„Du-te și spune la ai tăi”
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu și e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului și despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne privește pe fiecare dintre noi și este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la capitolul 8, versetul 26, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie și să treacă marea de partea cealaltă... Acolo unde îi aștepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu față de toți cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea și la acest nenorocit de la care toți se întorceau cu groază și pe care toți îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranță nu mai era pentru el. Toți își întorceau fețele cu groază și se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit țărmul și ucenicii, și prietenii, și pe toți cei care Îl înconjuraseră cu dragoste și a înfruntat furtuna și valurile apelor, și primejdia morții... ca să treacă dincolo, pe țărmul gadarenilor, unde aștepta acest nenorocit care dorea și care suspina, și care suferea așteptând mântuirea Lui.
Dragii mei frați și surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Și noi am fost robii atâtor duhuri străine și depărtate de Dumnezeu, și potrivnice lui Dumnezeu. Și atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulți dintre noi, câtă vreme eram stăpâniți de toate valurile și ispitele, și patimile, și duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu.
Atât de mulți dintre noi își pot aminti despre anii vieții lor cei atât de străini și depărtați, în câte lucruri și locuri nefericite i-a dus păcatul și câte fapte urâte și nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă - toate împotriva Voii lui Dumnezeu.
Istoria nefericitului vindecat de Domnul din Evanghelia de astăzi este, mai mult sau mai puțin, istoria fiecăruia dintre noi. Citind despre dragostea Domnului, Care a înfruntat marea învolburată și valurile primejdioase, ne aducem aminte de dragostea Domnului arătată față de fiecare dintre noi.
Odată, între mai mulți frați și surori adunați împreună, unul dintre frați spunea cu lacrimi: „Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!... Am fost așa de rău, așa de stricat, așa de departe de Dumnezeu, așa de plin de întuneric! Eram plin de tot felul de duhuri străine și rele, plin de toate relele, dar Domnul S-a îndurat de mine și m-a izbăvit nu numai din întuneric și din pierzare, dar mi-a și ajutat să merg pe o cale minunată și m-a izbăvit din sărăcie și din înapoiere și m-a ajutat să am acum o familie curată, frumoasă, o casă bună, o viață vrednică, o stare plăcută și binecuvântată...
Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!... Așa de rău și de departe de Dumnezeu cum am fost eu nu a mai fost nimeni. Și atunci Dumnezeu pe mine m-a apropiat și sunt așa de fericit și de binecuvântat...”.
„Nu știu - zicea o soră - dacă ceea ce spui este așa sau nu... Nu știu dacă cineva a fost mai departe de Dumnezeu ca mine, dar știu că așa cum a lucrat Dumnezeu cu mine n-a mai lucrat cu nimeni. Așa departe de Dumnezeu, așa străină de Dumnezeu, într-o stare așa de întunecată și așa de pierdută cred că n-a mai fost nimeni ca mine. Dar cum a lucrat Dumnezeu față de mine, cred că față de nimeni nu a mai lucrat...”.
„Poate că e frumos ceea ce spuneți voi - se ridică un alt frate -, dar când mă gândesc la viața mea cred că față de nimeni Dumnezeu nu a mai lucrat ca față de mine, cu mai multă bunătate...”.
Și aveau dreptate cu toții, pentru că față de fiecare dintre noi Dumnezeu lucrează cu atâta bunătate și îndurare! Numai că fiecare își știe felul de viață nenorocit și nefericit în care era și lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu când ne-am întors la El, când El S-a întors la noi. Și schimbarea fericită pe care a făcut-o El în viața noastră după ce ne-am întors.
Ce a făcut în viața altora, noi știm prea puțin; știm însă, fiecare dintre noi, ce a făcut în viața noastră.
Despre acest om nefericit se spune că, după ce Mântuitorul l-a vindecat, Domnul l-a trimis să se ducă la ai lui și să le spună tot ce a făcut Dumnezeu pentru el. Cum a avut milă de el și cum l-a schimbat. Se spune că a plecat în toată cetatea și le-a spus la toți. La toată cetatea a spus. A umplut toată cetatea și a umplut tot ținutul acela cu lauda față de Dumnezeu și cu recunoștința față de Domnul pentru minunata lui schimbare și pentru harul minunat pe care Dumnezeu îl arătase față de el.
Schimbarea vindecării minunate a acelui om bolnav, din care Mântuitorul scosese aceste duhuri chinuitoare și nefericite... schimbarea aceasta închipuie nașterea din nou prin care noi toți trebuie să trecem, pentru că și omul acela vindecat de Mântuitorul era ca și unul născut din nou...
Cel ce fusese bolnav nu mai era...
Cel ce fusese cândva stăpânit de duhuri străine era acum un altul, unul născut din nou...
Cel ce era alungat, cel ce era pierdut, cel ce era groaza tuturor devenise acum un om nou, un om binecuvântat, un om vindecat și un mântuit al lui Dumnezeu.
Așa trebuie să se facă și în viața noastră, dacă cu adevărat ne-am întors la Dumnezeu și dacă cu adevărat vrem să fim și să arătăm ca niște izbăviți ai lui Dumnezeu. Așa schimbare trebuie să se facă. Această schimbare este taina pocăinței, taina nașterii din nou, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Aceasta este taina care ne vindecă pe noi și sufletul nostru, care scoate duhurile vechi care ne chinuiseră și care ne purtaseră pe căile păcatului și care a făcut din noi niște oameni noi cu adevărat, înnoiți și vindecați, urmași ai Domnului, care stăm la picioarele Lui într-o stare sfântă și binecuvântată... și care sunt un semn de mirare și de bucurie pentru toți cei care se uită la un astfel de suflet vindecat și întors la Dumnezeu.
Multe sunt amănuntele minunate care ne spun nouă foarte mult din cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii, vorbind despre mântuirea unui om și despre puterea Unui Mântuitor.
Aici se vorbește despre un suflet nenorocit, pierdut, fără nici o speranță, rânduit pentru totdeauna pierzării și deznădejdii. Despre o clipă când omul acesta a fost aflat de Dumnezeu, Mântuitorul său.
Acest suflet nenorocit nu a făcut nimic pentru mântuirea sa, nici nu a știut măcar să se roage, nici nu a știut măcar pe cineva care l-ar putea izbăvi, n-a avut nici o lacrimă și nici o rugăciune în fața lui Dumnezeu pentru salvarea lui. Pentru că duhurile rele care îl stăpâneau îl țineau în așa mare întuneric și robie, că el nici nu avea cunoștință, nici n-avea un gând și nici n-avea o putere, și nici n-avea măcar o cunoștință despre Dumnezeu. Domnul Iisus a făcut totul pentru ca acest om să fie și el izbăvit.
În pildele Mântuitorului care vorbesc despre pierduți și despre aflați, sunt trei feluri de pierduți și de aflați:
l. Mântuitorul vorbește într-o pildă despre o femeie care a pierdut un ban. Un ban de aur. L-a căutat și l-a găsit și, de bucurie că l-a găsit, a chemat pe prietenele ei, zicându-le: „Veseliți-vă împreună cu mine, că am aflat banul pe care îl pierdusem!” Banul acesta nici el n-a putut face nimic pentru aflarea lui.
Se vorbește despre o oaie pierdută pe care păstorul a căutat-o. Poate că oaia asta a putut să facă ceva. De unde era pierdută, ea a putut scoate un strigăt și păstorul a auzit-o. Ea n-a putut însă să iasă din spini sau din prăpastie, dar a putut striga și păstorul s-a dus el însuși, s-a coborât până la ea jos, a luat-o pe umerii lui și s-a întors cu ea între celelalte 99 care nu erau pierdute.
Această oaie pierdută a putut să facă ceva... Acest suflet pierdut a putut să facă ceva pentru salvarea lui. Măcar a putut să strige. Ceva mai mult decât banul care nu a putut să facă nici asta.
Și apoi se vorbește despre fiul pierdut care el însuși a făcut mai mult. S-a întors el până acasă și tatăl l-a primit.
În una din aceste trei stări am fost sau suntem și noi. Unii sunt ca acest ban pierdut: nici măcar nu pot să strige și nici măcar nu știu nimic și nu pot nimic pentru întoarcerea și pentru aflarea, și pentru mântuirea lor. Acesta închipuie acele suflete care sunt în așa stare de întuneric și de robie a păcatului, că nici nu au cunoștință, nici nu au dorință, nici nădejde, nici dragoste de Dumnezeu. Pentru aceștia Domnul Iisus singur face tot.
Și binecuvântat să fie Domnul - că foarte mulți dintre noi am fost așa. N-am știut nici măcar să ne rugăm, n-am știut nici măcar de starea pierdută în care eram. Numai Domnul ne-a căutat, așa cum l-a căutat și pe acel îndrăcit care se chinuia acolo și nici nu știa el că mai există un Mântuitor în Care să mai aibă o speranță. Că undeva și cândva se va putea întâlni și el cu Dumnezeu.
Unii închipuim oaia pierdută. Am mai putut striga, am mai avut o lacrimă și un strigăt de rugăciune din starea grea în care eram. Dumnezeu a ascultat rugăciunea și a venit El și ne-a salvat.
Alții au făcut mai mult pentru mântuirea lor. Au fost ca și fiul cel pierdut care s-a trezit la un moment dat departe de părinții lui și a strigat de acolo: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame în pustiul acesta! Știu ce voi face: mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și voi zice: Tată, păcătuit-am la cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să fiu chemat fiul tău. Numește-mă ca pe unul dintre argații tăi”. Și tatăl l-a primit nu ca pe un argat, ci ca pe un fiu. L-a îmbrăcat, din dezbrăcat cum era. L-a încălțat, din desculț cum era, și i-a dat inelul - semnul dragostei și iertării, al primirii și al înfierii pentru totdeauna.
Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima pentru dragostea cu care ne-a iubit. Ori de câte ori ne întâlnim doi sau trei împreună, să nu uităm niciodată de starea aceasta. Chiar dacă între noi sunt unii care au venit în fața lui Dumnezeu cu vreun merit pentru întoarcerea și mântuirea lor, cum a avut un merit, o umbră de merit, fiul cel pierdut care s-a întors și a venit până acasă. Sau poate că n-am avut decât o lacrimă și o dorință, un strigăt de deznădejde: „Doamne, ai milă de mine!” - cum trebuie să fi strigat și oaia cea pierdută după păstor.
Iar alții, ca și pierdutul acela - ca și banul acela ascuns undeva în întuneric, în gunoaiele tuturor păcatelor -, n-am putut nici să strigăm după Dumnezeu. El Însuși a făcut tot binele, toată calea, toată osteneala, toată munca, toată lupta și jertfa căutării noastre, cum a făcut și pentru acest nefericit când a plecat de la țărmul celălalt și a trecut marea furtunoasă dincoace, după el singur, căutându-l, aflându-l și vindecându-l, mântuindu-l și izbăvindu-l.
Nici pentru întoarcerea lui nu s-a bucurat nimeni, n-a avut milă nimeni de nenorocirea lui. N-a avut nimeni bucurie de vindecarea lui. Un om care n-a avut pe nimeni.
În toată cetatea aceea, oamenii au iubit mai mult porcii lor decât să aibă milă și bunătate, și iubire față de un semen izbăvit din această stare nenorocită de către Dumnezeu.
La fel e și astăzi cu cei care se întorc la Dumnezeu: adeseori nimeni nu se bucură de aceasta, ci toți se ridică împotriva lor. De ce oare bietul nenorocit a dorit mai degrabă să alerge lângă Domnul, să-i părăsească pe toți ai lui și să lase casa lui, cetatea lui, pe toți ai lui și să meargă după Domnul? Pentru că el a simțit că nimeni nu-l iubea, ci numai Domnul era Acela care îl iubea; și el a vrut să rămână nedespărțit de Dumnezeu.
Dar Mântuitorul, Care a venit în lume - într-o lume vrăjmașă și potrivnică - să facă binele, să mărturisească lumina și să-i cheme la mântuire pe cei între care Tatăl L-a trimis, l-a trimis și El pe acel nenorocit: „Du-te acum în cetatea aceea în care nu te-a iubit, în care n-ai avut pe nimeni apropiat, în care nimeni n-a avut milă de tine... Du-te și spune-le totuși că și față de ei Dumnezeu mai are milă și că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat și de ei...”
În această stare suntem cu toții. Aceasta este porunca pe care Domnul Iisus ne-o dă și nouă, tuturor celor care am cunoscut vindecarea Lui și izbăvirea Sa. Ne trimite la ai noștri... La ai noștri... La ai noștri în primul rând! Să le povestim și să le spunem ce a făcut Domnul pentru noi și cum a avut El milă față de noi.
E mare lucru acesta! Dar omul acesta vindecat numai în felul acesta a putut avea îndrăzneală și a putut avea credință, și a avut putere să se ducă la ai săi și să le spună și să le mărturisească, și să le vorbească: dacă mai întâi el arăta prin toată purtarea lui că în viața lui se întâmplase o minune, că în viața lui se făcuse nașterea din nou. Că în viața lui, Dumnezeu făcuse marea și veșnica schimbare a acestei stări: din cea mai grea noapte și din cel mai greu întuneric, în cea mai strălucită lumină din cea mai înaltă stare.
Dacă noi ne-am întâlnit cu Hristos și dacă în viața noastră s-a făcut minunea nașterii din nou, noi avem datoria să spunem peste tot, să spunem despre vestea aceasta și despre transformarea cerească pe care Dumnezeu a făcut-o în viața noastră... dacă a făcut-o într-adevăr.
Și nu putem avea îndrăzneală să ne ducem și n-am putea avea îndrăzneală să ne ducem să le spunem altora despre acest lucru, dacă în viața noastră Dumnezeu n-ar fi făcut și n-a făcut marea și veșnica schimbare a nașterii din nou.
Porunca Domnului este ca fiecare dintre noi să ne naștem din nou. Din Cuvântul lui Dumnezeu și din Duhul lui Dumnezeu.
Nașterea din nou nu-i botezul. Nici de mic, nici de mare, cum vorbesc foarte mulți. Nașterea din nou este nașterea din nou. Acea transformare, vindecare, înnoire, schimbare care s-a făcut și pe care Dumnezeu a făcut-o totdeauna în viața acelora care au venit la El. Care erau bolnavi și au fost vindecați. Care au fost îndrăciți și pe care Dumnezeu i-a izbăvit. Care au fost morți și pe care Domnul i-a înviat. Care erau pierduți și pe care Domnul i-a aflat.
Aceasta este nașterea din nou.
În Biserica și în credința noastră, nașterea din nou este Taina Pocăinței. Acea schimbare pe care Dumnezeu o face când sufletul, din starea de păcătos căzut, pierdut, Îl află pe Hristos și trece prin credință, prin Cuvântul și prin Puterea lui Dumnezeu, din starea de rob al păcatului, la starea de fiu al Împărăției, al neprihănirii. Din starea de stăpânit al duhurilor rele, al patimilor și păcatelor, în starea de vindecat al lui Hristos.
Un astfel de om își schimbă domiciliul: din locul păcatului, din locul pustiu, din mormintele și din locurile murdare și îngrozitoare în care îl ținea Satana pe om, - el trece la picioarele Domnului, printre ucenicii Domnului, în lucrarea Domnului, în umblarea și ascultarea de Dumnezeu.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care Evanghelia Domnului nostru o propovăduiește pe toate paginile ei, fie că e vorba de Samariteanul milostiv care l-a ridicat pe cel bolnav și l-a dus, de unde era căzut, în hanul mântuirii, fie că e vorba de fiul pierdut care a venit de la porci la casa părintească, fie că e vorba despre banul găsit sau despre oaia găsită, sau despre oricare alta din pildele Evangheliei. În esența lor, în sâmburele lor și în adevărul lor este totdeauna vorba despre nașterea din nou. Despre acea schimbare mântuitoare care se cere pentru ca fiecare om care dorește să fie mântuit trebuie s-o cunoască și prin care trebuie să treacă fiecare dintre ei.
Mântuitorul i-a schimbat pe toți ai Săi, de la cea dintâi chemare. Apostolilor Săi, ascultarea de Hristos le-a schimbat viața. Urmarea lui Hristos le-a schimbat locul, le-a schimbat firea la fiecare dintre cei care au ascultat Cuvântul Său.
Aceasta este taina mântuirii. Aceasta este Taina Pocăinței și fără de această taină nu există mântuire, pentru că este scris: dacă nu se naște cineva din nou, adică din apă și din duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea lui Dumnezeu, cu nici un chip nu poate vedea și nici nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Mântuitorul a spus: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Să nu vă înșelați! De aceea Mântuitorul a spus acel lucru, fiindcă pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie să te naști din nou, ca să capeți firea duhovnicească, firea cerească prin care poți să moștenești această împărăție.
Ca să moștenești ceva în lumea aceasta, trebuie să te naști într-o viață trupească, să capeți, din niște părinți trupești, un nume și un trup pământesc și să ai o viață pământească, să îndeplinești anumite codiții pentru stăpânirea și pentru moștenirea, și pentru umblarea, și pentru dobândirea acestor lucruri de pe pământ.
Dar același lucru îți trebuie și pentru viața veșnică și pentru împărăția cerească. Cum pentru lumea aceasta ne trebuie o fire pământească, o fire trupească, tot așa ne trebuie pentru lumea cealaltă o fire duhovnicească, o umblare duhovnicească, o ființă duhovnicească. Ne trebuie un nume duhovnicesc, ne trebuie un trup duhovnicesc, ne trebuie o gândire duhovnicească, ne trebuie o umblare duhovnicească și o viață duhovnicească.
Fără acestea, noi nu putem moșteni Împărăția lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru în nenumărate locuri și feluri, toate însă având în vedere același lucru: nașterea din nou și umblarea în ascultare de Dumnezeu.
Acest lucru s-a petrecut și în Evanghelia de astăzi și e bine ca, ascultând-o sau după ce am meditat și după ce am auzit-o, să rămânem cu aceste adevăruri în inima noastră, pentru că ele ne privesc pe fiecare dintre noi. Cum Dumnezeu ne-a dat un trup firesc în lumea aceasta, o viață firească, un nume firesc, o umblare firească, așa El, prin nașterea din nou, ne dă un nume duhovnicesc și vrea să avem o umblare duhovnicească și un merit duhovnicesc cu care vom moșteni apoi, la capătul acestei vieți, viața cea veșnică și fericită în împărăția cea duhovnicească, pregătită pentru noi, pentru toți, de Domnul.
Îi mulțumim Domnului că a avut milă de noi. Îi mulțumim că acum ne găsim împreună la picioarele Lui. Din locurile pustii și depărtate în care fiecare trăiam singuratici și pierduți, nu ne-am cunoscut și nu ne-am fi cunoscut niciodată unii cu alții dacă Domnul nu ne-ar fi căutat și pe noi, cum a trecut - cum spune în Evanghelia despre care s-a vorbit astăzi - peste Marea Galileii, în ținutul celălalt, al gadarenilor, să găsească un nenorocit.
Cât a făcut Domnul pentru noi! Numai fiecare dintre noi, gândindu-ne la trecutul nostru, știm unde ne-a găsit pe fiecare dintre noi Domnul și prin câte slăbiciuni și prin câte necazuri, și prin câte păcate zăceam noi și am robit noi, și ne-am prăbușit noi, și am suferit noi, și ne-am ridicat noi. Până a venit El și ne-a salvat pe fiecare.
Acum suntem cu toții aici. Îl binecuvântăm pe Domnul și ne rugăm Domnului să ne țină mereu lângă El. Stând lângă El, ne trimite înapoi la ai noștri, să le spunem fiecăruia dintre ei ce ne-a făcut nouă Domnul și cum a avut milă de noi.
Asta trebuie să o facem toți, fiecare dintre noi. Nu uitați datoria cea mare și singura rugăminte pe care ne-o face Domnul. Lui nu-i trebuie să-I aducem plată pentru binele pe care ni l-a făcut, cum cer oamenii (ei pentru cel mai mic gest cer plată și mult mai mult decât li se cuvine). Domnul ne cere un singur lucru: „acum te-ai făcut sănătos”, nu trebuie să-Mi aduci Mie altă jertfă decât dragostea ta și ascultarea ta. Du-te acum și spune la alții. Adu-le și lor aminte că ei sunt în stări nenorocite, să-L caute și ei pe Hristos Mântuitorul și să vină să-L afle ca Mântuitor al lor.
Am citit undeva despre un orb care își căpătase vederea printr-o operație minunată, făcută de un doctor vestit. Toată viața lui orbul acesta n-a făcut altceva decât să cutreiere ulițele, podurile, șanțurile, locurile unde erau orbi care nu aveau vedere și să-i ducă la doctorul acela care-i dăduse lui vederea, ca să capete și ei vederea. El zicea: „Eu știu ce înseamnă să fii orb. Eu știu, pentru că am trăit în orbia aceasta, că am fost în acest întuneric, știu ce nefericită este viața aceluia care n-are lumina și n-are puterea și n-are cunoștința cea de care are nevoie fiecare ființă până și o râmă - pe unde merge și unde stă”. Și de aceea i-a căutat pe cei nefericiți și i-a dus... Odată, se spune că a adunat atât de mulți, că nu putea să-i ducă. Și a luat o frânghie lungă și și-a legat mâna lui, apoi a legat-o de toți ceilalți, la fiecare de aceeași mână, și s-a așezat în fruntea lor și le-a spus: „Veniți după mine!” Și i-a tras pe toți, până i-a dus la doctorul care i-a vindecat pe toți.
Acest lucru se cere să-l facem fiecare dintre noi: să mergem la ai noștri și să le spunem cum a avut Domnul milă de noi și să-i căutăm, și să-i aducem la Dumnezeu.
Cine nu poate să spună la altul, cine nu poate și nu are mereu pe inimă dorința să cheme, să îndemne, să strige, să roage pe oricine îl vede că-i orb, pe oricine îl vede stăpânit de duhurile vrăjmașului... cine n-are dorință să-l aducă pe fiecare la Domnul și să-l vindece, acela nu-și dă seama cu adevărat de ce înseamnă nici orbia, nici vindecarea.
Dar slăvit să fie Domnul că în mijlocul nostru a ridicat multe suflete care nu uită această poruncă a Domnului. După ce Domnul i-a vindecat, toată viața lor n-au făcut altceva decât să meargă la ai lor și să le spună cum a avut milă de ei Domnul și să-i cheme pe toți să vină.
Dacă noi suntem toți aici acum, poate e din pricină că vreunul dintre cei vindecați de Domnul înaintea noastră nu ne-a lăsat în întuneric, n-a stat el cu Domnul fericit că a fost scăpat și că a fost el vindecat, ci s-a dus să-i cheme și pe alții, cu milă și cu dragoste, până ne-a aflat și pe noi.
Să ne ajute Domnul ca și noi să putem face același lucru, pentru ca în felul acesta să ne putem arăta ascultarea față de [porunca privitoare la] semenii noștri, care ne obligă pe noi să nu stăm liniștiți, să nu dormim liniștiți, să nu ne odihnim în pace și să nu lenevim câtă vreme în familia noastră mai este cineva care încă nu L-a aflat pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este un vecin ce nu-L cunoaște pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este cineva care este încă chinuit de duhurile vrăjmașului, de duhul beției, de duhul minciunii, de duhul înșelăciunii, de duhul desfrânării și de alte asemenea duhuri rele care îi chinuiesc pe oameni astăzi și îi duc la pierzare și trupească, și sufletească.
Este acum momentul să ne punem o întrebare fiecare dintre noi care pretindem că suntem niște vindecați ai Domnului: s-a făcut cu adevărat în viața noastră o schimbare când noi ne-am întors la Dumnezeu?
Când noi spunem că suntem credincioși, că L-am aflat pe Domnul, că ne-am hotărât pentru El, noi oare arătăm în fața tuturor celorlalți care privesc la noi că în viața noastră s-a făcut schimbarea?
Domnul Iisus a spus odată, în Evanghelia de la Luca 6, 32 și la Matei 5, 46-47: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Ce răsplată vi se cuvine? Și păgânii fac la fel. Dacă faceți bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți? Și păcătoșii fac la fel”...
Ce lucru neobișnuit faceți? Aceasta e întrebarea Domnului după ce ne-am întors la El. Ce lucru neobișnuit am făcut noi? Că dacă în viața noastră nu s-a produs nici o naștere, nici o lucrare cu adevărat, o schimbare mare, care să se vadă, ca să fie văzută de toți oamenii, o schimbare care să arate în viața noastră că nu mai facem cum am făcut, nu mai umblăm cum am umblat, nu mai lucrăm cum am lucrat și că nu mai trăim în felul celălalt, străin și rău în care am trăit, dacă deci în viața noastră nu se arată acest lucru, noi ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.
Ce lucru neobișnuit faci?
Dacă noi și după ce ne-am întors la Dumnezeu cultivăm vie și facem vin ca și ceilalți, care nu s-au întors; dacă ținem pruni și facem pălincă, cum fac și ceilalți, care nu sunt întorși la Dumnezeu sau ca și noi când nu eram nici noi întorși; dacă în viața noastră nu se face nici o schimbare și noi trăim în felul celorlalți oameni, noi ne înșelăm singuri.
Câți dintre noi au scos prunii și au pus meri după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câți dintre noi au scos via și au pus grâu după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câți dintre noi au scos butoiul din pivniță sau cada cu prune din grajd și le-au spart după ce s-au întors la Dumnezeu? Ca să arătăm noi că nu mai suntem cum am fost robii diavolului și stăpâniți de duhurile rele de care eram conduși înainte.
Domnul Iisus ne spune în Cuvântul Său: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va secera!”...
Nu vă înșelați! Numai cine trăiește în neprihănire va fi neprihănit. Nu vă înșelați! Nu puteți bea și paharul lui Dumnezeu, și paharul diavolului.
Dacă credem că putem și așa, și așa și după ce ne-am întors la Dumnezeu, ne înșelăm singuri și-n viața noastră nu s-a făcut schimbarea; noi n-am fost vindecați. Stăpâniți suntem și astăzi de aceleași duhuri de care am fost stăpâniți când nu eram credincioși, când nu ne întâlnise niciodată Hristos.
Să nu ne înșelăm! Dacă ne-am întors la Domnul și s-a făcut în viața noastră vindecarea adevărată, atunci trebuie să se arate și în afară acest lucru. Atunci noi trebuie să fim nu cum e lumea și cum eram înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, ci să se vadă în viața noastră că am biruit ceva, că am alungat ceva... Că din viața și din sufletul nostru Hristos l-a scos pe diavolul cu toate lucrurile lui și cu toate faptele lui în care am umblat înainte și în care umblă și astăzi cei care nu L-au aflat pe Dumnezeu.
Nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu în felul acesta.
O soră a noastră care spunea că opt ani de zile, cândva, după ce s-a întors la Dumnezeu, a mai putut ține o sticluță cu rachiu la căpătâi, să mai bea din când în când, a avut de la Domnul un vis odată și i-a arătat Domnul prin vis că murise și a ajuns într-un loc - după cum ne povestea - și în locul acela o ființă luminoasă o însoțea. Stând acolo, a auzit de dincolo de ușă țipete și vaiete:
- Vai, vai!... Și ea, auzind țipetele acelea, l-a întrebat pe însoțitorul ei:
- Cine sunt cei care strigă și plâng acolo?
Zice însoțitorul:
- Sunt cei care le-au avut pe acestea... uită-te... Și i-a arătat de jur împrejurul camerei damigene, sticle, vin, bere, rachiu, țuică, tot felul de lucruri ale păcatului, și i-a spus:
- Ale acelora sunt țipetele de acolo și în vecii vecilor vor striga și vor plânge cei care au avut aceste lucruri, aceste butoaie, aceste damigene, aceste sticle... Uită-te mai bine...
Și, când sora s-a uitat mai bine, a văzut sticluța ei pe care de opt ani o umplea și o golea mereu când era bolnavă, când era obosită, când era flămândă crezând că altfel nu poate să aibă liniștire. Și Dumnezeu i-a arătat atunci cu groază acest lucru. Și a zis sora:
- Dacă sticluța mea este acolo între sticlele lor, și eu voi ajunge cu ea. Și atunci a strigat:
-Vai, vai! Doamne, scapă-mă!...
Și s-a trezit cu perna udă de lacrimi. A băgat mâna la căpătâi unde știa că e sticluța. A ieșit afară cu ea și a spart-o, zicând:
- Decât să mă scoți tu pe mine din împărăția lui Dumnezeu, mai bine te nimicesc eu pe tine.
Și au mai fost și alți frați care au făcut așa: s-au dus la livada cu pruni și au zis: „Decât să mă băgați voi pe mine în focul veșnic, mai bine vă pun eu întâi pe voi pe foc”. Și Dumnezeu i-a salvat. Și în locul lor au pus meri și au putut să-i hrănească și să-i ajute pe alții. Și alții, la fel.
Dacă noi nu suntem în stare să jertfim nimic pentru Dumnezeu dacă ne-am întors la El, nu renunțăm la nimic, cu ce dovedim noi că suntem credincioși? Ce lucru neobișnuit facem? Că și păgânii fac la fel. Și noi făceam la fel când eram păgâni. Dar când și după ce ne-am întors la Dumnezeu facem la fel ca ceilalți... Noi spunem că dorim să fim în împărăția lui Dumnezeu, că pentru asta ne-am întors la El.
Dar în Împărăția lui Dumnezeu sunt cei despre care scrie în Epistola către Evrei, la capitolul 11: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiu, prin munți, prin crăpăturile stâncilor, au răbdat de foame, de sete, au fost chinuiți, bătuți, omorâți”... Și acum cântă pe marea de cristal în împărăția cerească, legănând finici de aur, slăvindu-L pe Dumnezeu cu harfe veșnice.
Dacă noi dorim să fim între ei, atunci cum credem că vom ajunge noi cu tot confortul și comoditatea lumii acesteia și cu toate afacerile păcatului în care trăisem înainte de a ne întoarce la Dumnezeu și în care vrem să trăim și vrem să umblăm și acum, după ce ne-am întors?
Domnul ne cere o viață curată și sfântă. Cei care privesc la noi doresc să vadă în noi niște oameni înnoiți, schimbați, vindecați; nu cum am fost înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, când rătăceam și noi prin pustiurile păcatului, stăpâniți de toate duhurile vrăjmașului prin tot felul de lanțuri și legături, oameni ai groazei și ai spaimei, de care numai Dumnezeu avea milă și față de care numai Dumnezeu avea îndurare.
Evanghelia de astăzi ne învață acest lucru. Dacă vrem să fim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu și fii ai Lui, trebuie să avem o viață schimbată, înnoită. Să lăsăm și noi tot ceea ce este al păcatului și al răului și să luăm tot ce este al lui Dumnezeu.
Desigur că nu-i ușor [să faci] aceasta, dar în împărăția lui Dumnezeu nu s-a intrat ușor... „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă, că largă este ușa și lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei care merg pe ea. Dar strâmtă este ușa și îngustă este calea care duce la mântuire și puțini sunt cei care o află”.
Și din acei puțini care o află, cât de puțini merg pe ea până la capăt, ascultând de Domnul și urmându-L pe El... Nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu cu tot bagajul păcatului pe care l-am dus cu noi când trăiam în lume. Și nici nu putem și nici nu ar trebui să ne gândim că putem să Îl urmăm pe Domnul mergând tot în felul lumii și stăpâniți fiind tot de duhurile lumii, cum eram înainte.
Dacă Domnul S-a îndurat să ne ajute să ajungem până aici, trebuie să ne facem de fiecare dată un control sufletesc fiecare dintre noi. Ori de câte ori auzim Cuvântul Domnului, să ne spunem: Doamne, oare eu îl împlinesc? Oare în viața mea s-a făcut schimbarea aceasta?
Să nu spunem niciodată: cuvântul acesta e pentru vecinul, e pentru vecina sau pentru soțul, sau pentru fratele... Ci să zicem: E pentru mine, să mă cercetez eu și să văd... Că în Ziua Judecății nu va fi judecat în locul meu nici soțul meu, nici soția mea, nici fratele meu, nici părintele meu, nici copilul meu, ci voi fi judecat eu, când fiecare va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru el însuși.
De aceea, ori de câte ori Domnul ne ajută să ajungem în fața Cuvântului Său, să ne cercetăm și, dacă mai este încă ceva pe care Duhul lui Dumnezeu îl mustră în viața noastră, să-l părăsim fără părere de rău, cu grabă, fără întârziere. Pentru că Dumnezeu nu ne cere nimic spre paguba noastră, numai spre câștigul nostru.
De aceea, și din Evanghelia de astăzi să tragem acest învățământ mântuitor și fericit pe care ni-l cere Domnul, arătând că, deși eram pierduți, El a avut milă de noi. Față de fiecare dintre noi a avut o milă deosebită, pentru fiecare dintre noi a venit de departe ca să ne mântuiască și fiecăruia ne-a adus vindecare.
Și noi, ca să dovedim că avem această vindecare, să ne arătăm că suntem niște oameni schimbați, oameni înnoiți, care au părăsit ceea ce este rău și au ales acum pentru totdeauna calea binelui. Iar după ce am aflat această cale, să mergem să-i chemăm și pe alții. Și Domnul să ne ajute ca, lucrând în felul acesta, să ajungem în împărăția Lui lângă cei care s-au dovedit credincioși până la sfârșit. Amin.
Slăvit să fie Domnul!