Vremea semănatului...
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Scumpii și preaiubiții noștri frați, așa cum s-a spus, ori de câte ori ne adunăm în Numele scump al Domnului, când doi sau trei suntem, e și El în mijlocul nostru. Și, așa cum s-a spus, ne putem împărtăși din marea, din sfânta, din unica făgăduință, puternică și fericită a lui Dumnezeu.
„Oriunde doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu sunt acolo”. Nicăieri nu este Domnul cu mai multă siguranță, cu mai multă putere decât acolo unde doi sau trei se adună în Numele Lui și doresc să-L asculte, și doresc să-L audă, și doresc să-L aibă în mijlocul lor întotdeauna. Noi nu ne dăm seama acum ce har mare este acesta. Dacă ochii noștri cei sufletești ar fi deschiși, noi am vedea acum prezența Mântuitorului și ce binecuvântare e aceasta.
Mântuitorul și Dumnezeul nostru e în mijlocul nostru. Îngerii care-L însoțesc pe El, îngerii cărora le-a poruncit El să ne însoțească pe noi pe toate căile sunt aici și se bucură ascultând cuvintele noastre de fiecare dată. De fiecare dată, unde doi sau trei, unde doisprezece sau treisprezece, unde două sau trei sute, unde două sau trei mii, câți ar fi, [se adună în Numele Lui], El e acolo de fiecare dată. O carte de aducere aminte se va scrie atunci.
Nu-i lucru mai frumos și mai plăcut decât să ne împărtășim unii altora din Cuvântul lui Dumnezeu și din bucuriile aleșilor Săi, de fiecare dată. Când frați ai noștri vin de la adunări de departe, unde noi numai cu gândul am fost, când cei iubiți ai noștri care s-au dus se întorc, cu câtă bucurie ascultăm noi ceea ce ne spun ei despre bucuriile și binecuvântările pe care le-au avut ei pe unde au fost!
Slăvim pe Domnul ori de câte ori frați sau surori vin de departe, de la cei iubiți de Domnul, și ne povestesc întâmplările fericite și bucuriile pe care le-au avut ei acolo. Tot cu atâta dragoste îi așteaptă și alți frați pe cei care vin de departe.
În această iubire sfântă și în această părtășie a Duhului Sfânt, ei se bucură cu noi, noi ne bucurăm cu ei și toți împreună, pentru că și între noi și între ei este aceeași iubire, același sfânt Mântuitor.
Cei ce vin de departe ne spun că au avut atâtea bucurii în Domnul și noi le spunem la fel, pentru că și cu noi, și cu ei, e Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu-i oprit nici de depărtări, nici de distanțe, nici de piedici, nici de munți, nici de ape. El e totdeauna lângă cei ce suferă, ca să le mângâie durerile și necazurile lor. Și noi știm, când am fost pe-un pat de spital, undeva în singurătate, câtă mângâiere am primit când El a venit la noi și Și-a împlinit făgăduința Lui sfântă: „Iată, Eu sunt cu tine, nu te teme. Dacă vei trece prin foc, flăcările nu te vor arde, pentru că Eu sunt cu tine”.
Și, prin câte flăcări am trecut, ce râvnă am avut noi atunci, ce temperatură, ce stări, ce foame, dar am scăpat cu bine, că El a fost cu noi.
Prin câte locuri grele am trecut noi, dar El a fost și cu noi acolo, și cu voi aici și Și-a împlinit făgăduința Lui față de fiecare, pentru că pe El nu-L poate opri nimeni și nimic.
El e prezent pe drumul spre Emaus, în Grădina Ghetsimani, în locuri de strâmtorare sau în locuri de bucurie. El Se află totdeauna alături de credincioșii Lui.
Noi nu-L simțim totdeauna, dar El e totdeauna cu noi.
Noi nu-L vedem totdeauna, dar El e totdeauna cu noi.
Nici umbra nu I-o vedem totdeauna, dar El totdeauna e în mijlocul nostru, în mijlocul alor Săi.
Nici soarele nu-l vedem totdeauna pe cer, dar el e totdeauna la locul lui, sus pe cer. Așa Domnul este totdeauna și în toate adunările în care noi nu simțim prezența Lui puternică, în care duhul nu ne este plin de înflăcărare, nici rugăciunea plină de lacrimi, nici cântarea plină de foc; El este totuși acolo. Și vine clipa în care lacrimile vin, rugăciunea se aprinde, cuvântul se înflăcărează, inima se înfierbântă.
El, Domnul nostru, este și acuma aici, cu noi. Dar vine și o vreme când nu vom mai fi aici noi, când vom fi Acolo. Când nu vom mai cunoaște în parte, cum cunoaștem acum, când vom cunoaște desăvârșit, așa cum noi am fost cunoscuți Lui. Și atunci vom vedea și ziua de astăzi, și ceasul acesta, că au fost un ceas și o zi binecuvântate prin prezența Domnului în mijlocul nostru - pentru că o carte de aducere aminte va fi scrisă despre fiecare din zilele noastre. Și când vom merge în fața Domnului și se va deschide cartea zilelor noastre, pe pagina fiecărei zile noi vom vedea însemnat tot ce am gândit și tot ce am făcut în ziua și în locul acesta.
Binecuvântăm pe Domnul pentru ceasurile când suntem împreună cu frații și cu surorile noastre. Când noi am fost în rugăciune sau am fost în plină pace, sau am fost în foc, sau am fost în răbdare credincioasă, sau am fost în mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce frumoase vor fi aceste pagini în cartea vieții noastre, pe care se vor vedea scrise cu litere de aur și de foc bucuriile și amintirile noastre frățești cu Domnul Iisus - cum este ziua de astăzi, când Domnul poate să ne scrie în Cartea Vieții noastre părtășiile și bucuriile întâlnirii și ale adunării frățești!
Cum se înregistrează pe benzile acestor aparate cântările noastre, așa se vor înregistra pe benzile Domnului gândurile noastre, zilele noastre; nu numai cuvintele, ci și simțămintele noastre; nu numai umbletele noastre, ci și ziua și ora lor. Toate se înregistrează. Când se va pune din nou banda zilelor noastre ce frumoase vor fi cântările, lacrimile, rugăciunile făcute în ascuns, pentru că este scris: ,Nu este nimic acoperit care să nu fie descoperit, nimic ascuns care să nu fie scos la lumină”.
Șoaptele șoptite la ureche în odăițele ascunse vor fi strigate de pe acoperișurile caselor. Va fi un amplificator și se va auzi peste tot cerul și pământul. Ce frumos vor răsuna atunci faptele noastre frumoase, rugăciunile noastre... cântările noastre! Dar tot așa se vor auzi și cele urâte...
Binecuvântat este acela care s-a întors de acum la Domnul, ca să aibă păcatele acoperite și iertate de Sângele ispășitor al lui Hristos. Din ziua aceea, să nu se audă nici un cuvânt rău despre el, ci numai cuvintele frumoase, izvorâte din dragostea lui de Dumnezeu. Și din dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
Noi nu ne îndemnăm prin cuvintele noastre, ci prin cuvintele Lui; și aceste Cuvinte ne dau nouă tăria, ne dau nouă puterea, ne dau nouă ajutorul de care avem nevoie în viața pe care o ducem și în lupta pe care o purtăm.
De aceea, țineți seama de fiecare din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-ați auzit. Sfântul Apostol Pavel spune: „Când am venit în mijlocul vostru, aduceți-vă aminte că eram plin de frică și de cutremur și cuvintele noastre și propovăduirea noastră nu era în felul înțelept și priceput al lumii, pentru ca credința voastră să nu se întemeieze în înțelepciunea lumească; ci erau niște cuvinte pline de duh și de putere, pentru ca credința voastră să se întemeieze pe puterea lui Dumnezeu. Ne-ați ascultat nu ca pe niște oameni și cuvintele noastre nu le-ați primit ca pe ale unor oameni, ci ca pe cuvintele lui Dumnezeu, așa cum și erau, în adevăr”.
Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi totdeauna să mărturisească Evanghelia și le-a spus: „Oricine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocotește pe voi pe Mine Mă nesocotește. Și cine Mă nesocotește pe Mine nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine, adică pe Tatăl.
Cum Tatăl S-a făcut una cu Fiul, așa și Fiul S-a făcut una cu cei pe care i-a trimis El. Cum Tatăl S-a făcut una cu Fiul pe care L-a trimis El în lume, așa și Fiul, Care era în Tatăl și Tatăl era în El, S-a făcut una cu cei pe care El i-a trimis și le-a spus așa: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă!”
Sfântul Apostol Pavel era convins de acest lucru. Cei care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu sunt încredințați de acest adevăr, pentru că este scris: „Martor îmi este Dumnezeu și cugetul meu că vă spun adevărul”. Noi mărturisim ce știm și ce am auzit, ce am simțit și ce am trăit cu Domnul; și mărturisirea noastră este adevărată. Și de aceea, pentru că suntem încredințați că spunem adevărul, cugetul nostru este curat în fața lui Dumnezeu, pentru că putem fi Încredințați de acest adevăr.
Domnul binecuvântează fiecare cuvânt, căci este o sămânță care, dacă este primită într-un pământ bun, într-o inimă ascultătoare și credincioasă, aduce întotdeauna rod binecuvântat. Nu totdeauna același sută la sută. Uneori, rod de 30, alteori de 60, depinde de osteneala și de jertfa, și de stăruința pe care și-o dă fiecare pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul așteaptă sămânța și sămânța caută pământul. Da, în timpul existenței noastre, al unui an din viața noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieții noastre duhovnicești, vremea semănatului nu ține numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ține toată viața noastră și pentru primirea Cuvântului, și pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în așa fel, încât fiecare dintre noi să fim și semănători, și primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem și o inimă în care să primim Cuvântul, și o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii și de obligații și de a-l primi, și de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulțimii Evanghelia sunt semănătorii... Ci fiecare dintre noi, toți cei care am fost chemați la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă.
Îmi aduc aminte, când m-am întors la Domnul eram un copil de 15 ani. Alții s-au întors la Domnul la vârste și mai fragede decât mine. Dar știu cu câtă râvnă Îl mărturiseam atunci pe Domnul. Veneam de acasă, că așa era atunci obiceiul, să mergem dimineața cu câte o ulcică de lapte la Beiuș, să vindem și să cumpărăm ceva de mâncare. Aveam prieteni cu care mergeam de acasă, sau mai mari, sau mai tineri, mai bătrâni sau femei mai tinere sau bătrâne cu care mergeam de acasă. Mergeam cu grămada pe drum de acasă până la oraș și de la oraș până acasă. Mi-aduc aminte cu câtă râvnă mărturiseam Cuvântul Domnului... Ce știam eu la 15 ani să spun în mijlocul celor cu care mergeam?
Aveam atâta bucurie să le pot spune despre bunătatea, despre bucuria, despre părtășia fericită cu Domnul Iisus așa cum știam eu atunci. Aveam atâta bucurie să pot mărturisi Cuvântul Domnului fără să-mi pese de felul cum mă primeau sau mă priveau ceilalți. Mă batjocoreau, mă disprețuiau, vorbeau tot felul de lucruri urâte... Dar eu le vorbeam cu toată inima bucuroasă și fericită că pot să le spun despre ce am văzut eu în dragostea și părtășia, în iertarea și fericirea Domnului. Eram atunci dornic să tot spun, oricâte piedici și necazuri aș fi avut... dar dragostea acoperea atunci toate aceste lipsuri. Și îmi aduc și azi aminte cu câtă bucurie mă întorceam acasă, ce bucurie aveam în inimă când puteam să spun cuiva despre dragostea Domnului, despre bucuriile ce ți le dă El când Îl afli.
Cea dintâi cântare pe care-am învățat-o era A venit demult de Sus... Adunam copiii pe prispa casei noastre seara și cântam de răsuna. Atâta știam, asta era sigura cântare ce o învățasem și o împărtășeam copiilor. Și îi învățasem pe toți copiii cântarea asta. Aveam așa bucurii să semăn ceea ce aveam eu în suflet, bucurie din Dumnezeu! Acest lucru cred că este cu putință să îl facem fiecare!
Aceasta este datoria fiecăruia dintre noi, oriunde mergem: să începem să semănăm Cuvântul lui Dumnezeu. Să începem semănatul la nivelul puterii noastre, să semănăm ce avem noi în inima noastră, să începem să dăm și altora cu dragostea, cu căldura, cu puterea, cu bucuria cu care ne-a dat și nouă Dumnezeu și cu care ne-au dat și nouă înaintașii noștri care au păzit statornici tot Cuvântul lui Dumnezeu.
Numai să ne fie inima plină de bucurie când mărturisim... Numai cu ochii plini de strălucire să mărturisim... Numai din inimă să spunem altora ce a însemnat pentru noi Hristos, cum am simțit noi părtășia, cum trăim cu El. Ce minunată, ce negrăită, ce strălucită este bucuria aflării lui Hristos, a primirii Lui, a bucuriei în viața noastră.
Dacă facem acest lucru cu tot sufletul plin de încredințare, de căldură, de lumină și de bucurie, tot ce semănăm va fi binecuvântat. Și o cântare dacă știm, și o singură strofă cântată cu toată inima și cu lacrimile dragostei de Dumnezeu și ale dragostei de frați - să știm că și în sufletele care le vor auzi va încolți această sămânță sfântă și va începe să aducă rod.
Niciodată nu vă vor uita acei care se vor întoarce la Dumnezeu când vor simți că în inimile voastre Cuvântul acesta este viu și roditor, cald, fierbinte, dulce și frumos.
Numai să îl spuneți așa cum este Cuvântul și cum îl cere Dumnezeu.
Când cei doi care au fost spre Emaus, Luca și Cleopa, se întorceau [spre Ierusalim, amintindu-și de] starea lor de vorbă cu Iisus, când stăteau ei de vorbă... ce-și spuneau unul altuia? „Cum nu ne ardea inima în noi când ne deschidea El Scripturile?” Așa să ardă inimile în noi când deschidem Scripturile altora.
Așa să ardă inimile în noi când spunem un cuvânt al lui Dumnezeu altora... când cântăm o cântare, când spunem o rugăciune, când rostim un cuvânt... încât cei care aud să simtă că e Cuvântul lui Dumnezeu...
Că arde inima, că ard ochii și-i plin de putere și lumină acest Cuvânt al lui Dumnezeu...
Dacă inima noastră este plină de Hristos și de căldura Lui, atunci așa vor fi pline cuvintele noastre. Și cum le semănăm atunci, așa vor arde și vor aprinde inimile celorlalți care le vor asculta, din Hristos.
Nouă așa ne-a fost vestit Cuvântul lui Hristos în această Lucrare. Noi așa L-am primit pe Hristos și așa am primit Lucrarea. Și când în sufletele noastre așa arde dragostea de Dumnezeu și dragostea de frați, și dragostea de Cuvânt, dragostea de rugăciune, dragoste de cântare, dragostea de adunare și dragostea de Biserică, și dragostea de bine, și dragostea de semeni... atunci tot ce facem este viu, este puternic, este rodnic, este din Hristos. În primul rând pentru noi și apoi pentru alții.
S-a spus de multe ori istorioara cu acel om care mergea departe, pe un câmp înghețat, spre un sat. Și, pentru că era frig și pentru că era iarnă grea și ger puternic, el simțea cum i se înmoaie picioarele, cum gerul îl cuprinde ca un somn dulce și amețitor, și ucigător. Mergând însă pe drum mai departe și silindu-se să nu se lase, să mai meargă un pas, să mai meargă doi, să mai meargă cinci... a întâlnit un om care deja căzuse în zăpadă și era pe punctul de a îngheța. El a încercat să-l ridice și a văzut că abia se putea mișca. Atunci l-a ridicat în spate și a mers cu el și l-a cărat în spate spre satul depărtat în care trebuia să ajungă amândoi.
Mergând cu povara în spate, omul a început să se încălzească, a început să se dezmorțească, să prindă putere și el, se încălzea ducând povara lui în spate.
Dar s-a încălzit în spatele lui și celălalt, care era aproape înghețat, și a început să se dezmorțească și să se dezghețe. Și au ajuns amândoi la capăt teferi și sănătoși.
Dacă el ar fi căutat să se salveze numai pe sine, murea și el împreună cu înghețatul. Dar pentru că a vrut să-l salveze și pe altul, s-au salvat împreună și au ajuns amândoi cu bine la capăt.
Cine caută să se mântuiască numai el singur, acela se pierde singur. Dar cine caută să-i mântuiască și pe alții, să-i cheme și să-i ajute și pe alții, acela nu numai el se mântuiește, singur, ci îi mai mântuiește și pe alții.
Cine se roagă numai pentru el singur, acela puțină ascultare află de la Dumnezeu. Cine se roagă și pentru alții, pe acela Dumnezeu îl ascultă totdeauna și îl salvează nu numai pe el, ci îi salvează și pe ceilalți care sunt și pentru care se roagă el.
Aceasta este rânduiala lui Dumnezeu pentru noi toți, să nu ne mântuim și să nu dorim să ne mântuim numai singuri noi, ci să căutăm să-i mântuim pe cât mai mulți. Așa a poruncit Domnul, căci El n-a venit să Se salveze numai pe Sine, ci a căutat să-i salveze pe toți. El nu Și-a cruțat viața, ci Și-a dat-o pentru răscumpărarea celor mulți. El a spus: „Un bob de grâu, dacă nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, el aduce multă roadă”.
Dacă Hristos n-ar fi murit pentru păcatele noastre, dacă Domnul Iisus n-ar fi venit ca să ia asupra Lui păcatele noastre și să ne răscumpere, El ar fi rămas singur în cer și noi am fi fost pierduți toți, pentru totdeauna. Dar El a venit, părăsind slava Lui și luând asupra Lui păcatele noastre, greutățile noastre, sarcinile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El... prin rănile Lui am fost vindecați și salvați, și aduși acasă.
S-a așezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, și s-a mai spus - de la început - și bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică.
Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înțelesul cel mântuitor pentru viața noastră. Și pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viața noastră de fiecare zi și a fiecăruia dintre noi.
„Iisus a început iarăși să învețe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit și a șezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe țărm lângă mare.
Apoi a început să-i învețe multe lucruri în pilde; și, în învățătura pe care le-o dădea, le spunea: «Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene.
Pe când semăna, o parte din sămânță a căzut lângă drum; au venit păsările și au mâncat-o.
O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ; a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc, dar când a răsărit soarele, s-a pălit și, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.
O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înăbușit-o și n-a dat roadă.
O altă parte a căzut în pământ bun; a dat roadă care se înălța și creștea și a adus: una treizeci, alta șaizeci și alta o sută»” (Mc 4, 1-8).
1. Sămânța de lângă drum îi închipuie pe cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar vine Satana și îl fură din inimile lor. O, de câte ori am stat și noi, de câte ori am fost și noi drumurile!... Ne-au plăcut și nouă drumurile... O parte din viața noastră am petrecut-o și noi prin șanțuri și pe lângă drumuri, ascultând mai degrabă lucruri lumești și povestind fleacuri zadarnice... În loc să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne îngrijeam de lucrurile pământești.
La câți dintre așa-zișii credincioși le plac și astăzi stările de vorbă cu oamenii lumești! Vezi de multe ori câte un suflet care își zice că e credincios că, în loc să meargă la adunare sau la biserică, povestește uitat, pe marginea șanțurilor și pe marginea drumurilor, cu oamenii lumești.
Sau venind de la adunare, sau după ce ai citit Cuvântul, sau după ce te-ai întors de la biserică, te oprești la marginea drumurilor și acolo păsările răpitoare, ciorile și corbii aceștia ai drumurilor lumești și ai duhurilor lumii, cât de repede ciugulesc, din inimile care au ascultat, Cuvântul lui Dumnezeu.
Ai auzit o predică frumoasă, ai citit, ai ascultat o cântare frumoasă, ai auzit un gând frumos, - dar după ce, de la adunare, te oprești pe marginea drumurilor, ce repede fură cioara lumii, corbii lumii, ce repede fură sămânța cea bună din inimile noastre! Și cât de repede cad în neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu acei cărora le plac vorbăriile lumești și tovărășiile lumești, și prieteniile lumești de lângă drumuri și de prin plimbările fără rost și fără folos duhovnicesc pe care le iubesc atât de mulți !
În loc să meargă la adunare, la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, de multe ori se duc pe marginea drumului, la lucrurile lumii...
Și ce se mai alege din tot Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ai strâns, când, după ce l-ai auzit, te duci să asculți sau să privești la lucrurile lumești, la distracțiile lumești, la flecăriile lumești care, prin înșelăciunea lor și prin ispitele pe care le au, te fac să pierzi, te fac să uiți, te fac să lepezi tot cuvântul cel bun și toată sămânța bună.
Vedeți bine că astăzi mai toată lumea e pe drum, aproape nimeni nu stă pe-acasă. Și ce auzi de pe drum? Dacă ai avut ceva bun în inimă, mergând pe drum, ești ispitit să pierzi. Atâția oameni fac mereu navetă și dimineața, și seara, și dintr-o parte în alta. Ce auzi pe drum?
Ce auzi pe drum? Și ce-ți mai rămâne în inimă după o astfel de călătorie mereu pe drum? Auzi numai bancuri, vorbe lumești, fleacuri, povești urâte, lucruri murdare. Acestea sunt ciorile care ciugulesc, care fură sămânța cea bună din inima tuturor acelora care mai au ceva bun primit de acasă sau de la adunare, sau de la biserică.
Primești Cuvântul într-o duminică, într-o zi pe săptămână - și șase zile din săptămână vin ciorile și ciugulesc... Cu ce mai rămâi? Apoi, dacă nu te mai duci să-ți împrospătezi sămânța, ce mai ai în suflet după ce ți-au furat toate aceste lucruri lumea, drumurile care pândesc tot ce e bun, să-ți smulgă din sufletul tău? De aceea strângeți Cuvântul lui Dumnezeu, dacă aveți ocazia, duminica sau la vreo sărbătoare, în adunare sau la vreo predică, sau la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sau la vreo stare de vorbă. Strângeți-l în inimă, cum spune în Psalmi: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”.
Strângeți Cuvântul lui Dumnezeu, strângeți cântările, strângeți poeziile, strângeți rugăciunile, strângeți ce citiți... Strângeți! Și gândiți la ele în drumul și pe drumul navetelor pe care le faceți. Strângeți și îngrijiți de sămânța cea bună. Că tot mai rar găsești locul de unde să strângi și să umpli ceea ce pierzi. E ușor, după ce pierzi, dacă ai de unde, să câștigi și mai multe; dar când n-ai de unde să primești - și este așa de rar și așa de puțin... și unde să risipești e așa de mult - îngrijește de sămânța aceasta, că nu multă vreme o poți găsi.
2. Sămânța căzută în pământ pietros... despre care s-a spus, despre care s-a citit și știm, îi închipuie pe cei ușuratici în credință. Se hotărăsc repede pentru Dumnezeu, se predau repede, promit repede. Dar îndată ce vine prima încercare, prima ispită, prima amenințare, primul necaz - se leapădă... Și sămânța lor se uscă, duhoarea necazurilor, furtuna amenințărilor repede le uscă sufletul și credința și hotărârile lor frumoase n-ajung niciodată să aducă rod, pentru că rădăcinile inimii lor, rădăcina credinței lor e numai la suprafață. Pământul lor e pietros.
Desțeleniți-vă inima, lăsați să pătrundă adânc Cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre. Nu lăsați numai la suprafață, să nu fim niște credincioși numai de adunare, de biserică, de discuții frumoase și superficiale, frățești. Ci lăsați să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu adânc, până acolo unde să răscolească afundul inimii, întorcând-o la Dumnezeu.
Și lăsați să pătrundă rădăcina lui adânc în inimă, ca, atunci când vine dogoarea, când vine amenințarea, când vine ispita când vine încercarea, să nu cădem, să nu ne uscăm, să nu ajungem la foc și la osândă ca și cei uscați, nefolositori și nerodnici pentru Dumnezeu.
Să ținem seama de acest lucru! Lăsați Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în inimă! Schimbați-vă, lăsați-vă schimbați de Cuvântul lui Dumnezeu până în fundul inimii. Nu așa, numai o credință de suprafață, o credință ușoară, o credință ușuratică, o credință numai de vorbe, o credință numai de cântări, o credință numai de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ci o credință de trăire a cuvântului până în fundul inimii noastre.
Să-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, pentru ca viața Lui și dragostea Lui să se adâncească, să se înrădăcineze până în adâncul inimii noastre, în așa fel, încât nici o ispită, nici o amenințare, nici o încercare de nici un fel să nu ne clatine de la auzirea și de la împlinirea Cuvântului Sfânt.
3. Sămânța căzută între spini... îi închipuie pe cei care se lasă stăpâniți de îngrijorările, de lăcomia și de dorința, și de teama veacului și a lumii acesteia. Nu-i auzi decât - chiar și pe unii oameni care își zic credincioși - temându-se mereu de foame, temându-se de sărăcie, temându-se mereu de lipsuri. Nu-i vezi decât alergând în toate părțile să strângă, să facă... și se îngrijorează, și se îngrijorează cu toate lucrurile, ca și cum n-ar fi spus ei niciodată în Tatăl nostru: „pâinea noastră... dă-ne-o nouă astăzi...”. Ca și când n-ar fi avut niciodată credință în Dumnezeu, Care le-a purtat de grijă până astăzi, că le va mai purta de grijă și pe mai departe.
Oameni materialiști, oameni care doresc să se îmbogățească, oameni care doresc să câștige tot mai mult, să-și îmbogățească tot mai mult inventarul gospodăriei, mobilierul, lucrurile lor de pe pământ... Pentru că își pun nădejdea numai în lucrurile care se văd. Ce trist este când ajungem ca acel pământ, ca acea sămânță înecată de spini, de buruieni! Spinii veacului, buruienile lumii, îngrijorările veacului acestuia, preocupările dintre lăcomie și trebuință peste măsură de mari și de pretențioase îneacă în atât de mulți credincioși sămânța cea bună care nu mai ajunge să aducă rod bun niciodată.
Prea repede ne ia și pe noi valul frământărilor lumii...
Prea repede ne ia dorința după modernitate, după lux, după comoditate, după confort, după condițiile acestea ale veacului acestuia care înrobesc sufletul și năpădesc tot ceea ce-i bun în viața omului cu îngrijorări, cu buruieni și cu nimicuri din acestea pe cale.
Dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia moartea pe noi de la ele și, mai curând sau mai târziu, tot ne despărțim și tot ne sunt luate.
Mântuitorul a spus: „Căutați să vă îmbogățiți în lucrurile nepieritoare ale sufletului, nu în lucrurile pieritoare ale lumii, pe care le fură hoții, pe care le roade molia sau rugina”. Ci îmbogățiți-vă în Cuvântul Domnului, în fapte de binefacere, în rugăciuni înlăcrimate, în osteneli pentru Domnul, pentru semeni, pentru frați, în răbdare, în blândețe, în bunătate, în credincioșie, în înfrânarea poftelor, în renunțarea la cât mai multe.
Cu cât renunți mai mult, la mai multe, cu atât ești mai fericit. Oamenii, cu cât aleargă după cât mai multe, cu atât sunt mai nefericiți.
Altădată, dacă aveam două feluri de mâncare - și chiar și unul - ne era de ajuns. Acum avem patru, cinci feluri...
Altădată aveam o casă modestă și eram fericiți în ea. Acum avem pretenții tot mai mari. E adevărat, civilizația... e adevărat, veacul acesta... Dar există o limită pe care credinciosul lui Dumnezeu nu are voie și nu are nevoie să o treacă. Noi trebuie să ne mulțumim cu cât mai puțin și să renunțăm la cât mai mult. În felul acesta ne îmbogățim duhovnicește și avem ocazia să putem ajuta mai mult pentru Domnul și pentru ai Lui.
În măsura în care pretențiile noastre se înmulțesc și mijloacele și posibilitățile ni se împuținează în satisfacerea lor, noi devenim tot mai chinuiți și mai chinuitori, ne chinuim și pe noi și îi chinuim și pe alții, pentru că dorim să avem atâta cât nu avem nevoie, dar avem dorința să avem. Și așa ne străpungem singuri și pe noi, și pe alții, cu o mulțime de necazuri. Însă noi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Dacă însă aveți ce să mâncați și cu ce să vă îmbrăcați, e de-ajuns”.
Cine dorește mai mult, se străpunge singur cu lăcomie, cu pretenții, cu ispite de tot felul și își îngreuiază nu numai viața sa, ci și viața celorlalți.
Fericirea nu stă în mult; fericirea stă în puțin.
Cu cât te poți mulțumi cu mai puțin, cu atâta ești mai fericit. Cu cât dorește mai mult, cu atâta e mai nefericit cel care dorește și aleargă. Îngrijorările lumii acesteia, trebuințele veacului acestuia exagerat și necredincios... chinuie și pe cel care le caută, și pe cel de la care le caută și le pretinde.
Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu și căutăm bogățiile de sus, Dumnezeu pune putere în puținul pe care îl avem și ne bucurăm de el, și ne mulțumim de el.
După o zi de jertfă și de rugăciune, o mulțumire către Dumnezeu face să aibă gust bucățica de pâine cu un măr sau cu un pahar de apă pe care o cauți și de care ai nevoie.
Oricine dorește să-și umple ființa cu îmbuibare de mâncare și de băutură cade și din stările mai slabe pe care le avea mai înainte și devine și mai slab.
Oricine caută îmbuibările lumii acesteia e ca sămânța năpădită de buruieni și de spini. În curând nu va mai avea nevoie de nici o sămânță și nici un strop de viață duhovnicească... de putere duhovnicească, de bucurie duhovnicească, de mulțumire duhovnicească în viața sa.
Din pilda cu sămânța, de astăzi, noi trebuie să învățăm foarte multe și să nu ne lăsăm copleșiți, nici ispitiți și biruiți de nici una din încercările despre care Mântuitorul ne-a înștiințat din timp.
Să nu iubim lumea și nici lucrurile din lume. Nu iubiți drumurile, nu iubiți șanțurile, nu iubiți bancurile, nu iubiți poveștile lumești, nu iubiți glumele și vorbele, fleacurile pe care lumea le caută și cu care își îmbâcsesc și nefericesc urechile și sufletul unii altora. Urâți aceste lucruri și căutați să vă refugiați în pășunea cea dulce și scumpă a Cuvântului lui Dumnezeu, în locurile harului lui Dumnezeu în care sunt amintirile noastre frumoase, cuvintele Domnului, cântările Domnului, rugăciunile Domnului, adunările frumoase, petrecerile cu Dumnezeu și cu frații.
Chiar dacă trebuie să faceți navetă și trebuie să umblați pe drumuri și printre oameni lumești, pe trenuri și prin locurile unde se seamănă numai neghină și numai lucruri urâte... retrageți-vă liniștiți într-un colț, deprindeți-vă să vă gândiți în lumea voastră lăuntrică, la gândurile Domnului, la cuvintele Domnului, la amintirile frumoase de la adunările cu frații, la tot ce ați auzit la nunțile, la petrecerile noastre, la biserică, la rugăciuni; deprindeți-vă să vă interiorizați, să vă adunați în lăuntrul inimii și să petreceți acolo cu lucrurile frumoase. Și, încet, încet, veți călători cu ceilalți, și în mijlocul zgomotului nu veți auzi nimic, ca atunci când, de multe ori, ai un ceas care bate în casă, trece timp îndelungat și nu auzi că ceasul bate; trece timp îndelungat și nu auzi că ceasul merge. Numai când stă, când se oprește îl auzi că stă - dar nu-l auzi că merge.
Te deprinzi cu zgomotul în așa fel, încât să nu-l mai auzi când este în jurul tău.
Am fost obligat să stau ani de zile cu grămada, cu mulțimea, mulți... Nu te puteai feri, erai închis cu ei - cincizeci, o sută, trei sute... închiși; să stai acolo în zgomot, gălăgie, povestiri, certuri, lupte... Dar dacă m-am deprins prin rugăciune și prin interiorizarea aceasta sufletească să mă desprind de mulțime, gălăgie, zgomote, eu petreceam între frați, prin rugăciune, în amintirile frumoase cu Domnul.
E și aceasta o deprindere pe care, dacă lupți și dacă te rogi Domnului, ajungi într-adevăr să o ai. Poți fi atunci în mijlocul mulțimii lângă care, vrând nevrând, trebuie să stai și totuși să fii singur și să nu-i auzi și să nu-i simți, și să nu te atragă și să nu te stăpânească petrecerea cu ei.
În felul acesta noi ne deprindem să ne căpătăm pacea și liniștea, și bucuria chiar dacă atunci în jurul nostru sunt numai valuri și furtuni. După cum și duhovnicește în jurul nostru pot să fie amenințări și tulburări de orice fel, dacă ne deprindem să trăim în Domnul și în prezența Lui întotdeauna, ajungem la un moment dat să avem pacea în mijlocul mării tulburate și frământate. Pacea cugetului și pacea conștiinței noastre, pentru că unde este Hristos, acolo e pace, chiar dacă în jur sunt tulburări și valuri.
Să ne deprindem deci, chiar dacă va trebui să stăm adeseori în mijlocul mulțimii, să ne interiorizăm, să ne formăm lumea noastră lăuntrică, prin ascultarea și prin prezența Domnului, prin trăirea în prezența Domnului în amintirile noastre frumoase.
De multe ori se întâmplă că mergi la biserică și oamenii n-au respect față de Casa lui Dumnezeu, chiar dacă merg numai un ceas sau două ceasuri pe săptămână sau pe lună, sau pe an. În timpul acesta merg și vin, și aleargă, și se mișcă încoace și încolo. Și tu, dacă te uiți la toți și îi auzi și întorci capul de fiecare dată când intră cineva sau când iese sau dacă tragi cu urechea după fiecare care vorbește și te uiți după fiecare care șoptește celuilalt, - atunci nu ai nici un folos de slujbă, de biserică, de rugăciune.
Deprindeți-vă acolo cu interiorizarea, cu însingurarea aceasta în mijlocul tuturor, căutați să fiți singuri. Când stați să vă rugați, spune Cuvântul: „iertați tuturor oamenilor păcatele lor, că, dacă veți ierta oamenilor păcatele lor, și Tatăl vostru din cer vă va ierta vouă greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor păcatele lor, nici Tatăl cel ceresc nu vă va ierta vouă greșelile”.
„Rugați-vă cu căldură unii pentru alții”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.
M-am deprins atunci așa; nu pot să mă rog oriunde, dar pot să mă interiorizez, pot să mă strâng în mine însumi și încep să mă rog de la vecinul de lângă mine până în capătul satului. După aceea să mă rog pentru toți frații, să mă rog pentru toți bolnavii, pentru toți necăjiții, pentru toți prigoniții, pentru toți vrăjmașii, pentru toți cei care mi-au făcut rău de-a lungul vieții mele, pentru toți cei ce mi-au făcut bine, cu numele sau fără numele lor în fața Domnului, în fața altarului; și să mă rog mereu pentru ei. Și se termină slujba și eu n-am terminat să mă rog pentru câți aveam să mă rog. În vremea aceasta eu n-am avut timp să văd nici cine vine, nici cine pleacă, nici cine se mișcă, nici cine șoptește; atunci am stat cu Domnul în rugăciune pentru toți cei care mă rugam.
Atunci am avut și eu folos și cred că au avut folos și cei pentru care m-am rugat. Poate că Dumnezeu a ascultat rugăciunea mea pentru cineva și a cercetat și a ajutat pe vreunul în necaz, pe altul în vreo operație grea, altcuiva, în ceasul nașterii, i-a ajutat să treacă cu bine prin durerile suferite. Pe altul în ceasul morții l-a ajutat să treacă cu bine în veșnicie.
În felul acesta și eu am avut un câștig și au avut și cei pentru care m-am rugat. În felul acesta El va câștiga prin toți, prin interiorizarea noastră în mijlocul celor mulți, pentru că așa noi vom avea un folos duhovnicesc.
Dar altfel, numai din ușurătate, numai cu trupul suntem acolo, iar cu sufletul din lăuntrul nostru și cu inima suntem departe de Domnul. În felul acesta avem cele mai frumoase și cele mai fericite ocazii de a petrece netulburați în prezența Domnului. Așa mergem și cu trupul, și cu sufletul la adunare.
Dar dacă atunci când se propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu ne gândim cine știe la ce, noi umblăm cu inima după alte lucruri; atunci noi putem fi cu trupul prezenți la toate adunările, la toate nunțile, la toate mesele cerești, dar sufletește nu avem nici un folos, pentru că îngrijorările veacului, ușurătatea veacului acestuia, răpitoarele de sămânță sfântă, dogoarea ispitelor și a încercărilor lumești usucă tot ce e bun în noi; și atunci nu ne mai alegem cu absolut nimic.
Dacă Dumnezeu ne-a rânduit prilejuri ca acestea, e bine ca noi să le folosim în așa fel, încât, de fiecare dată, să ne ducem cu sămânță mai puternică, cu răsad mai viu și, până la urmă, să aducem rod binecuvântat de Dumnezeu și pentru noi, și pentru alții.
Dacă vrem să fie adevărat cuvântul nostru, să cerem căldura Domnului în cuvinte, să cerem focul Domnului, pentru ca cei ce ne ascultă să capete putere și ei și să primim și noi. Să cerem harul lui Dumnezeu peste ei, peste cuvintele lor, peste viața lor, pentru ca și ei, și noi să avem un câștig sufletesc și folos de mântuire.
Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima și pentru acest ceas de rugăciune, și pentru ocazia aceasta și ne rugăm Domnului să binecuvânteze nu numai inimile, ci și mințile care au fost prezente aici. Și fiecare cuvânt în inimile noastre să fie aducător de înțelesuri sfinte, de putere, de întărire în credința noastră, de hotărâre și mai puternică.
Ne rugăm Domnului să binecuvânteze casa aceasta și familia aceasta, și toate casele în care este primit Cuvântul Domnului și în care sunt adăpostiți copiii Domnului, să se bucure cu El, să se bucure de El.
Facă Domnul ca, atunci când și noi vom bate la ușa Lui, să ne deschidă și El cu dragoste, cu bucurie, cu brațele Sale. Iar pentru aceasta, și noi să ne deschidem acum inima și gândurile, casele și sufletele noastre pentru El, pentru Cuvântul Lui, pentru copiii Lui, pentru adunările Sale, chiar dacă ar trebui uneori să întâmpinăm pentru aceasta și încercări pe pământ. Niciodată El nu a lăsat pe nici unul dintre cei care nu L-au lăsat pe El. Să nu-L lăsăm pe El, căci atunci nici El nu ne va lăsa pe noi.
Domnul să ne ajute așa până la sfârșit, prin orice ar fi să trecem; să fim uniți în inimă, uniți în rugăciune. Și când nu ne vedem fețele unii cu alții, să ne simțim sufletește legați. Și să ne rugăm cu căldură unii pentru alții, și atunci harul lui Dumnezeu, care e neîmpiedicat și pretutindeni, ne va ajuta pe toți să sfârșim cu bine lupta, până vom ajunge acasă. Ce fericiți vom fi atunci când ne vom aduce aminte despre astăzi! Să ne ajute Domnul ca toate amintirile noastre să fie frumoase și acum, și atunci.
Pentru toate fie slăvit Numele Lui, căci a Lui este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. Amin.
Slăvit să fie Domnul!