„Lacom după poruncile Tale”

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Sunt zile când vestești Cuvântul lui Dumnezeu doar la patru, cinci suflete de frați și de surori. Doar ieri, alaltăieri, cu o săptămână în urmă, am avut vreo mie cinci sute înaintea ochilor. Cu două săptămâni în urmă, abia au fost vreo cincizeci de suflete. Duminica sunt mai multe, peste săptămână, câte opt, câte zece, câte cincisprezece, câte optsprezece, douăzeci și cinci, cel mult. Și acum, când văd în fața ochilor mei deși poate jumătate s-au dus dintre frații care au fost aici totuși, slavă lui Dumnezeu că tot mai sunt vreo șaizeci, șaptezeci de suflete.

Încerc să spun și eu câteva cuvinte, deși știu că sunteți obosiți, sătui... Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „O, iată-vă sătui”... A ajuns să zică unor frați credincioși dintr-o Biserică: „O, iată-vă sătui!” . Și într-adevăr, cei din afară s-ar putea întreba referitor la noi, cei de-aici: „Cum? Ce? Atâția... de ceasuri întregi? Cu siguranță, oamenii aceștia sunt sătui. Aceștia vin la adunare cine știe pentru ce... Au «gustat» puțin!”.

Nu vedeți, chiar și când e vorba de băuturi, unii nu beau deloc, alții gustă jumătate de păhărel, altul gustă un pahar întreg, altul nu se mai oprește și tot bea.

Ei, în cele spirituale, din aceia cărora le place să bea continuu sunt așa de puțini! Restul se satură repede.

„N-am adus nimic în lume” - zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola 1 Timotei 6, 7 și Iov 1, 21: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă întorc în pământ”, deși în jurul lui fuseseră doar ieri, cu o zi înainte sau cu două zile înainte, mii de oi, mii de cămile și perechi de boi. Și totuși acum spune: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă întorc în pământ”.

Iar la Timotei spune: „N-am adus nimic în lume și arătat este că atunci când trebuie să plecăm nici să scoatem ceva din ea nu putem”.

Dragii mei, în Psalmul 119, 131 citim: „Sunt lacom după poruncile Tale”, Și încă ceva, la versetul 150: „Mă scârbesc de cei ce își leapădă credința”. Iar în versetul 169 spune așa: „Urăsc și nu pot să sufăr minciuna”. Și apoi mai zice: „Să ajungă strigătul meu până la Tine, Doamne”.

Fraților dragi, mă gândesc la cuvintele: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Câți dintre noi avem această boală? Câți dintre noi o avem? Mi-e teamă că prea puțini avem această boală, lăcomia după Cuvântul lui Dumnezeu, după felul lui Hristos, după Împărăția lui Dumnezeu, după viața veșnică, după dumnezeieștile Scripturi, după dumnezeieștile scrieri, după învățăturile sfinților prooroci, apostoli și ale Sfinților Părinți.

De aceea, lacomi după aceste lucruri, așa încât să nu-i mai vezi sătui niciodată, sunt așa de puțini! Poate i-ai putea număra pe degete. Și nu știu dacă nu s-ar găta, că poate nici atâția nu vor fi, câte degete ai la mâini; căci n-ai să găsești oameni care să fie într-adevăr lacomi. Vedeți, aici spune așa: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Noi suntem lacomi după ce? Noi suntem lacomi după mâncări cât mai bune, cât mai gustoase, cât mai grase. Noi suntem lacomi după petreceri. Noi suntem lacomi după averi. Noi suntem lacomi după case frumoase, după mobilă cât mai luxoasă. Care de care mai frumoasă.

Ieri, de pildă, mi-au intrat în casă doi oameni care nu au mai fost de când e lumea... Unul mi-era văr dulce, dar n-a fost în casa noastră... de cel puțin 55 de ani n-a fost. Stătea undeva într-o localitate mai departe și a trecut pe la noi, că mergea la o nuntă și s-a băgat și pe la mine. El nu mi-a spus mai nimic. Mi-a spus doar atâta că au ginere, un doctor, la Mediaș și că au o casă acolo în sat, unde se găsește el, o casă care merită vreo patru sute de mii și că, dacă ar fi la Mediaș, casa asta ar fi vreun milion.

Iată săracii oameni, iată lăcomia... lăcomia fără Dumnezeu. Ei nici nu știu ce să vorbească, se laudă cu nimicuri, cu fleacuri, cu lucrurile acestea despre care tot așa zicea și împăratul Alexandru Macedon... Împăratul acesta a murit la 33 de ani și a fost pus în sicriu cu mâinile afară, că așa a dat el ordin. Și a zis că dacă va întreba cineva de ce fost împăratul pus în sicriu cu mâinile afară, slugile să le spune tuturor: „Iată un om care nu s-a mai săturat de avuții și de împărății; pleacă și el cu mâinile goale”.

Oare de ce nu învățăm din pățania altuia, să nu ajungem să învățăm pe propria noastră piele, că atunci e și foarte târziu, și foarte greu. Să învățăm din pățania altuia cum se dărâmă toate, cum se prăbușesc toate.

Nu vedem în satele noastre și în orașele noastre atâtea gospodării pustii, atâtea case pustii, atâtea grădini pustii, atâtea curți pustii, chiar dacă fuseseră făcute frumoase ca niște cetăți? Cum am văzut când treceam într-o zi cu fratele Petru de la noi, ducându-ne la cineva, și nu știam care îi este casa, fiindcă erau niște case extraordinar de frumoase și mari. „Vai de mine, a zis fratele, ce cazărmi și-au făcut oamenii aceștia! Nici directorii nu-și fac așa ceva!”

Fraților dragi, iată lăcomia noastră. Fiecare e lacom după ceva, dar Cuvântul lui Dumnezeu începe cu fericirea din Psalmul 1, 1: „Fericit bărbatul care nu șade pe scaunul celor pierzători și al celor răi și ticăloși. El în căile Domnului merge și la căile Domnului cugetă ziua și noaptea. El e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor și care rodul și-l dă la vremea sa. Nu tot așa sunt cei răi, nu tot așa... Ci ei sunt ca praful pe care-l spulberă vântul.

Ei nu pot ținea fața sus în ziua judecății și nu pot ajunge în sfatul celor drepți și în anturajul celor drepți. Căci cunoaște Domnul calea drepților, dar calea păcătoșilor duce la pierzare”.

„Sunt lacom după poruncile Tale”... Fratele meu, lăcomia este un păcat de moarte. Părintele Iosif o arăta în cărțile sale. El arăta cele șapte păcate de moarte; și cea dintâi era mândria, fala, a fi țanțoș, a-ți închipui că tu cine știe cine ești și cine știe din ce material ești alcătuit și fabricat. Că nu ești ca ceilalți, că tu îi privești de sus continuu.

„Sunt lacom după poruncile Tale”... Lăcomia aceasta, am spus, e așa de puțină. Iată o lăcomie îngăduită: să fii lacom după poruncile Domnului. Aceasta e o lăcomie îngăduită.

Dar, dacă noi vedem pe cineva îmbrăcat cu o haină mai frumoasă decât noi, ni se pare că-i șade mai bine.

Într-o dimineață, mă duc la biserică și îmi pun în gând ca, cu orice om ce mă întâlnesc pe drum - femeie, bărbat, copil - să-i spun câte ceva din Cuvântul lui Dumnezeu sau măcar să-l chem cu mine la biserică. Și, când ajung la un neamț ce-l întâlnesc pe drum, îi spun:

- Hai și dumneata cu noi la Biserică, că dumneavoastră tot nu aveți preot la biserică, și să știți că și al nostru e tânăr și voinic și face o slujbă ca un artist. Vino, că ai ce auzi. Vino și dumneata la noi... Neamțul îmi zise:

- Nu vin, că nu mă duc nici la noi. Și i-am răspuns:

- Vecinul dumitale ședea pe scaun în stradă; de zeci de ori îl vedeam când mergeam la prăvălie. Stătea acolo așa cum era, om bătrân de vreo 80 de ani. Și i-am zis: „Domnule, ce te mai gândești, ce mai faci?” Și el îmi răspunse: „Domnule, îmi pare rău de un lucru: îmi pare rău până intru în mormânt”. L-am întrebat mirat: „După ce îți pare rău?”. Și îmi zise: „Îmi pare rău că nu m-am dus la biserică”. Dar acum era prea târziu. Cu greu ieșea până în stradă și se așeza pe un scaun... nu mai putea merge.

Alaltăieri l-am vizitat pe un frate pe un vârf de munte:

- Frate, ce mai faci?

- Frate, arde, arde inima în mine de dor după adunare, dar de doi ani stau pe pat și nu mai pot merge.

Dar acela care poate merge, acela care poate alerga, acela care încă se simte bine... oare acela de ce nu se duce, așa, cumva mai îndrăzneț, mai cu multă nădejde? Mai cu multă dorință, mai vioi, să caute adunarea, să caute biserica, să caute lucrurile lui Dumnezeu? Când cei ce stau pe pat, săracii, cum ar vrea să se ducă și ei, măcar și târâș!

Mă duc să-l caut pe un frate căruia i s-a tăiat piciorul stâng întâi de jos, apoi de mai sus de genunchi. Săracul, cum ar vrea măcar în coridor să se poată duce, dar nu se poate, că nu-l ajută nici piciorul cel zis bun. Apoi ar vrea să meargă în curte, dar trebuie să coboare câteva scări, poate sunt vreo zece trepte, dacă nu mai multe. E ca la o închisoare. Și nu se poate coborî nicicum; nici soția nu-l poate coborî. Și apoi încearcă două femei să-l coboare - și apoi nu-l mai văd suit.

Și, ferească Dumnezeu, că plânge, plânge de dorul după libertate, să iasă, să meargă la adunare. Și noi, gata, fugim acasă, ne ducem imediat acuma, plecăm, ne ducem acasă.

Noi, care suntem liberi și care avem încă un pic de putere, un pic de vlagă în ființa noastră, în sângele nostru... să nu ne bucurăm aci, să nu-L slăvim pe Dumnezeu? Ba, să fim ca niște vulturi care nu se mai stâmpără și doresc mereu înălțimile. Așa și noi. „La munți, suflete al meu!” strigă proorocul David. Să fim lacomi după poruncile lui Dumnezeu.

Dacă vrei să blestemi pe cineva, atunci blesteamă-l așa: „Să vă ajute Dumnezeu să fiți lacomi după poruncile lui Dumnezeu”.

Îi spuneam odată fratelui Traian:

- Am un obicei urât. Cam blestem...

- Cum zici? mă întrebă dânsul.

-„Doamne, Doamne, nu-i lăsa până nu Te-or afla pe Tine! Nu-i lua de pe pământ până nu se vor lega strâns cu mâinile și cu picioarele de Tine”. Așa cum a făcut Maria Magdalena atunci în casa lui Simon leprosul.

Fraților dragi, mai departe Cuvântul zice: „Urăsc și nu pot să sufăr minciuna” (Ps 119, 163). Urăsc... Cine urăsc? Nu lacomii lumii, că lacomii împletesc minciuna cu afacerile lor. Lacomii trăiesc în minciună; dar vine Cuvântul lui Dumnezeu de la Apocalipsa, în capitolele 21 și 22 și spune: „Cât despre fricoși, necredincioși, curvari, preacurvari și toți mincinoșii...” „și toți cei ce spun minciuna și trăiesc în ea”, ei vor fi afară, unde-i plânsul și scrâșnirea dinților.

Fraților dragi, să nu ne jucăm cu mântuirea noastră niciodată. Mă găseam acum vreo patru săptămâni în gara Blaj și acolo văd pe găzdărița pe care am văzut-o cu o zi înainte în biserica din Blaj, duminica. Acuma o văd în gară. Înaltă, voinică, grasă, în etate (avea vreo 70 de ani); stătea pe o bancă cu o doamnă mai slăbuță și o roagă pe doamnă să se uite la cântarul din gară (era un cântar mare, de cântărit oameni) dacă e bun cântarul, că ea vrea să se cântărească, dar i se pare că e defect. Eu atunci o ating așa ușor cu mâna și-i spun: „Măicuțo, silește-te, draga mea, fă ca măcar 20 de kilograme să mai dai jos. E strâmtă ușa împărăției lui Dumnezeu. E strâmtă și mi-e teamă că n-ai să poți străbate pe ea”.

Noi să ne silim, dragii mei, să nu luăm ca o glumă, că eu vi le spun în felul acesta, dar să știți că noi ne înșelăm amarnic, pentru că spune Cuvântul Domnului: „puțină vreme ne spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei 10, 37... „Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi”.

Proorocul Solomon spune în Eclesiastul 11, 8, vorbind tinerilor (tinerii știu ce spune acolo, dar sunt și unii care poate nu au auzit niciodată - și pentru aceia spun): „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar nu uita (dar nu uita!) că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va chema la judecată”.

Iar în capitolul 12 din Eclesiastul, cartea a doua a lui Solomon, la versetul 14, ultimul verset, spune așa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”.

Să nu uităm, fraților, să nu uităm! „Voi - zice Sfântul Pavel - unii altora vă sunteți mădulare” și Hristos vă este Capul acestui trup binecuvântat și minunat alcătuit, Biserica cea Vie a lui Hristos. El este Capul. De aceea Hristos spune - ceea ce îți vine să crezi că a spus cu lacrimi în ochi - la Matei 9, 35-38.

Fraților dragi, vă pun pe inimă, toți putem fi predicatori, toți. Chiar și o poezie, chiar și un cuvânt spus la vremea lui, cum zice Solomon: „Un cuvânt spus la vremea lui, un cuvânt cuminte, spus cu înțelepciune, la vremea lui, e ca un măr de aur pus într-un coșuleț de argint” așa de bine-i șade.

Dar să citim și să vedem ce spune acolo la Matei 9, 35: „Iisus străbătea toate cetățile și satele învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice fel de boală și de neputință care era în popor. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele”... Tu, fratele meu, când vezi gloatele, gloatele gălăgioase și care sunt pline de vicii, de lăcomie, de desfrâu... tu ce faci când vezi gloatele acestea? Că Domnului I s-a făcu milă de ele. Tu râzi dacă vezi pe unul căzut în șanț?

În capitolul 9 din Ezechiel, începând cu versetul 4, spune: „Și am văzut un om îmbrăcat în haină de in, albă, cu călimară la brâu; și i s-a dat porunca aceasta: treci prin cetate, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea celor ce gem și suspină din pricina celor ce se petrec acolo”. Trimisul lui Dumnezeu primește porunca să ia penelul, să-l înmoaie în cerneală și să facă un semn pe fruntea celor ce gem și suspină din pricina celor ce se petrec în cetate.

Fratele meu, tu ce faci când vezi pe fratele tău sau când îl auzi că înjură? Sau îl auzi că blestemă, sau auzi că fură, sau îl vezi că doarme în șanț? Tu ce faci? Râzi și îți bați joc de el?

Un om al lui Dumnezeu spunea: Câtă vreme nu ai plâns pentru cel căzut și cel din șanț, niciodată n-ai voie să râzi. Dacă n-ai plâns niciodată pentru el, atunci nici nu ai voie să râzi niciodată. Copiilor lui Dumnezeu li se face milă așa cum zice despre Domnul Iisus: „...când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele”.

Nouă trebuie să ne fie milă de semenii noștri. Dacă cuiva nu-i era milă de noi, în primul rând Domnului Iisus și apoi Părintelui Iosif și Sfântului Ioan Gură de Aur, cum a spus fratele adineaori, și tuturor apostolilor și sfinților, dacă nu le era lor milă de noi și fraților noștri dragi din țară, să ne cheme și pe noi, să ne poftească și pe noi undeva la o adunare, undeva la o rugăciune, undeva la un schit, într-o mănăstire... dacă nu le era milă de noi, nici noi nu eram aici. Eram și noi așa ca ceilalți: pradă străzii, pe la nunți, pe la petreceri, unde se cheltuiesc sume extraordinar de mari.

Spunea un frate undeva, la o nuntă în Moldova, la Comănești, că la ei, un om bogat a spus preotului din sat că vrea să facă nuntă feciorului său așa cum scrie la cartea lumii. A comandat niște muzicanți cu 14000, 800 de litri de vin și 300 de litri de țuică. Au sosit muzicanții și gloata încă nu s-a adunat. Și gazda a cerut: acuma să-mi cântați mie o cântare, până nu se începe nunta, dar să-mi cântați o cântare... și le-a spus el o cântare. Ei i-au cântat-o și el a plâns.

I-au repetat-o de două, trei ori apoi, de la o vreme, muzicanții i-au zis: „Acuma noi ți-am tot cântat. Nu vrei să uzi cântarea aceasta cu ceva? Nu vrei să ne dai ceva?” „Ba da, vă dau”

Și a alergat la pivniță, să le scoată. Dar ușa de la pivniță i-a venit în cap și a murit. Toți îl așteptau să le vină cu băutura din pivniță și se întrebau: „Ce face de nu mai vine?” L-au căutat peste tot, numai în pivniță nu, că era capacul închis. La urmă, când l-au găsit, zăcea într-un lac de sânge, căzut acolo și mort.

Fraților dragi, nu e jucărie. Noi credem că ne batem joc de Dumnezeu. În Epistola către Galateni, la capitolul 6, versetul 7 zice: „Fraților, nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă oamenii, aceea vor secera”.

Semeni față de cer, față de Hristos, față de Evanghelie, față de adunare, față de biserică, față de mănăstire? Semeni nepăsare de cele sfinte? Vei culege o veșnicie întreagă de batjocură și râs, și viermi, cum zice Sfântul Evanghelist Marcu că dincolo, în veșnicie, „focul lor nu se stinge și viermele lor nu doarme”; iar la proorocul Daniel spune așa: „Atunci când se vor deschide mormintele și vor ieși toți din ele, unii se vor scula pentru viața veșnică, iar alții pentru pierzare și pentru rușine, și pentru ocară veșnică”.

Auziți? Noi de care parte vrem să fim atunci? Vrem să fim cu Domnul Iisus, vrem să fim cu aceia care înviază pentru viața veșnică? Cum zice Sfântul Matei că, atunci când s-au despicat stâncile și s-au deschis mormintele, multe trupuri ale sfinților care adormiseră din vechime au ieșit din morminte și au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora.

Vedeți ce înseamnă un copil al lui Dumnezeu? Vedeți, cum zice Sfântul Matei, „trupurile sfinților au intrat în sfânta cetate”. El făcea parte din neamul lui Israel și pe el îl durea inima, pentru el era o fală, că și el era și făcea parte din neamul lui Israel. Iar cetății sfinte a Ierusalimului îi zicea „sfânta cetate”.

Și doar Domnul Iisus cu o zi înainte, cu o săptămână înainte, când a văzut cetatea de departe, Ierusalimul, a plâns pentru dânsa și a zis: „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci și lovești cu pietre în toți cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi în jurul Meu cum își strânge cloșca puii ,sub aripi, și n-ați vrut. Iată că vi se va lăsa casa pustie...”. Iar în continuare, la versetele 37 și 38, zice așa: „Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii»”.

Hai să ne angajăm și noi în ogorul și la secerișul Stăpânului, în ogorul Domnului, în via Domnului! Să ne angajăm și noi acolo cu trup și suflet, mari și mici, tineri și bătrâni, săraci și bogați, cu școală mai înaltă sau mai puțină... să ne angajăm că, așa cum am făcut păcatul fără carte, să facem acum binele pentru Dumnezeu fără condiții.

Odată eram într-o comună, Galda de Sus, de prin părțile noastre, și 36 de legăminte au fost. Credeai că ia foc școala - că în școală era adunarea. Și tocmai atunci o femeie, țuști! pe ușă afară - și se duce, se duce... Mă iau după ea și o întreb:

- Mătușă, dumneata nu rămâi acum, când lumea plânge în hohote, aici? Dumneata acuma îți arde să pleci?... Și fiindcă era o femeie în etate, o mai întreb:

- Îți plânge copilul în leagăn? Sau de ce pleci?

-Dar eu tot nu știu carte... îmi răspunse femeia.

- Dar păcate? Ai și dumneata păcate?

- De alea am destule!...

- D'apoi, le-ai făcut cu carte, maică? Cu carte? De pe ce carte le-ai citit? După ce abecedar? Sau după ce carte?

Fraților, Dumnezeu nu se lasă să fie înșelat. Ce seamănă oamenii, aceea vor și secera. Când zice Domnul: „mare e secerișul”, El ne dă o însărcinare la fiecare. Ce zice Domnul Iisus către noi? „Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui!” Fratele meu și sora mea! Noi, când e vorba să nu facem un lucru, dacă nu vrem să-l facem, nu-l facem și apoi căutăm 99 de motive. Găsim motive și spunem: „Nu pot, mă doare capul... mă doare inima. Uite-așa și așa. Trebuie să plec într-o călătorie lungă și am motive să mă odihnesc”... Dar ele sunt și rămân mereu numai niște motive.

Domnul vrea să ne angajeze să lucrăm în ogorul Lui; să nu zicem noi mâine, poimâine că doar am zis - cum și spunem în rugăciunile noastre: „Doamne, iartă-mă, că sunt un păcătos!... Iartă pe robul Tău... Iartă pe roaba Ta...”. Și mereu tot cu aceste vorbe în gură: „robul Tău” și „roaba Ta”. Când va veni Dumnezeu să ne facem socoteala în fața Lui, atunci se va vedea cât am fost de „robi” și cât de mincinoși.

Când se vor deschide cărțile, atunci se va vedea. Căci zice Domnul Iisus în Sfântul Luca: „Când am trecut pe la grajdurile Mele, pe la vitele Mele cele puse la îngrășat, nu te-am văzut ducând măcar o roabă de gunoi. Nu te-am văzut niciodată adăpându-le sau dându-le de mâncare, sau curățându-le cu țesala... Nu te-am văzut... Nu te-am întâlnit, și tu totuși ai spus că ești robul Meu și roaba Mea. Când M-am dus în ogorul Meu, nici pe acolo nu te-am întâlnit. Când M-am dus în via Mea, nici acolo nu te-am găsit. Și tu spui mereu:

«robul Tău» și «roaba Ta»”.

Sfântul Moise, el s-a declarat slugă în Casa lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel și Sfinții Apostoli se declară robi.

Sfântul Pavel se declară chiar „stârpitură”, mai prejos decât toți.

Psalmistul se declară „vierme” sau „câine mort”.

Iată ce titluri și nume își pun oamenii lui Dumnezeu: „slugă”, „rob”, „roabă”, „stârpitură”, „vierme”, „câine mort”...

Domnul Iisus să ne ajute ca, plecând de aici, să vedem și să ducem cu noi acasă măcar ceva, măcar un pic de omenie.