„În vorbire”
Petrică Terlai - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Slăvit să fie Domnul!
Iubiții mei frați și surori, mulțumim lui Dumnezeu, după cum am auzit și poeziile de mai înainte, mulțumim că suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui.
De aceea noi Îi mulțumim, că El atât de mult ne-a iubit pe fiecare, pentru că știm și nu mai trebuie să spunem, căci știe fiecare dintre noi ce a făcut omul la început. Printr-o neascultare a ajuns omul să fie atât de slab în viața lui și atât de neascultător, pentru că a fost o dată neascultător.
Cât de frumos și de fericit este părintele când își vede copiii că ascultă și sunt cuminți! Când ascultă numai din privire.
Dar dacă nu ascultă, cât de tristă este inima unui astfel de tată...
Cât de bine este ca fiecare: copilul, tatăl, credinciosul, să asculte în tăcere! De aceea fiecare dintre noi să ascultăm, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu vrea să lucreze, căci este „viu și lucrător”.
Ne vorbește Dumnezeu, ne întreabă Dumnezeu. Noi să-L ascultăm cu toții pe Dumnezeul Cel care a făcut cerul și pământul.
Lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel, printre alte învățături și sfaturi, îi spune (1 Tim 4, 12): „Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea. Și fii o pildă pentru credincioși”.
Și începe cu un cuvânt care spune tânărului Timotei: „În vorbire”... pentru că aici începe; din „vorbire” începe fiecare lucru bun sau rău.
Domnul Iisus, în Matei, zice: „Vă spun că în Ziua Judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit”. Sau cum spune în altă parte: „căci din cuvintele tale vei fi scos sau din cuvintele tale vei fi osândit”.
De aceea, fiecare cuvânt este spus „în vorbire”; și pentru noi cuvântul acesta, „în vorbire”, este cel mai important. Căci în vorbirea pe care noi o spunem, în vorbirea asta stă toată viața noastră, toată puterea noastră.
Peste tot, „În vorbire”, pentru că la început, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”.
Cuvântul este Dumnezeu, pentru că, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, nici noi n-am fi vorbit. De aceea ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui, în Cuvânt. Și de aceea îi spune și Sfântul Apostol Pavel tânărului Timotei: „Fii pildă în vorbire”... Pentru că din vorbire putem ajunge ori rău, ori bine. Deci să alegem calea cea mai bună.
Uitați-vă în vorbirea Domnului Iisus, pe care a ținut-o în fața lui Pilat: „Și Iisus tăcea”...
Cea mai frumoasă vorbire este ascultarea. Numai atunci când taci și asculți minciuni tu păcătuiești. Cânt taci și asculți este cea mai frumoasă vorbire, ca în pilda pe care a arătat-o Domnul Iisus când I s-a spus:
- Nu vezi că Te judecă toți și Tu taci?...
- Tac pentru că știu că asta e Crucea prin care voi să fiți mântuiți.
O dată a vorbit diavolul în Eden și a greșit. Iar femeia a ascultat rău. Și de aceea, pentru că a ascultat rău, a ajuns și am ajuns și noi să suferim și să păcătuim, și să ne murdărim „în vorbire”... să păcătuiesc față de aproapele meu și față de dușmanul meu. Iisus a tăcut față de dușmanii Lui și nu S-a apărat. Dar față de frați, noi să ascultăm când spune Domnul Iisus: „între voi să nu fie așa ceva, ci numai psalmi și cântări de laudă”. „În vorbire”, să fim cumpătați.
Dar cuvântul cel mai frumos care se poate aduce este dragostea dintre noi, fiindcă atunci nici unul dintre noi nu păcătuiește. Nici unul dintre noi nu greșește.
„În vorbire”, tinere Timotei! Să ai grijă ce vorbești.
Dar ăștia mai bătrâni? De câte ori am greșit noi în vorbire aproapelui nostru, vrăjmașului nostru și chiar fraților noștri! Dacă taci și asculți, cum a făcut Domnul Iisus, n-ai să ajungi să greșești niciodată, n-ai să ajungi să păcătuiești. Ascultă, frate, pentru că atunci Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne întărește pe noi.
În altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre clipele acelea din Capernaum când au venit la ucenici cei ce le strângeau darea și i-au întrebat:
- Învățătorul vostru nu plătește darea?
- Biserica da! a zis Petru. Și când s-a dus Petru la Domnul Iisus, Domnul, Care mai dinainte știa ce voia Petru, i-a zis:
- Petre, spune: fii împăraților plătesc dare sau străinii?
- Străinii!
Să vedem ce vrea să spună mai departe, după ce S-a întâlnit Domnul cu Petru. Ce a vrut să spună? Ei erau ucenici pe vremea aceea și știau că s-a plătit darea printr-un pește...
Și în clipa aceea (spune mai departe) „ucenicii s-au apropiat de Domnul Iisus și L-au întrebat: «Cine este mai mare în Împărăția lui Dumnezeu?»”. Pentru că ucenicii au auzit convorbirea dintre Domnul Iisus și Petru, imediat ei s-au gândit la un lucru și imediat au răspuns prin cuvânt... Care va fi mai mare?... Pentru că ei s-au gândit că pe Petru l-a pus mai mare - și imediat s-au înfățișat înaintea Domnului, pentru că ei voiau să fie mai mari.
„În cuvânt”! Din cuvântul acesta a ajuns o mare ceartă între ei. Dar Domnul Iisus a luat un copilaș și l-a arătat ucenicilor, zicând: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu veți fi ca și copiii aceștia, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu. Iar voi înșivă vă suiți mai presus”, pentru că imediat au început să se ridice.
Și mai departe le arată pilda cu oaia rătăcită, cum a venit și a căutat oaia rătăcită și a adus-o în turmă. Se vorbește mult de iertarea greșelilor, pentru că aici este cel mai mare greu: iertarea greșelilor.
Dar Petru îl întreabă pe Domnul Iisus:
- Doamne, până când, de câte ori să iert pe fratele meu care mi-a greșit mie? Până de șapte ori?
- Nu de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. „De aceea, Împărăția Tatălui din cer se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteală și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni...”
Zece mii de galbeni, zice că erau patruzeci și două de kilograme de aur... Iar în altă parte spune de talanți. Oricum, e o avere extraordinară pe care trebuia să o plătească robul acela. Cine știe, în viața lui, cât o fi trebuit robul acela să-l înșele pe stăpânul lui, că a ajuns dator zece mii de galbeni? Câte rele o fi făcut? Cât nu l-o fi mințit? Și atunci l-a chemat, să-i dea socoteală:
- Măi omule, ce-ai făcut cu zece mii de galbeni, de nu-i mai am în vistieria mea?
Robul, neavând cu ce plăti, s-a aruncat în genunchi si i s-a închinat, zicându-i:
- Doamne, mai îngăduie-mă puțin!
Iată ce a făcut vorbirea omului acestuia! Auziți ce a făcut vorbirea robului în fața stăpânului:
Doamne, mai îngăduie-mă puțin și voi plăti.
Stăpânul l-a iertat. Ce fericit a fost robul care știa că nu avea cu ce plăti și acum era liber, fără nici o datorie, când a auzit cuvintele stăpânului:
- Îți iert totul, du-te liniștit acasă!
Auziți vorbirea care a putut să-l facă pe omul acesta scăpat de toate datoriile lui? ... Și a ieșit omul fericit afară, bucuros că toate înșelăciunile pe care le-a făcut, toate hoțiile sunt uitate, i s-au iertat.
Acesta a fost punctul cel mai însemnat al robului aceluia netrebnic, că toate i s-au iertat.
Numai Unul Dumnezeu poate avea atâta milă și har, să ne ierte de atâtea ori când greșim, pe fiecare. Dacă noi am fi adânciți în viața personală a noastră, iar în vorbirea noastră am vorbi cu noi înșine... atunci când noi am simți Cuvântul lui Dumnezeu, noi am tăcea, cum a făcut și Domnul Iisus în fața lui Pilat. Cuvântul Lui vorbește. Și, când tăcem noi, în clipa când tăcem, putem să-l ascultăm. De multe ori e mai bine să taci, căci mai mult face tăcerea de cele mai multe ori - decât vorbirea.
Și robul acela fericit a ieșit afară, dar s-a întâlnit cu un tovarăș al lui care-i era dator cu o sută de galbeni. O sumă foarte mică în raport cu datoria lui. O sumă fără importanță. Dar când s-a apropiat de tovarășul lui, l-a apucat de gât. Și la fel (spune Sfânta Scriptură) și tovarășul lui l-a rugat tot așa cum se rugase și el mai înainte puțin: „Mai îngăduie-mi, și-ți voi plăti!” Același cuvânt l-a spus și robul cu datoria mică. Același cuvânt ca și robul cu datoria mare.
Dar acum nu mai era vorba de nici o iertare. Nu a mai vrut să-l ierte așa cum el a fost iertat doar cu câteva clipe mai înainte.
Iată ce înseamnă când se arată cineva plin de mândrie, că el e mai mare decât celălalt tovarăș al lui. Și i-a spus:
- Dacă nu-mi plătești, te arunc în temniță!
Tovarășul lui degeaba se mai ruga, că nu l-a mai iertat. Vai, a uitat că el, atunci când s-a rugat, a fost iertat! El însă și-a aruncat tovarășul în temniță.
Acum a ajuns la urechile cuiva. Pentru că este întotdeauna, cum spune și în Proverbe, o pasăre care spune toate stăpânului. Ai grijă ce vorbești, că până și pereții au urechi și ascultă tot ce vorbești. Pentru că Dumnezeu judecă și gândurile noastre.
Tot așa a fost și cu stăpânul acela: cineva s-a dus și i-a șoptit stăpânului ce a putut face acela cu robul mai mic. Stăpânul l-a pedepsit atunci pe robul netrebnic.
Știți cine a fost mai fericit de aici? Robul acela mai mic și cu datoria mai mică, pentru că el numai atât a rostit:
- Iartă-mi mie, că eu îți voi plăti. Dar tovarășul lui nu a vrut să-l ierte. Pentru aceasta nici stăpânul nu l-a iertat de marea lui datorie.
Fericit a fost robul acela cu datoria de o sută de galbeni, căci nu a mai fost cine să-l bage la închisoare. Nu a mai fost cine să-i ceară plata datoriei lui, pentru că era la închisoare robul acela netrebnic.
Iată cum, din cuvintele pe care le scoți, poți să fii mântuit. Căci și el a spus cuvintele: „Iartă-mi, Doamne!” dar nu a mai iertat și el, după cum Tatăl nostru - știm fiecare - ne-a iertat și pe noi. După cum noi spunem în Tatăl nostru: „Și ne iartă (...) precum și noi iertăm greșiților noștri”
O, cuvintele acestea pe mulți ne osândesc... chiar cuvintele: „iartă-ne, Doamne...”.
Facă Bunul Dumnezeu ca fiecare cuvânt pe care-l rostim „în vorbire” să fie după voia Domnului. Ca să putem asculta cu scumpătate fiecare cuvânt care se rostește spre învățătura noastră.
Slăvit să fie Domnul!