecut însă prin toate...

Știe Dumnezeu de câte ori am străbătut județele Moldovei pe jos, cu frați din Putna (Covurlui se chema atunci), Focșani, în sus până înspre Bacău și până dincolo, în sus, spre Munții Carpați. Dar am mers din sat în sat, îmbărbătând pe frați, îndemnând la dragoste și la statornicie. Am avut destule lupte și încercări, zeci de ani. Dar iată cum Dumnezeu a făcut ca Lucrarea aceasta să câștige și să rămână în picioare.

Și astăzi să ne bucurăm din toată inima de atâtea adunări binecuvântate, pe care atunci numai printr-o credință puternică le puteam întrevedea, în cine știe ce viitor îndepărtat. Și Dumnezeu astăzi ne-a ajutat să ne vedem ochi către ochi, față către față. Binecuvântăm pe Domnul, Care este aici, în mijlocul nostru, Care aude tot ce spunem, Care Se bucură de tot ceea ce vede frumos în noi, Care mustră tot ceea ce este încă nepotrivit cu voia Sa și Care va răsplăti odată pe fiecare dintre noi, în măsura în care L-am ascultat și I-am urmat Cuvântul Său sau nu.

Aș fi vrut să citim împreună multe dintre cuvintele lui Dumnezeu. Îmi amintesc de Sfântul Apostol Pavel, care, [așa cum scrie în] Fapte 20, se despărțea pentru ultima dată de frați. Cum spune într-un loc, că și-a prelungit vorbirea până spre ziuă.

Un tânăr a adormit la catul trei și s-a prăbușit de acolo, și l-au ridicat mort. Dar când Sfântul Apostol Pavel s-a atins de el, Dumnezeu l-a înviat. Și astfel, durerea de la început a devenit o mare bucurie la sfârșit.

Adevărurile pe care voia să le împărtășească fraților trebuia să cuprindă mult timp. Trebuie că au fost mulți frați și trebuia să le spună foarte multe, că și-a lungit vorbirea până după miezul nopții, până spre dimineață, când a trebuit să plece pe jos.

Din cuvintele acestui sfânt apostol, care sunt scrise la o despărțire definitivă de frați, de cei din Efes, la Milet, am fi vrut să citim câteva versete. Sunt în capitolul 20 din Faptele Apostolilor. Sunt acolo niște adevăruri așa de importante...

Tot așa, și Mântuitorului, în seara Cinei de Taină, I-a trebuit cinci capitole din Evanghelia după Ioan să le spună câte lucruri avea să le spună... și încă, l-a încheiere, le-a mai zis: „Mai am multe lucruri să vă spun, dar nu le puteți purta acum”.

La orice despărțire, sufletele sunt întristate. Presimțeau cu toții că, între întâlnirea aceasta și cea care va mai fi cândva, vor trece mulți ani, multe încercări, multe suferințe; vor trebui mulți martiri să pecetluiască cu sângele lor credința pe care au avut-o și vor fi mulți care vor trebui să se lepede. Toate aceste presimțiri erau o greutate prea mare, de multe ori, pentru sufletele lor. Cum au fost în seara Cinei de Taină acele adevăruri grele, greu de suportat pentru ucenicii care le ascultau. După aceea s-au dus în Ghetsimani și Domnul Iisus i-a îndemnat să privegheze și să se roage, să nu cadă în ispită.

Ispita venea. Mântuitorul le spusese: „Băgați de seamă, ispititorul vine. Vrășmașul, stăpânitorul lumii acesteia vine. El în Mine n-are nimic. Eu nu Mă tem. Dar, dacă în voi mai are ceva, temeți-vă! E vremea să privegheați acum și să vă rugați, să nu cădeți în ispită. Ispita va veni. Să nu cădeți când treceți prin ea.” Ei nu au înțeles. Spune Evanghelia că, în timp ce El Se ruga, ucenicii au adormit de întristare. Știți ce greu e somnul când sufletul e întristat? Ați adormit vreodată cu sufletul mâhnit și întristat? Atunci știți ce înseamnă aceasta. Asta era starea ucenicilor.

Poate că și în seara când Sfântul Apostol Petru le-a spus ucenicilor cele scrise în a doua a sa Epistolă, în capitolul 3, starea lor era tot așa. După cum a fost starea celor din Efes când Sfântul Pavel, la Milet, le-a spus cele cuprinse în capitolul 20 din Faptele Apostolilor.

Eu vă rog, recitiți-le liniști acasă și vedeți ce însemnate adevăruri le-a spus Mântuitorul în Ioan 13 până la Ioan 17. Mai citiți o dată! Că-s cuvintele testamentare ale lui Hristos, pe care le-a spus ucenicilor Săi; adevăruri de temelie pentru mântuirea celor care le ascultă și pentru osânda celor care nu le ascultă.

Când știi că te desparți de cineva care ți-a fost așa de drag și pe care l-ai îngrijit și cu care te-ai obișnuit să fii împreună zi de zi, ani la rând, cauți să-i aduci aminte pentru ultima dată cele mai însemnate lucruri, pe care ai vrea să nu le uite-n veac după ce te desparți de el.

Acestea sunt lucrurile pe care Mântuitorul i-a învățat pe apostoli din Ioan capitolul 13 până în Ioan capitolul 17. Că după aceea au venit patimile, moartea, învierea și înălțarea la cer. Acelea au fost ultimele cuvinte.

La fel a venit o vreme și pentru Sfântul Apostol Pavel și pentru frații în mijlocul cărora zice el: „Aduceți-vă aminte că ani de zile, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi... cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Nu m-am ferit să vă vestesc tot Cuvântul lui Dumnezeu. Știu însă că, după plecarea mea, vor veni în mijlocul vostru lucrători care nu vor cruța turma. Se vor ridica din mijlocul vostru oameni care vor învăța pe frați lucruri păgubitoare, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor. Voi fiți treji în toate aceste lucruri. Aduceți-vă aminte tot ce v-am spus, că eu nu m-am ferit să vă fac cunoscut tot adevărul lui Dumnezeu”.

Ce cuvinte zguduitoare și ce adevăruri cutremurătoare, spuse acelora împreună cu care umblase ani de zile, zi și noapte! „Cu lacrimi, pe fiecare...” Câtă intimitate, câtă legătură sfântă trebuie să fi avut Sfântul Apostol Pavel cu toți cei în mijlocul cărora umblase ani de zile, sfătuindu-i zi și noapte pe fiecare, ca să-i poată înfățișa în chip vrednic de Dumnezeu, statornici, neclintiți, credincioși, curați, pătrunși de frica de Dumnezeu și de simțământul ascultării de El în toate privințele.

„Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” El le-a spus nu numai că Dumnezeu este bunătate, ci le-a spus și că Dumnezeu este asprime. „Uitați-vă, le zice tot el romanilor, cu băgare de seamă la bunătatea lui Dumnezeu și la asprimea Lui. Bunătate față de cei care ascultă și asprime față de cei care n-ascultă.” El a spus acolo, tot în Epistola către Romani, acele lucruri cutremurătoare care pentru noi, pentru unii dintre noi, par de neînțeles. Vedeți ce scrie în Romani capitolul 11.

Acuma eu vă rog un lucru: cu toate că vă este greu, căldura este mare, locuri nu sunt, trebuie să stea o mare parte dintre noi în picioare, sacrificați totuși și fiți atenți față de aceste lucruri. Pentru că se poate ca cel care vă vorbește de data aceasta să vă vorbească pentru ultima dată. Anii noștri s-au dus. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani”. E adevărat că mai spune acolo că se mai adaugă la unii, dar anii aceia care se adaugă nu-i mai trăiești; îi târâi pe pământ.

Eu am trecut de acest examen. Am trecut de limita aceasta, de cei șaptezeci de ani. Și știu că la șaptezeci este un hotar. Cei care mai trăiesc după își târâie viața. N-o mai duc. Deci oricând poate veni... Nici nu m-am gândit că vreodată am să ajung vârsta de șaptezeci de ani. Nici nu știu cum a trecut de la patruzeci de ani până acuma; de când eram de 33 de ani, când am scris:

La anii răstignirii, când am intrat în beznă

eroic, dar cu suflet naiv și neprecis,

lucea cătușa pusă la mână și la gleznă,

dar ochii și-adevărul purtau umbriri de vis.

Urcușul greu și crâncen prin anii duri de după

mi-a dăltuit un suflet mai matur și mai clar,

căci, bând singurătatea c-o prea amară cupă,

i-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar.

...La anii învierii, când am ieșit din beznă,

despovărat de fumuri, de neguri și-amăgiri,

cătușa ruginise la mână și la gleznă,

dar ochii și-adevărul purtau cerești luciri!

Așa sunt. Anii au trecut. Noi așteptăm în mod normal plecarea. Dumnezeu a rânduit omului un număr de ani pe pământ. Și [despre] numărul acesta a spus: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani”. Citiți Psalmul 90 și veți vedea cât adevăr e acolo. Și cum spune să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o minte înțeleaptă, să ne numărăm bine anii; cum să știm, cum să folosim timpul lor și ocaziile ce ni se ivesc.

Vreau să spun că, în mod normal, după ce corpul acesta și-a trăit anii, după ce fiecare celulă este uzată, obosită, sfârșită, plecarea poate să vină dintr-odată, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Știu că plecarea va veni dintr-odată”. E în mod normal, e rânduiala lui Dumnezeu, care vine peste toți. Poate să vină și un vânt puternic să stingă flacăra din lampă când încă mai are combustibil în ea. Dar când s-a terminat tot ce-a fost acolo, flacăra mai pâlpâie o dată și se stinge normal, că așa a rânduit Dumnezeu.

Vreau să spun numai că sfinții, înaintașii și părinții noștri ne-au înștiințat mai dinainte că va veni vremea să plecăm. Vouă, celor cărora le-am propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu și pe care am dorit să vă înfățișăm niște oameni vrednici în Dumnezeu, vrednici în mijlocul Bisericii și credinței noastre, vrednici în mijlocul familiilor noastre și în mijlocul societății și neamului nostru, am dori din toată inima să vă spunem, în ultimele noastre clipe, la ultima noastră despărțire, acele ultime adevăruri și învățături de care aveți cea mai mare nevoie și pe care să nu le uitați niciodată. Așa le-a spus Sfântul Apostol Pavel în Fapte 20 . Le veți citi singuri acasă. Așa a spus Sfântul Apostol Petru în A Doua sa Epistolă, în capitolul 3. Citiți-l acasă.

Aș vrea numai să reamintim totuși niște adevăruri din acestea. De ce? Pentru că, mai mult decât cei care le ascultau atunci din gura sfântului apostol și le citeau din scrierea scrisă de mâna lui, avem noi nevoie. Pentru că aceste adevăruri ne privesc acum și mai aproape pe noi înșine. Pentru că cele înștiințate de sfântul apostol, de Duhul lui Dumnezeu prin el, se realizează acum și mai clare, sub privirile noastre.

Să citim capitolul 3 din sfânta Epistolă a lui Petru, a doua; și să luăm bine seama la fiecare verset și la fiecare cuvânt pe care el ni-l spune, fiindcă ne privește direct și vom avea foarte mare nevoie de el mâine, când nu vom mai avea pe nimeni care să ne spună.

„Preaiubiților, aceasta este a doua Epistolă pe care v-o scriu.” Adică ultima. Ar putea să ne spună: Preaiubiților, acesta este ultimul cuvânt pe care vi-l spun. Fiți cu băgare de seamă și ascultați-l. Și, cum le spunea el acelora, ne spune și nouă. Cu acest cuvânt dulce se adresează: „Preaiubiților”, nu uitați! Acesta este ultimul cuvânt pe care vi-l spun. Țineți seamă de el. „În amândouă Epistolele mele, caut să vă trezesc mintea sănătoasă”... să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiințări. Dacă mai avem și noi o rămășiță de minte sănătoasă, să ținem seama de înștiințările acestea.

„Ca să vă fac să vă aduceți aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinții prooroci și de porunca Domnului și Mântuitorului nostru dată prin apostolii voștri.” Să vă aduceți aminte de înștiințările Domnului, de lucrurile vestite mai dinainte de sfinții prooroci și de porunca Domnului nostru Iisus Hristos dată prin apostolii voștri! De ani de zile ascultați lucrurile lui Dumnezeu vestite de prooroci și poruncile lui Hristos date prin apostolii din mijlocul nostru.

Acum e un moment foarte hotărâtor. Vă rog însemnați-vi-l bine și-l țineți minte. S-ar putea să nu ne mai întâlnim pe pământ niciodată. Trebuie să vină și ziua aceasta odată. Noi toți suntem trecători. Vremea noastră a sosit. Și vom pleca. Vrem să vă aducem aminte de aceste cuvinte: întâi de înaintașii și de apostolii noștri puși de Domnul în mijlocul nostru și după aceea să vă facem unele rugăminți și unele precizări cu privire la niște lucruri mai apropiate și mai obișnuite în mijlocul nostru, pe care Cuvântul le mustră și pe care noi înșine să le primim ca pe niște înștiințări și mustrări de la Domnul, ca să ne corectăm, pentru ca să putem fi gata pentru ceea ce ne pregătește Apostolul când spune: „Băgați de seamă! Fiți gata în vederea unei zile care-i foarte aproape”.

Și iată semnele acelei zile despre care sfântul apostol, prin îndemnul Duhului Sfânt, îi înștiințează pe ei și pe noi până astăzi: „Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor”. Acesta este semnul cel mai îngrozitor, căci cei care trăiesc după poftele lor batjocoresc. Batjocoresc pe Dumnezeu, batjocoresc pe alții, batjocoresc pe cei nevinovați, învinuindu-i de propriile lor păcate. Pentru că ei trăiesc după poftele lor și nu vor să se supună voii lui Dumnezeu. Și, pentru că nu vor să se supună voii lui Dumnezeu, batjocoresc Cuvântul lui Dumnezeu, batjocoresc rânduiala cea bună, batjocoresc stăpânirile, batjocoresc nevinovații și-i fac să sufere pe cei care depind de ei sau cei în mijlocul cărora se găsesc.

„Să știți mai întâi de toate că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocură și vor zice: «Unde este făgăduința venirii lui Dumnezeu? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii. În adins se fac că nu știu ca odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.” Pentru aceștia, istoria n-are nici o valoare. Pentru aceștia, întâmplările din trecut n-au nici o valoare. Pentru aceștia, lecția, experiențele altora, întâmplările nefericite și pedepsele altora n-au nici o valoare.

Ei nu învață din experiența și din pățania, și din durerile altora. Ci, pentru că acuma le merge bine, batjocoresc, sfidează obraznic pe Dumnezeu, Cuvântul Lui. Inventează tot felul de argumente contra ascultării de Dumnezeu. Inventează tot felul de interpretări, ca să-și susțină păcatele lor și să-și justifice chiar cu Cuvântul lui Dumnezeu călcările lor [față de] Cuvântul lui Dumnezeu.

Și astfel de oameni obraznici și batjocoritori se găsesc în Lucrarea lui Dumnezeu. Săvârșesc tot felul de păcate și caută justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. Și găsesc, că și diavolul găsește argumente când vrea să lupte contra lui Dumnezeu. Argumente biblice. În Matei, capitolul 4, Satana, când L-a ispitit pe Domnul, L-a îndemnat să calce porunca lui Dumnezeu. Și a argumentat ispita aceasta cu Cuvântul lui Dumnezeu: „Aruncă-Te, zice, din templu, că este scris: «Dumnezeu va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale»”. Cu argumente biblice, Satana îl îndeamnă pe cel care vrea să-L slujească pe Dumnezeu să calce Cuvântul lui Dumnezeu, să-L ispitească pe Dumnezeu, să-L batjocorească pe Dumnezeu, să-L sfideze pe Dumnezeu.

Și astfel de ispite sunt foarte multe sau cele mai multe astăzi în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Cu argumente biblice, cu justificări biblice, foarte mulți care cunosc Biblia și chiar mărturisesc și predică Evanghelia își justifică păcatele lor, comportarea lor nevrednică, neascultătoare de Dumnezeu; trăită în slujba diavolului și sub ispita diavolului. Își justifică și găsesc îndreptățire în chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

Să nu facem aceste lucruri. Pentru că nu pe Dumnezeu Îl înșelăm, [ci] pe noi înșine. Sfântul Pavel zice: „Uitați-vă cu băgare de seamă la bunătatea, dar și la asprimea lui Dumnezeu”.

Am vrut să citim de la Epistola către Evrei, dar continuăm acuma cu Epistola Sfântului Petru, care le vorbește mai departe ucenicilor despre aceste lucruri la care am ajuns până aici. „Cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate prin Cuvântul lui Dumnezeu pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți. Preaiubiților, să nu uitați un lucru: pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani, ca o zi. Domnul însă nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii. Ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să se mântuiască. Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece”... cu o explozie uriașă. Planete „cerești se vor topi de mare căldură și pământul cu tot ce este pe el va arde. Deci fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, dați-vă toate silințele să fiți găsiți înaintea lui Dumnezeu fără prihană, fără vină și în pace.

Să credeți că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este mântuire, după cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui. Ca și în toate Epistolele lui când vorbește despre lucrurile acestea, în ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte scripturi, spre pierzarea lor. Dar voi, preaiubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, nu vă lăsați târâți de rătăcirile celor nelegiuiți, ca să nu vă pierdeți tăria. Ci creșteți în harul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei. Amin.”

Vedeți, preaiubiții mei frați și surori, ce ne spune Sfântul Apostol Petru când se desparte pentru ultima dată de ucenici? Ziua Domnului vine! Cerurile aprinse se vor sparge... cu o explozie uriașă. Corpurile cerești apropiate de pământ și atinse de ceva de pe pământ, din cauza atingerii de acest pământ păcătos și murdar, și stricat, aceste corpuri cerești, fiind atinse de ceea ce este murdar de pe pământ (că unde este murdărie, acolo totul este stricat și totul este vinovat), planetele care vor fi atinse de un obiect și de ceva trimis de pe pământ cu gând murdar și cu gând vrăjmaș, și cu gând ostil față de Dumnezeu, din cauza atingerii acestor corpuri unite cu păcatul și cu stricăciunea, și ele însele trebuie să ardă. Așa scrie Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce este rău trebuie să fie trecut prin foc. Singur focul curăță ce mai este de curățat. Cerurile vor fi curățate prin foc și pământul va fi trecut prin foc. Așa spune acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Și aceasta este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu citit și recunoscut de către toți ca adevărat, de mii de ani.

Evenimentele care se întâmplă acum sunt niște atestări cutremurătoare, niște dovezi cutremurătoare ale acestora scrise de Cuvântul lui Dumnezeu. Poate să fie cineva să nu creadă; poate să sfideze, poate să batjocorească. Aceasta nu amână nici cu o clipă împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu. Așa cum n-a amânat necredința celor de dinainte împlinirea adevărurilor rânduite de Dumnezeu la timpul lor. „Necredincioșia lor, zice Cuvântul, va nimici ea credincioșia lui Dumnezeu? Nicidecum.” Dumnezeu este găsit și trebuie să fie găsit adevărat în tot ce-a spus.

Tot Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini negreșit, exact atunci când a hotărât El. Un ceas, o clipă e hotărâtă pentru aducerea la îndeplinire a fiecărei profeții. Ca atunci când așezi un ceas să sune la o oră, la un minut, la o secundă pe care o fixezi dinainte. Poți să dormi, poți să mergi unde vrei. Ceasul fixat, mecanismul fixat se va declanșa exact atunci când mâna aceluia care a hotărât l-a pus să se declanșeze. Fie că dormi, fie că te scoli, fie că te întorci pe cealaltă parte, nu contează. Ceasul te-a avertizat și ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple. Cuvintele acestea sunt cuvintele cutremurătoare, înspăimântătoare, dar adevărate ale lui Dumnezeu. Acu' două mii de ani, când a fost scrisă Epistola aceasta și s-au răspândit aceste adevăruri, vor fi spus foarte mulți necredincioși: „Ce nebunii spune omul acesta! Cum pământul cu tot ce este pe el să ardă? Cum corpurile cerești, cum cerurile să explodeze, să se spargă atmosfera, stratosfera, ionosfera, toate să se spargă la o explozie uriașă? Și tot ce este să fie trecut printr-o pară, printr-o flacără îngrozitoare?”. Au râs...

Acum vedem bine cum s-au descoperit acele mijloace prin care, într-o clipă, se poate produce acest cataclism înspăimântător, cum e și numit. În toate ziarele, în toate emisiunile, dacă asculți, sunt niște avertismente înspăimântătoare, care caută să împingă, să înlăture, să amâne cataclismul acesta care-i gata să se declanșeze. Oamenii se tem.

Două sentimente îngrozitoare chinuiesc lumea de astăzi: teama și ura. Din teamă și din ură, oamenii se dușmănesc și-și pregătesc singuri pierzarea unii altora. Lumea s-a împărțit în două mari tabere care trăiesc permanent în aceste chinuitoare stări: se tem unii de alții și se urăsc unii pe alții. „Din teama de celălalt, mă pregătesc cu tot ce pot, să nu mă surprindă atacul lui. Și, dacă pot, să-l atac eu întâi și să-l distrug pe el.” Dar nu există supraviețuitori după un astfel de cataclism. Nu există învingători și învinși. Vor fi numai nimiciți cu toții. Și, din teamă, marii oameni și toți cei care se simt răspunzători pentru soarta popoarelor caută, prin tot felul de întâlniri, de vizite, de conferințe, să ajungă la o înțelegere. Adică la amânarea cataclismului pe care-l prevăd și de care se îngrozesc. Teama însă nu-i lasă.

(...) ...Pantă pe o coborâre puternică și acarul sau acela care l-a văzut, impiegatul, pentru că se apropia din partea cealaltă un personal, a zis: „Acuma sacrificăm ceva”. L-a îndrumat pe o linie moartă și... știa ce se întâmplă. Mecanicul a văzut. În câteva secunde i-a albit părul. El era tânăr. De groaza de situația pe care o prevedea, i s-a albit părul... Când a fost găsit mort, toți sfărmați, părul lui era albit. În câteva secunde s-a întâmplat acest fenomen teribil pe care groaza îl provoacă în fața omului care vede nenorocirea apropiată.

Știu eu?... Multe capete care prevăd acum, dintre cei care răspund de viitorul omenirii, sunt îngrijorați și tremură, și stau înfricoșați zi și noapte, gândindu-se: „Cum să mai putem înlătura conflictul acesta?”.

Câtă vreme vor domni între inimi aceste două tabere: frica și ura, atâta vreme nu există înlăturarea pericolului. Când va veni Hristos și vor spune: „Vrem să ne întoarcem la Dumnezeu, să-L primim pe Hristos, să reglementeze El problema noastră”, atunci va reface cele două condiții: în locul fricii, va veni încrederea: „Mă încred în semenul meu”. Și în locul urii va veni iubirea. Hristos poate să facă, singur El poate să facă pacea care să înlăture primejdia și nenorocirea. Dar cine-L caută și-L află astăzi pe Hristos?...

Noi am avut oameni mari și minunați. Am vorbit despre martirii, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, despre ultimele lor înștiințări. Am vorbit despre Adormirea Maicii Domnului. Să ne aducem aminte de pilda ei minunată, de rolul sfânt pe care i l-a rânduit Dumnezeu în mântuirea omenirii. Despre acest vas ales și sfânt despre care ar trebui să vorbim mereu și mereu, luând ca pildă de viață comportarea ei sfântă, ascultarea ei, blândețea ei, smerenia ei, bunătatea ei, credincioșia ei, nevinovăția și curăția ei. Vai de cei care gândesc lucruri urâte despre Maica Domnului!

Vai de cei care-și permit să vorbească lucruri nepermise despre ea! Ea a fost vasul ales și sfânt pe care Dumnezeu l-a ales pentru ca, prin el, să înlesnească mântuirea noastră. Dumnezeu putea alege o mie de alte căi pentru a aduce mântuire lumii. Dar a ales acest vas sfânt pentru că a fost cel mai sfânt și cel mai curat, și cel mai potrivit găsit de înțelepciunea și de iubirea Lui pentru mântuirea noastră. Și dacă Dumnezeu a avut atâta respect și prețuire pentru ea, (...) dacă arhanghelul spune: „Eu sunt îngerul Gavril, care stau în fața lui Dumnezeu și duce mesajele cele mai importante în lume, trimis de Însuși Dumnezeu”, dacă el, când vine în fața Sfintei Fecioare, îi zice: „Plecăciune ție!” i s-a închinat și i-a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har”, atunci cât de atenți și cu cât respect și cu bun-simț trebuie să vorbim noi despre ființa aceasta! Despre toți profeții și oamenii neprihăniți din Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu mai amintește și câte o vină, câte o pată în viața lor. Dar despre Sfânta Fecioară nici un Cuvânt al lui Dumnezeu nu vorbește ca de ceva care ar fi putut să fie o umbră peste nevinovăția ei.

Adormirea ei o vom sărbători luna care vine. Vom sărbători sfârșitul Sfântului Ioan Botezătorul, un mare om al lui Dumnezeu. Despre toate pildele acestor oameni ai lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitului felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Porunca acestui respect față de înaintașii noștri e o poruncă dumnezeiască și nici unii dintre noi nu vom scăpa de ea.

Aș dori din toată inima [să vă îndemn]: printre toate preocupările celelalte care vin acuma cu grămada să ne sustragă de la obligațiile față de Dumnezeu și față de Cuvântul Său, printre toate aceste obligații, faceți-vă timp, faceți-vă mai mult timp, faceți-vă mai liniștit și mai mult timp să vă gândiți la lucrurile care sunt mai importante decât oricare: adevărurile acestea mântuitoare pe care ni le-aduce aminte Cuvântul lui Dumnezeu la ultima despărțire a Mântuitorului de ucenici și a ucenicilor de cei care i-au urmat.

Eu aș vrea să ținem seamă de tot ce spun cele cinci capitole, de la 13 până la 17, de la Ioan, când Mântuitorul le-a spus aceste adevăruri ucenicilor, în seara Cinei de Taină. Și aș vrea să ne aducem aminte și de cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în capitolul 20 din Faptele Apostolilor, când le-a vorbit ucenicilor săi din Efes, din Milet și din celelalte părți, pentru care lucrarea lui căpăta acum sfârșit și de care se despărțea pentru totdeauna. Dar vreau în chip deosebit acum să ne oprim la aceste cuvinte din Epistola a Doua a Sfântului Petru și la ultimele lui înștiințări față de frați, pentru că privesc chiar zilele noastre și chiar starea noastră în care ne găsim acum toți.

Iată că acum se conturează clar. Toate ziarele și toate emisiunile radio vorbesc și toți oamenii vorbesc zi de zi despre mijloacele prin care se va face și se vor împlini cele profețite de Duhul Sfânt prin Apostolul Petru în capitolul 3. Acuma vedem prin ce enormă forță, prin ce acumulare puternică de mijloace de distrugere se va produce acest cataclism universal în care cerurile vor fi sparte... O explozie uriașă se va petrece.

Pământul cu tot ce este pe el va arde și planetele atinse de mâna omului și de lucrurile trimise de om vor fi trecute prin foc. Așa scrie Cuvântul. Pentru ca să fie nimicită orice urmă de rău. Și după aceea se va termina o dată pentru totdeauna cu răul. Va veni Împărăția lui Dumnezeu. Cerurile cele noi. Nu știm cum vor fi aceste ceruri noi. Poate că acest pământ trecut prin foc până nu știu cât de adânc, [unde] s-a infiltrat păcatul, și până nu știu cât de sus, [unde] s-a întins antenele păcatului... (că păcatul este cel care aduce moartea. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu: „Păcatul aduce moartea”. Păcatul aduce distrugerea, păcatul aduce nimicirea, păcatul aduce ruina, păcatul, păcatul, păcatul!

Tot ceea ce este atins de păcat trebuie să fie curățit și trecut prin foc. Și focul trebuie să ardă și să facă curățire până unde a pătruns păcatul.) Poate că după ce va arde această parte atinsă de păcat, pământul se va înfățișa în forma cea nouă, desăvârșită. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Noi nu știm cum se va face acest lucru. Printr-o lucrare minunată și tainică a puterii lui Dumnezeu! Noi vedem prin credință cât de adevărate sunt minunile făcute de Dumnezeu, pe care, cu priceperea și cu inteligența noastră lumească și trupească, nu le putem explica. Dar care prin credința și prin puterea lui Dumnezeu [sunt posibile].

(...) ...Care au acolo, de ani de zile, lucrările noastre. Acolo sunt frați din Oastea Domnului, foarte multe adunări ale Oastei Domnului, frați de-ai noștri care au, de ani de zile, cărțile noastre. Care au copii, și copiii lor învață poeziile noastre, cântările noastre, au meditațiile... Au zis ei, toți s-au sfătuit - mi-au spus - din șaizeci de biserici s-au sfătuit. Surorile noastre, copiii lor i-au trimis pe frați: „Duceți-vă, chemați-l. Am auzit că-i grav bolnav. Trebuie să plece la Domnul. Am vrea și noi să-l vedem. Ne hrănim de ani de zile din cele scrise și știm despre el. Faceți cumva și aduceți-ni-l”.

Mi-au făcut o chemare pentru șaizeci de zile, să mă duc. Mi-au spus că și pentru tratament medical, și pentru revedere, și pentru cunoaștere cu cei care, de ani de zile, citesc cărțile și se hrănesc din lucrările noastre... Lucrările Domnului - dar... acum știți... Acolo cărțile noastre se vând în librării. Se tipăresc în milioane de exemplare. Se tipăresc și în limbi străine. Și toți citesc, și toți se înflăcărează cum noi ne înflăcărăm aici cântând și plângem. Cu lacrimi cântăm cântările noastre de bucurie. Acestea, oriunde sunt, fac la fel. O sămânță, dacă e bună, ori în ce pământ o semeni, ea nu poate rodi decât soiul ei, ce e în ea. Dacă aici e dragoste și lacrimi, oriunde se cântă cântările astea, oriunde se recită, oriunde se citesc, produc dragoste și lacrimi, și râvnă, și dorință după Domnul.

Și așa că a venit chemarea lor. Am zis: „Dacă voia lui Dumnezeu este ca să mă duc, eu voi trimite actele și... încredințez nu în mâna autorității, ci în Mâna lui Dumnezeu. Dacă va fi voia Domnului și va fi nevoie și necesar să mă duc, pentru lucrul Domnului, pentru mângâierea fraților, pentru binecuvântarea patriei noastre, a credinței noastre, a familiei noastre duhovnicești, atunci să facă Domnul să mă duc. El să-nlăture piedicile din cale și să ne ocrotească tot drumul. Și la dus, și la întors...

Pentru Domnul am vrut și pentru Lucrarea Lui am acceptat să fac acest drum. Pentru mine, nici doi pași n-aș mai face. Sunt atât de obosit... atât de obosit de toate lucrurile și bolnav, și... uzat, încât n-aș dori altceva decât să mă lase undeva să mă odihnesc până va veni Domnul să mă ia Acasă. Dar pentru Lucrarea Domnului și trebuințele sufletelor, și binefacerea pe care aș dori și nădăjduiesc să o pot împlini dacă mă duc, pentru aceasta caut să fac tot ce pot.

Am vrut însă să aduc la cunoștința fraților și surorilor aceste lucruri, pentru ca să nu se pară că am făcut acest lucru cum îl fac atâția: în ascuns, când se duc pentru interesele lor și pentru diferite scopuri.

Am vrut să țin seamă de părerile fraților. Pentru că au fost unii frați care au zis: „Frate, nu te du! Până când ai fost în mijlocul nostru, te-am simțit ca un adăpost. Noi am fost liniștiți. Știam cine va răspunde și n-aveam nici o grijă. Mergeam și veneam. Dar acum, dacă te duci, ne găsim așa ca în bătaia vânturilor și cine să mai...”. Le-am zis: „Fraților, să nu păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Domnul l-a luat pe Părintele Iosif când era cea mai mare nevoie, după părerea noastră, să rămână aici. Noi înșine, cum am spus, eram ca niște copii nepricepuți, singuri, străini, alungați, puțini, disprețuiți. Dar El l-a luat tocmai ca să întărească convingerile noastre, după cum și [părintele] a spus: „Lucrarea Domnului este a Domnului. El va avea grijă de ea. Nu vă îndoiți niciodată. Nu omul - oricine ar fi el - contează. Domnul, prezența Lui, ocrotirea Lui să o aveți totdeauna în mijlocul vostru”.

Am și zis: „Dacă vreun om ține locul lui Dumnezeu pentru noi, Domnul să-l înlăture pe omul acela, oricine ar fi. Ca noi să ne bizuim numai pe Domnul și pe ocrotirea Lui”. Lucrarea este a Domnului, poartă Numele Domnului în numele ei. Și, din pricina Numelui Lui, El o va ocroti. Așa că nu trebuie să ne coborâm noi de la înălțimea pe care ne vrea Domnul să fim și să ne uităm la El, la valea în care poate fi un om, indiferent cât de frumos și cât de mult, și cât de bine a lucrat el. Nu poate omul niciodată, oricine ar fi, să ocupe locul Domnului. Nici nu trebuie să-l ocupe. Așa că cei care cred că un om i-a apărat se înșală. Domnul ne-a apărat. Nu eram nimica. Eram ca și cel din psalmi când spune: „Mă uit la munți. Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, de când s-ar fi prăbușit toți munții aceștia înalți care sunt în jurul nostru...”. Dar munții s-au prăbușit, și noi, cei neputincioși și slabi, am rămas. Pentru că ne-a apărat Dumnezeu, Cel care este mai presus de orice munte.

De aceea am zis: noi trebuie să ne lipim cu toată inima de Domnul și să ne rugăm Lui. Am lămurit pe frații care aveau între ei... De fapt, eu am și vrut să țin seama totdeauna... n-am vrut să fac un pas fără frați. Am zis: „E adevărat, eu știu pentru ce trebuie să mă duc: tot pentru binele Lucrării și pentru ajutorarea Lucrării, și pentru binele poporului nostru, și pentru ajutorarea credinței noastre. Pentru viitorul nostru. Ni se înmulțesc copiii, crește tineretul; n-avem să-i punem în mână o carte, un îndemn”.

Mă gândesc, pentru aceasta, câtă nevoie va fi de cuvântul scris mâine... și așa mai departe. Și nădăjduim să putem face ceva pentru ca poporul, tinerii noștri, urmașii noștri să nu spună: „Am avut niște părinți neglijenți. S-au dus și ne-au lăsat și n-avem în mână nimic”. Am dori din toată inima să asigurăm viitorului nostru, copiilor noștri, tineretului nostru, urmașilor noștri o zestre duhovnicească, așa cum ne-a pregătit și nouă Părintele Iosif, că ani de zile am avut cuvântul scris care a ținut pentru noi loc de tată, de mamă, de soț, de îndrumare, de lumină, de sare, de putere și de ajutor.

Acuma când cărțile ni s-au dus, noi nu mai avem cuvântul scris. În curând poate că nu vom mai avea nici Biblia. Dar câtă vreme încă mai e posibil să strângem ceva pentru urmașii noștri, am dori să facem. (...) Pentru asta am vrut să merg.

Am vrut însă să-i întreb și pe frați dacă sunt de părere să mă duc sau nu. Însă le-am și spus: „Eu am pe inima mea acum o însărcinare, o datorie, o răspundere de la Dumnezeu. Știți pentru ce mă duc, știe El pentru ce mă duc. Dacă mă lăsați să mă duc, dacă sunteți de părere, atunci nu mă lăsați să mă duc singur. Însoțiți-mă cu rugăciunea, cu lacrimile, cu dragostea. Cât voi fi [dus], de la primul pas până la ultimul, să mă însoțiți. Nu vreau să merg fără frați. Dacă nu mă lăsați să mă duc, eu nu mă duc. Dar răspunderea aceasta care este acum asupra mea va trece asupra frățiilor voastre. Și dumneavoastră veți răspunde în fața Domnului și în fața viitorului. Că s-ar fi putut face acum, cât încă mai sunt, și nu s-a făcut”.

Acesta este un cuvânt pe care am vrut să vi-l spun. Au zis mulți: „Apoi da, bine, câtă vreme e el aici în mijlocul fraților, sunt unii dezbinători și tulburători care nu prea îndrăznesc să se ridice. Da' ia să plece el, să vezi numai cum se vor ridica și ăia, și ăia și vor încerca să dezbine Lucrarea”. Poate că sunt și astfel de suflete care gândesc așa. Dar eu vă rog din toată inima să faceți în așa fel, dacă mă voi duce pentru Lucrare și pentru frați, nici să nu se cunoască că am plecat. Atât de uniți, atât de plini de iubire și de părtășie, și de încredere, și de apropiere, și de legătură sufletească să vă simțiți unii cu alții, încât să nu se observe că dintre noi a mers cineva. Să se vadă că între noi a rămas Hristos, Care este unitatea, părtășia și miezul, și sudura puternică a sufletelor noastre. (...)