„Partea cea bună, care nu se va lua”
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt și cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu și din Cuvântul Său cel Sfânt, și din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem și să începem, și să sfârșim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre și sfârșiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă rușinați de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte noblețe sufletești. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curați și sfinți, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost rușine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci și a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi și nu pot plânge! Numai ei știu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea și nici bucuria nu le poți exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moștenirea aceasta sfântă și scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinți rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în fața lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre.
Lacrimile sunt cele care dau valoare și crezământ adevărat tuturor operelor cu adevărat inspirate de Dumnezeu sufletelor omenești.
O lucrare minunată de artă, un răsărit de soare, o cântare minunată, un cuvânt binecuvântat care stoarce lacrimi sunt dovezi că ne-am atins de frumusețea lui Dumnezeu, că ceea ce este divin și frumos în om este creat de puterea lui Dumnezeu.
Pentru multe trebuie să-I mulțumim noi lui Dumnezeu, din cele ce am auzit și trăit sub acest cort în ceasurile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit să ni le petrecem aici.
Multe adevăruri minunate trebuie să reținem noi din cele ce s-au spus aici; și cel puțin două mari minuni din cele pe care le vedem acum cu ochii noștri trebuie să ne rețină și mai mult gândurile, inima, sufletul nostru. Și să ni le înalțe mai înalt și mai frumos spre Dumnezeu.
Am vrea să citim, cu privire la aceste lucruri, câteva versete din sfânta Evanghelie de la Luca, cea care s-a citit ieri, în ziua Adormirii Sfintei Fecioare, Maica Domnului nostru, și care este scrisă de Sfântul Luca în capitolul 10, începând cu versetul 38:
„Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Iisus a intrat într-un sat. Și o femeie numită Marta... (Marta, numele miresei noastre) L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui.
Marta era împărțită cu multă slujire și a venit repede la Iisus și i-a zis: «Doamne, nu-Ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute!».
Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua»”.
Despre două lucruri foarte însemnate se vorbește aici. Și aceste două lucruri foarte însemnate am vrea să le reținem noi din tot ce-am văzut și din tot ce-am auzit.
Trăim o mare minune, dar aceasta nu este o noutate. Acest fel de a ne petrece sărbătorile noastre, evenimentele vieții noastre, îndeosebi căsătoria, dar și celelalte evenimente familiale, felul ăsta în care le petrecem noi astăzi nu-i nou.
Așa le-au petrecut înaintașii noștri, părinții noștri care au venit aici cândva, demult, demult. De-atunci a trecut o noapte de o mie de ani peste istoria noastră, când primii creștini [au fost] aduși aici de stăpânirea romană; ei, care erau cei mai zeloși creștini, au fost exilați aici în îndepărtata Dacie.
Ei au venit cu credința minunată și sfântă pe care o moșteniseră de la cei dintâi urmași ai Mântuitorului. Așa au fost acei părinți care au întemeiat aici familiile creștine și începutul neamului nostru. Așa au petrecut ei nunțile lor.
A trebuit însă, o dată cu plecarea romanilor și cu venirea popoarelor barbare, să treacă o mie de ani peste istoria noastră, o mie de ani, despre care nu se știe nimic. Abia acum începem să ne-o refacem, din cioburi, din ruine și din morminte. De la anul 250, până la 1300 (sau ceva mai înainte sau ceva mai în urmă), nu știm nimic cum au trăit și au luptat, și au suferit înaintașii noștri aici.
Știm însă că poporul nostru s-a născut creștin. De la nașterea lui, el a avut încrederea, nădejdea, lumina, părtășia, ocrotirea și ajutorul lui Dumnezeu. De-a lungul zbuciumatei istorii a părinților noștri, Dumnezeul părinților noștri a fost Singurul nostru Aliat, Care ne-a izbăvit și ne-a ajutat nu numai prin zbuciumul cunoscut, ci și prin noaptea istoriei noastre necunoscute. El a fost ajutorul nostru. De aceea, în adâncul ființei noastre e pusă dragostea lui Dumnezeu, credinţa în El.
Și virtuțile recunoscute de către toți: omenia, blândețea, bunătatea sufletului poporului nostru și a strămoșilor noștri erau numai niște virtuți care izvorau din credința, din Evanghelia trăită, din cunoașterea și ascultarea puternică de Dumnezeu pe care au avut-o de la început părinții noștri.
Chiar dacă o mie de ani după aceea a trebuit să trecem printr-un întuneric, lumina lui Dumnezeu și binecuvântările Lui ne-au ocrotit, pentru că este scris: Dumnezeu binecuvântează pe cel credincios până în al miilea neam și până în al miilea an, până la a mia generație.
De aceea am fost izbăviți noi, pentru că am avut niște părinți credincioși. Și Dumnezeu să fie slăvit că S-a îndurat să ne dea astfel de părinți. Acum marea noastră datorie este să legăm firul istoriei noastre de acolo de unde întunericul ne-a rupt de ei.
Nu-i de mirare că-n poporul nostru s-au încetățenit la suprafață niște obiceiuri păgânești. Astea au fost aduse de stăpânirile păgâne care ne-au asuprit atâtea secole. Sărbătorile noastre, nașterile noastre, nunțile noastre, înmormântările noastre n-au fost așa cum au devenit, n-au fost pline de alcool, de beții, de înjurături, de cântece porcoase, cum au devenit după aceea.
Popoarele păgâne care ne-au stăpânit au căutat să strice sufletul curat și frumos pe care ni l-au lăsat nouă părinții noștri.
Dar acum, vedeți, când Dumnezeu a adus vremea de înviorare și când a venit vremea să treacă întunericul și noaptea și au venit libertatea și neatârnarea, și slobozenia poporului nostru, ce minunat dar ne-a făcut nouă Dumnezeu prin Lucrarea aceasta minunată a Oastei Domnului !
Se pare că este o noutate o astfel de nuntă, dar nu; ea este numai legarea firului frumos și sfânt al generației de acum cu al strămoșilor noștri care au murit credincioși, care au suferit pentru Dumnezeu și care nu s-au lepădat în totalitatea lor niciodată de Dumnezeu și de părinții lor.
Atâtea amintiri binecuvântate, atâtea troițe, atâtea locuri istorice frumoase, atâtea cruci și mănăstiri semănate de-a lungul și de-a latul pământului nostru sunt nu numai semnele care arată că acolo s-a dat o bătălie, că s-a sfârșit și este înmormântat un sfânt, ci sunt semnele, dovezile dragostei de Dumnezeu și ale credinței care n-a murit niciodată de tot din sufletul nostru și din sufletul părinților noștri.
Numai acum, la vremea când Dumnezeu ne-a adus și libertatea națională, El ne-a adus această Lucrare care trebuia să întregească independența noastră sufletească.
Și, după cum atunci ne-a dezrobit de stăpânirile și de urmele tuturor robiilor străine care au trecut peste poporul nostru, așa trebuia să ne dezrobim și de urmele tuturor păcatelor și obiceiurilor urâte pe care stăpânirile acestea străine le-au aruncat peste sufletul nostru, peste viața noastră, peste obiceiurile noastre evanghelice, biblice, frumoase, care ne rămăseseră tot așa de curate cum au rămas gândul și dorința întregirii noastre într-o singură patrie liberă.
Tot așa a rămas și gândul întregirii noastre într-o singură Biserică credincioasă, vie, evanghelică, trăită în harul lui Dumnezeu.
Să fim nu niște robi sufletești într-o țară trupească liberă, ci, dacă am căpătat o independență trupească, să căpătăm și una sufletească.
Așa ne-a vrut Dumnezeu și sâmburele acestei independențe sufletești l-a pus Dumnezeu în această Lucrare a Oastei Domnului; care nu este un sâmbure adus de cine știe ce vânt străin din afară, ci este născut aici, din credința și din sufletul poporului nostru.
Omul lui Dumnezeu, Părintele Iosif, despre care s-au spus aici așa de frumoase și meritate cuvinte de recunoștință, a fost profetul neamului nostru, a fost profetul dezrobirii noastre sufletești, pentru că este scris: „Fiecare popor își are profetul său. Fiecare generație își are profetul său”.
Și el a fost profetul generației noastre, al poporului nostru, care ne-a adus nouă lumina lui Dumnezeu, întregind lumina libertății noastre naționale.
Am citit pasajul din Evanghelie, amintit ieri în Evanghelia citită și explicată, cu Marta și Maria, pentru că în el este conținut un lucru foarte interesant. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu conține adevăruri noi pentru noi. De câte ori vom fi citit noi acest pasaj, dar ne-a scăpat, cred, un adevăr: Marta muncea. Era o femeie harnică. După munca ei și-a câștigat o casă, pentru că este scris: „o femeie numită Marta L-a primit pe Iisus în casa ei”.
Casa era a ei; ceilalți erau frații ei, care locuiau cu ea. Marta deci muncea. Dumnezeu, în urma muncii ei, i-a dat o casă, să ne arate că niciodată Dumnezeu nu lasă o muncă cinstită fără răsplată.
Și un om care dorește într-adevăr o casă, să poată primi în ea Cuvântul lui Dumnezeu, pe omul lui Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu, acela trebuie să muncească stăruitor, să muncească chibzuit, să muncească cinstit, să muncească frumos, să muncească vrednic.
Și să mai știe să și păstreze rodul muncii sale, pentru ca să aibă o casă unde să poată primi un străin, unde să poată cineva asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar se vorbește acolo și despre o soră a ei, Maria. Maria și-a ales o parte, partea cea bună, care nu se va lua niciodată de la ea. Ce frumos locuiau aceste două surori împreună! Maria avea partea duhovnicească, partea meditației, partea rugăciunii, partea ascultării de Dumnezeu, partea lacrimilor, care întregea partea Martei, partea muncii.
E frumos când cineva muncește, aleargă și, cu chibzuință, caută să-și chivernisească rodul muncii sale. Dar dacă lipsește din toată această frământare... cum i-a spus Mântuitorul Martei; „Marta, Marta, pentru multe alergi și te frămânți tu, dar mai lipsește ceva la frământarea aceasta. Maria și-a ales partea cea bună. Partea cea bună mai lipsește la munca ta”.
E bine că noi muncim și alergăm, dar partea cea și mai bună, care întregește munca noastră și o binecuvântează, și o face să fie plină de mulțumire și de bucurie, este partea aia a Mariei, partea care vine cu lacrima, cu meditația, cu genunchii, cu rugăciunea, cu binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu prin această parte și celeilalte.
Un lucru frumos a făcut Marta atunci: ea s-a dus la Iisus și a zis: „Doamne, să-mi ajute sora mea! Că eu muncesc și mă zbat degeaba, dacă nu m-ajută ea!” Ce mare lucru este aici! Multe ar trebui să învățăm noi din această cerere a Martei:
- Doamne Iisuse, degeaba alerg eu și mă zbucium, și fac eforturi, și-mi dau toate silințele, și fac economie, și mă străduiesc, dacă nu m-ajută partea cealaltă, dacă nu vine și Maria, să întregească munca mea cu parte ei sfântă. Fără Maria, eu nu pot să fac nimic. Fără Maria, degeaba mă zbucium, fără Maria partea mea rămâne neîntregită, incompletă, fără mulțumire, fără pace și fără sfârșit folositor.
Marta L-a rugat pe Iisus și pentru partea Mariei.
O, ne-am rugat noi mereu lui Dumnezeu, după toate alergările și munca noastră, să nu uităm să completăm partea Martei? Partea muncii și a ostenelilor noastre, cu partea Mariei, care este meditația, rugăciunea, partea cea mai importantă, care dă valoare și le dă frumusețe tuturor ostenelilor și alergărilor noastre și partea fără de care în zadar ostenim și alergăm; pe toate le încheiem cu un deficit și cu amărăciune.
Doamne, alerg și degeaba alerg și mă ostenesc, pentru că ceea ce sper și doresc să realizez nu pot fără partea Mariei. Dă-mi Tu partea Mariei!
Ori de câte ori facem acest lucru, noi suntem binecuvântați.
Să-I cerem lui Dumnezeu partea cea care rămâne veșnic. Să ne dăruiască Domnul lucrul care trebuie. Acest lucru este important: lucrul care trebuie tuturor ostenelilor noaste, pentru ca să se completeze fericit amândouă părțile; căci atunci întregul este binecuvântat, când ambele părți contribuie în modul cel mai frumos la completarea lui.
Și am vrut să spun câteva cuvinte - în grabă mare trebuie să le spunem, pentru că timpul plecării noastre la sfânta biserică pentru actul cununiei deja s-a apropiat, poate că s-a și cam depășit - am vrut să ținem seama de ceea ce se vede acum clar aici: noutatea nunților noastre, noutate pe care a adus-o în mijlocul poporului nostru și în Biserica noastră Lucrarea Oastei Domnului. Dar nu numai cu privire la acest fel de a ne petrece nunțile noastre e această noutate, ci și cu privire la cumătriile noastre, la botezuri, la înmormântări și la toate celelalte acte importante care se petrec în viața noastră a fiecăruia sau a familiei, sau a societății noastre.
Lucrarea Oastei Domnului a adus această noutate binecuvântată care pare noutate, dar, așa cum am spus, ea este numai forma cea binecuvântată de Dumnezeu în care noi legăm prezentul nostru minunat de trecutul minunat al înaintașilor noștri.
Așa au petrecut părinții noștri de la început sărbătorile lor: cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biblia, cu Evanghelia, cu cântarea religioasă.
Poporul nostru este un popor al cântării; folclorul nostru este plin de frumusețea melodiilor și a compunerilor minunate și poetice.
Nu se putea ca acest popor, înzestrat de Dumnezeu cu un dar așa de minunat în ceea ce privește cântarea, să rămână fără cântarea religioasă, fără muzica religioasă. Și această binecuvântare a venit tot din mijlocul poporului nostru, de acolo de la opincă, de la rădăcina poporului nostru, de unde au răsărit toate lucrurile frumoase și nobile în viața acestui popor. De aici, de la pătura aceasta cu care înaintașii noștri, marii noștri oameni sfinți, s-au însoțit, cu care au pornit la luptă, cu care au pornit la muncă și cu care au dus și cântarea, și bucuria, și lacrimile împreună.
Poporul nostru a însoțit pe conducătorii noștri. Și atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu și a știut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor.
Ștefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruințele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt și astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naționale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simțit cu acest conducător sfânt și l-a însoțit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în fața lor, l-au văzut cu lacrimi în fața lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că și el, la rândul lui, n-a uitat recunoștința și dragostea față de Dumnezeul părinților noștri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noștri, scriitorii noștri, istoria noastră, care ne vorbește tot așa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii.
Dacă veți citi „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veți vedea ce frumos scrie acest om, parcă citești Evanghelia. Dacă citești scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinților Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmașii lor, izvorâte din aceeași credință și recunoștință față de același Dumnezeu Care ne-a dat și nouă aceleași biruințe cum a dat în vechime și poporului Său.
Așa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat și cu simț adânc de pătrundere scrierile și istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu; și asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.
Noutatea aceasta, zic, este un dar al lui Dumnezeu trimis poporului nostru.
Celelalte lucrări evanghelice care se numesc într-un fel sau în altul, nu știm de unde au venit și nu știm unde se duc. Pot fi și aici, pot fi și acolo, pot fi oriunde. Dar Lucrarea Oastei Domnului este profetul trimis de Dumnezeu poporului nostru și credinței noastre. Asta aici a venit, știm de unde a venit, știm cine ne-a adus-o, știm cine ne-a învățat, pentru că [aceștia] au trăit și au murit ca niște profeți și ca niște sfinți în mijlocul nostru.
Dacă îi respectăm și îi prețuim, ne respectăm pe noi înșine. În vechime, în istoria poporului evreu, au fost unii profeți mari care au fost ascultați. Și au fost alți profeți mari care n-au fost ascultați.
Moise a fost un profet mare care a fost ascultat de popor. Și Dumnezeu a binecuvântat poporul care l-a ascultat pe Moise, prin libertatea și biruințele, și bucuriile pe care i le-a dat lui.
Dar și Ieremia a fost un profet mare, un profet ca și Moise. Dar pe Ieremia, poporul nu l-a ascultat. Pe Ieremia l-au aruncat, l-au lepădat și l-au lăsat singur în groapă.
Și atunci poporul a trebuit să fie pedepsit, pentru că nu și-a ascultat profetul trimis pentru vremea la care Dumnezeu îl sortise să se ducă. Și nu i-a fost primit solia pe care Dumnezeu l-a trimis să o spună.
Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif...
Am fost lângă el în cele din urmă ceasuri.
Mi-aduc și astăzi aminte despre niște adevăruri pe care mi le-a spus și pe care le-am mai însemnat undeva.
A zis: „Dumnezeu a trimis Lucrarea Oastei Domnului la poporul nostru, pentru salvarea și mântuirea lui. Ce salt minunat ar fi făcut poporul nostru de la starea de barbarie în care îl aduseseră stăpânirile străine, până la statura înaltă a unui popor demn, civilizat, cult, nobil, credincios, dacă ar fi primit Lucrarea Oastei Domnului!”.
Dar atunci, conducătorii de atunci ai poporului au lepădat această Lucrare și au prigonit-o. Și a spus profetul sfânt: „Dumnezeu poate să pedepsească poporul neascultării din pricina celor care n-au primit Cuvântul Său”. Încercările prin care am trecut poate au fost ceva din ceea ce a spus Părintele Iosif în noaptea de 12 februarie 1938.
Și a mai spus: „Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta la Biserica noastră, dar conducătorii Bisericii noastre n-au primit-o și au prigonit-o și, iată, pe mine m-au dat afară... pentru învățătura pe care am adus-o despre renașterea spirituală și pentru trăirea vie a credinței strămoșilor noștri în Biserica noastră.
Iar Dumnezeu poate să pedepsească și Biserica noastră cu venirea altor credințe, străine, din pricină că n-au primit darul lui Dumnezeu care era această Lucrare trimisă special pentru reînviorarea și renașterea spirituală a membrilor Bisericii”.
Și a mai spus un cuvânt: „Dacă va veni vremea când și ostașii se vor lepăda de Oaste, când și conducătorii ostașilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei și de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredințări, străine; să se ridice din mijlocul lor învățători străini și să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu știu să prețuiască aceste mărgăritare”.
Și dacă noi ne vom dovedi nevrednici să prețuim Duhul acestei Lucrări, lucrarea ei curată, tainică și sfântă, Dumnezeu poate lua acest Duh din mijlocul nostru și să ne lase în îndrumarea feluritelor duhuri care se pot ridica din mijlocul nostru să îndemne la dezbinări, la tulburare, la nesupunere, precum este scris.
Și atunci se vor vorbi de rău unii pe alții - și cel care va câștiga va fi păcatul, vrăjmașul și iadul.
Omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu. Să învățăm cel puțin noi din cuvântul testamentar și să ținem la această Lucrare sfântă ca la un mărgăritar ceresc, pentru că nu oricui e dată o astfel de Lucrare.
Pe măsură ce Lucrarea această ajunge să fie cunoscută - nu prin laude și prin publicitate ieftină, lumească, ci prin roadele ei, prin lacrimile ei, prin statornicia ei, prin credincioșia ei - pe măsură, zic, ce această Lucrare ajunge să fie cunoscută în cercuri tot mai largi, oameni depărtați vin și ne întreabă: „Spuneți cum ați făcut dumneavoastră, ca să facem și noi așa. Tot ce am început la noi a dat un trist faliment! Credința la noi a ajuns o credință de formă, o credință de cravată, o credință de pălărie, o credință de ruj, o credință de păr ondulat, o credință fără valoare - și aceasta este cea mai tristă și mai dureroasă prăbușire a credinței.
La dumneavoastră, credința înflăcărează, tineretul ascultă, sufletele se întorc la Dumnezeu, adunările sunt pline de lacrimi. Aceasta e dovada că Duhul Sfânt lucrează cu putere în mijlocul dumneavoastră; și poporul în care lucrează Duhul Sfânt în felul acesta e un popor binecuvântat de Dumnezeu, pentru că a avut părinți binecuvântați și are jertfe binecuvântate pentru care Dumnezeu binecuvântează mai departe și urmașii...”.
De aceea suntem plini de încredere în tot viitorul poporului nostru. Adunarea de astăzi și bucuriile noastre de acum sunt o dovadă că Dumnezeu lucrează puternic în mijlocul nostru și Duhul Său cel Sfânt este peste noi.
Iată, 80 la sută dintre fețele care stau aici sunt tinere. Aceasta este o altă dovadă minunată că Duhul lui Dumnezeu lucrează și că poporul nostru are o putere, o vitalitate binecuvântată de Dumnezeu, duhovnicească, și care va aduce mult rod și multe binecuvântări pentru Dumnezeu.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste suflete credincioase și curate; mulțumim lui Dumnezeu pentru bătrânii credincioși care n-au părăsit credința și obiceiurile frumoase lăsate nouă în învățătura noastră și în credința noastră de părinții noștri sfinți, care au murit cu ochii la Iisus, rugându-L pe El ca să nu ne pierdem de credința lor. Mulțumim lui Dumnezeu cu ochii plini de lacrimi. Aceasta este dovada cea mai frumoasă că în poporul nostru, că în Oastea Domnului sunt multe și binecuvântate mame credincioase.
Rugați-vă pentru mamele credincioase, cinstiți mamele credincioase, binecuvântați mamele credincioase, respectați mamele credincioase. Sfătuiți pe cele care vor să ajungă, să fie și să rămână niște mame, niște părinți credincioși, ca să putem asigura copiilor noștri, urmașilor noștri, un viitor binecuvântat.
Pentru că atunci putem fi siguri - și vom putea muri liniștiți că în urma noastră rămân copii credincioși și tineret credincios care Îl slăvesc pe Dumnezeu și nu li-e rușine de lacrimile credinței, nu li-e rușine să meargă la biserică, nu li-e rușine să-și ridice mâna și să-și facă semnul Sfintei Cruci, cu ochii înlăcrimați și cu recunoștință [fiecare] față de mama care prima dată i-a înmănuncheat cele trei degetuțe și i-a spus: „Spune, mamă: În Numele Tatălui ... - și zi Tatăl nostru”.
Că așa ne-au învățat și pe noi părinții noștri și așa ne-au spus ei să-i învățăm și noi pe copiii noștri.
Nu uitați aceasta. Este un adevăr care spune așa: „Învață pe copiii tăi cu aceleași cuvinte cu care te-a învățat mama ta și tatăl tău pe tine”.
Crește-l pe copilul tău cum te-a crescut pe tine mama ta credincioasă: mai mult cu genunchii și cu lacrimile, decât cu pâine și cu prăjituri. Mai mult cu mustrarea și cu nuiaua, decât cu plăcinta și cu laudele. Pentru că în felul acesta crește un copil binecuvântat: mai mult cu munca, decât cu somnul și cu lenea. Mai mult cu asprimea, cu jertfa și cu ostenelile, decât cu confortul și cu comoditatea vieții, așa cum foarte mulți păcătuiesc și împotriva lui Dumnezeu, și împotriva copiilor lor astăzi, scutindu-i de muncă și de mustrări.
Noi am crescut desculți, noi am crescut muncind. De la șase ani, mâinile mele erau bătătorite... și aveam bătături și la genunchi... Pentru că așa am fost învățat. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru acele mame care îi învață pe copii în felul acesta și pentru acei părinți care îi învață așa.
Dea Domnul ca și în viitor, poporul nostru să nu fie lipsit niciodată de părinți credincioși, de mame, mai ales de mame. O mamă bună face mai mult decât zece învățători și ce te învață mama bună nu uiți niciodată. Oricât de sus a ajuns copilul, dacă-i om, și-aduce aminte: „Așa m-a învățat pe mine mama!”.
Învățați pe copiii voștri Tatăl nostru, învățați-i să se roage, învățați-i să postească, învățai-i să sufere, învățați-i să muncească și mai ales să facă cu chibzuință economie.
Am văzut copii care rup din pâine miezul și-l fărâmă, și-l lasă să cadă, apoi aruncă cu grămada pâinea la gunoi.
Părinții noștri ne-au spus: „Pâinea e sfântă! N-ai voie să calci pe o fărâmitură. Să o iei de jos și să o pui pe masă”.
Așa trebuie să învățăm noi economia, creșterea sănătoasă a copiilor noștri, să știm că pâinea e sfântă și nu trebuie să lase o bucățică să se arunce. Să-i pui în farfurie cât mănâncă, pentru ca să se învețe cu grija. Pentru că se poate întâmpla, din cauza risipei, să vină vremuri de încercare, pedeapsă de la Dumnezeu; și atunci să dorești să mănânci pâinea și coaja călcată în noroi și să ți se pară că-i dulceață, când poți s-o ridici. Noi am trăit în astfel de împrejurări...
Dumnezeu nu ne pedepsește cu plăcere, dar, dacă este nevoie, El lasă să vină peste noi și foametea, ca să vedem că tot ce ne dă Dumnezeu este sfânt și nici o fărâmitură nu trebuie să se piardă: nici din timp, nici din pâine, nici din tot ceea ce ne dă Dumnezeu.
Ci totul trebuie să fie economisit, păstrat cu grijă, cu chibzuință. Oriunde ar fi căzută, să nu calci pe o bucată de pâine. Oriunde ar fi căzută o cărămidă, să n-o calci. Oriunde vezi că un robinet curge degeaba, nu-l lăsa, închide-l! Oriunde un bec arde degeaba, nu-l lăsa, stinge-l! Fă economie, pentru că în felul acesta împlinim o poruncă a lui Dumnezeu, Care a zis:
„Strângeți fărâmiturile!” când a înmulțit pâinile și s-a ajuns, și a mai rămas. Asta nu i-a îndreptățit să arunce fărâmiturile, ci să le strângă, pentru că pot să vine vremuri de încercare, cum au venit pentru cei care trebuia să plece din pustie până acasă și, dacă au avut fărâmituri, n-au murit de foame pe drum.
Tot așa pot să fie și pe drumul nostru multe încercări; dar, dacă noi știm să facem economie și știm să fim chibzuiți, Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste ele și să trecem fără pierderi și fără nimiciri, cum au trecut cei care au fost nechibzuiți și risipitori.
Ce-am vrut să spun: dea Domnul ca de-aici să prindem două mari înțelesuri: să nu muncim fără rugăciune, să nu uităm partea duhovnicească în toată alergarea și în toată osteneala noastră.
Partea Martei este foarte importantă și vine prima. Dar partea Mariei este și mai importantă și ea este aceea care întregește și care păstrează tot ceea ce face Marta.
În scrierile Părintelui Iosif, în „Călătoria la Ierusalim”, este acolo un loc în care, mergând în cercetarea Locurilor Sfinte, au ajuns și la Betania, în casa Martei.
Și spune Părintele Iosif: „Când am ajuns acolo, am văzut o grămadă de pietre; și ghidul care ne călăuzea a spus: «Aici a fost cândva casa Martei»”. Și spune Părintele Iosif: „Atunci m-am așezat pe una dintre pietrele care mai rămăseseră din casa Martei. Am pus capul în mâini și am zis cuvintele Mântuitorului: «Marta, Marta, pentru multe alergi tu și pentru multe te ostenești, dar un singur lucru trebuie: Maria și-a ales partea cea bună».
Și am zis:
Doamne Iisuse, iată ce s-a ales din toată truda și din toată alergarea Martei: o grămadă de pietre, niște ruine și niște amintiri triste. Dar din partea Mariei, ce frumoase lucruri au rămas pentru totdeauna în viața noastră!”.
Să învățăm și noi din acest lucru și din această învățătură pe care a tras-o din aceste lucruri când a zis: Să nu uităm partea Mariei. Oricât de importantă ar fi partea Martei: alergările, ostenelile, economia, grijile, toate acestea nu au nici o valoare sau nici un viitor, dacă nu sunt întregite de partea Mariei: meditația, ascultarea, rugăciunea, păstrarea credinței și a ascultării de Dumnezeu și binecuvântarea lui Dumnezeu prin care le avem pe toate acestea.
Și al doilea adevăr:
Minunea pe care o vedem. Lucrarea aceasta a Oastei Domnului este numai aluatul, sufletele acestea sunt numai aluatul cel ceresc pus de Dumnezeu în frământătura poporului nostru și a Bisericii noastre.
Poate va trebui să mai treacă mulți ani, Dumnezeu știe câți, ca acest aluat [să dospească]. După ce această mână de aluat este pusă într-o covată întreagă de făină (care până a fi pus aluatul acolo este făină moartă, este încă rece, încă fără putere), fermenții sănătoși din aluat luptă, se jertfesc, mor; se nasc alții, se jertfesc și aceștia, mor și aceștia, dar până la urmă toată frământătura sfârșește pâine bună.
Noi avem încredere puternică în Dumnezeul nostru, Care are grijă de fiecare popor cum are grijă de fiecare individ; în Dumnezeu, Care a început această lucrare și a pus Lucrarea Oastei în frământătura Bisericii noastre și a poporului nostru.
El va veghea! Timpul nu contează. Pot să treacă o sută de ani, o mie de ani, nu știm cât - la Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi, și o zi, ca o mie de ani - dar suntem convinși că Lucrarea aceasta care a început prin puterea lui Dumnezeu și continuă prin această putere va sfârși cu biruință!
Dumnezeu va aduce tot poporul nostru la cunoașterea Lui și poporul nostru „va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acoperă”. „Și nu va mai fi nevoie să-i zici fratelui tău: «Cunoaște pe Domnul», căci toți Mă vor cunoaște”, cum zice Domnul.
Acesta este un cuvânt al lui Dumnezeu care se va împlini cu adevărat, așa cum este scris. Timpul nu contează! Noi poate că vom muri și poate că vor trece sute de ani peste mormintele noastre și va crește iarbă poate... nu contează asta. De-acolo ne vom scula în Ziua Marii Biruințe, în care Domnul va spune: „Iată rodul ostenelilor voastre aduse cu credință și cu jertfă!” Pentru că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit de putere, dar fiecare se împlinește la locul și la rândul, și la timpul său.
Lucrarea Oastei este aluatul pus de Dumnezeu în Biserica noastră nu să schimbe învățătura, nici să schimbe nimic din dogme și canoane, ci să le trăiască puternic și evanghelic, până când Biserica noastră va ajunge toată așa, o mulțime plină de puterea lui Dumnezeu, care va asculta Cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, care va cânta lui Dumnezeu din tot sufletul, care va împlini Cuvântul care spune: „Să fie cerul și pământul plin de lauda lui Dumnezeu”.
Așa va fi pământul nostru, pentru că Dumnezeu are putere să aducă la îndeplinire făgăduința Sa, dincolo de necredința celor care nu cred sau de dezbinarea celor care se rup de această unitate curată și frumoasă.
Peste toate acestea, cei care se împotrivesc pot să întârzie sau să zădărnicească pentru ei lucrarea lui Dumnezeu; dar pe cei pe care Dumnezeu i-a rânduit la aceasta, nimeni dintre oameni, nici de pe pământ, nici de sub pământ, nici din cer, nu-i va putea împiedica, pentru că El are putere să-Și supună toate lucrurile.
Și va veni vremea când în Numele Lui se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ. Și orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul nostru.
Acest Iisus Hristos, Domnul nostru, este Acela Care a început această Lucrare și Care Și-a pus peste Lucrarea aceasta Numele Lui. Da, Oastea Domnului are în numele ei Numele Lui. De la început se spune: e a Domnului! Și El o va duce la biruință din pricina Numelui Său, cum este spus în Isaia: „...din pricina Numelui Meu te voi izbăvi”. Din pricina Numelui lui Dumnezeu, care este peste această Lucrare, fiți încredințați că ea va birui.
Ce frumos va fi atunci la marea Biruință, cum spune la Evrei 12, când, în mijlocul adunării în sărbătoare a îngerilor, se va strânge Lucrarea aceasta și Domnul îi va răsplăti, la capătul biruinței, când lucrarea va fi încheiată, pe toți cei care au pus o cărămidă, o pietricică, o lacrimă, o rugăciune, un ajutor la temelia acestei Lucrări pe vremea când ea era slabă și disprețuită.
El ne va răsplăti pe toți. Pentru că nici un pahar de apă dat în Numele Lui nu-și va pierde răsplata. Și nu-și va pierde răsplata nici unul dintre cei care au contribuit cu o lacrimă, cu o rugăciune, cu o zi de post, cu o osteneală, cu o zi de jertfă la toată această lucrare care se face acum greu, e adevărat, cum e lupta aluatului când trebuie să antreneze spre dospire o întreagă masă informă și inertă - dar la urmă, jertfindu-se, luptând, ajunge să biruie.
Noi știm că avem dreptate. Lucrarea Oastei Domnului are Adevărul și Dreptatea.
Și credinței noastre, și sentimentului nostru, și Cuvântului lui Dumnezeu, și dorinței noastre, știm că Dumnezeu și timpul le vor face dreptate. Că vom fi atunci pe pământ sau vom fi sub pământ, nu contează.
Lucrarea va birui și tot poporul va slăvi pe Dumnezeu din toată inima, cum Îl slăveau înaintașii noștri după cea mai mare biruință, când înălțau apoi nu numai câte o catedrală, nu numai câte o mănăstire, ci înălțau mai ales inimile lor ca o singură mare și sfântă mănăstire curată, nevăzută și plăcută lui Dumnezeu, împreună.
Așa va fi viitorul acesta. Dar atunci ce frumos va fi când fiecare dintre noi care am pus umărul vom spune: „Doamne, și eu am fost atunci. Și eu am suferit ceva. Și eu am muncit ceva. Și eu m-am rugat. Și eu am jertfit ceva. Și eu am făcut ceva”. Dumnezeu știe și un pahar de apă dat în Numele Lui, știe și o zi de jertfă, știe și o rugăciune în taină, ascunsă; și știe tot. Și ce frumos le va răsplăti El atunci!
Iată, dacă noi ne putem bucura acum aici, poate că este rodul multor rugăciuni pe care nu le-a văzut nimeni, dar le-a văzut Acela ai Cărui ochi sunt ca para focului; și-n ziua aceea va răsplăti reușita bucuriei din Bogdănești.
Dacă ai contribuit și tu, atunci când Domnul va arăta pe cel vrednic de laudă, atunci se va vedea cu cât ai contribuit aici. Poate că cineva pe care nu l-am văzut și poate că cineva cu care nici nu ne cunoaștem a făcut cel mai mult.
Noi, cei cunoscuți, ne mai primim câte ceva și pe pământul acesta, Și acestea, de multe ori, în paguba noastră! Binecuvântați sunt aceia pe care nimeni nu-i răsplătește și nimeni nu-i știe că ei au lucrat poate cel mai mult pentru Dumnezeu.
Dar fiecare cu partea lui. Și Dumnezeu va ține seama de tot.
Acum Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste lucruri și-L rugăm să ne ajute să păstrăm în inima noastră aceste adevăruri.
Binecuvântăm pe Domnul pentru tinerii noștri; și, deși timpul acuma a cam trecut, când trebuia să ne pregătim pentru mergerea la biserică, socotim că această întârziere n-a fost în paguba nimănui.
Chiar și Biserica noastră a câștigat și credința noastră a câștigat, și fiecare dintre noi am câștigat. Să păstrăm aceste lucruri pe care le-am câștigat și să cugetăm la ele, cum scrie Evanghelia, sfânta Evanghelie, despre Maica Domnului; tot la Luca spune, Luca, cel care a scris Evanghelia din care am citit.
Se spune că el a fost cel dintâi care a pictat icoana Maicii Domnului. Și tot lui, Maica Domnului i-a destăinuit foarte multe dintre lucrurile pe care ceilalți apostoli nu le-au știut.
Tainele minunate cu Nașterea Mântuitorului, cu Buna Vestire a acestei Nașteri numai Sfântul Luca le scrie; numai lui Maica Domnului i le-a împărtășit, căci nu știa aceste lucruri oricine atunci.
Deci sufletelor alese, Dumnezeu le împărtășește adevăruri care apoi folosesc spre mântuirea și bucuria altora.
Acest ucenic a spus: „Maica Domnului păstra toate aceste lucruri în inima ei și se gândea la ele”.
Să le păstrăm și noi în inima noastră, să ne gândim la ele. Și să le aplicăm în viața noastră - așa cum au spus frații - să contribuim adică și noi cu ceva la dospirea mai degrabă a frământăturii poporului nostru și a Bisericii noastre, ca să fim și noi încununați și răsplătiți în ziua când poporul nostru va fi mântuit.
Ce fericiți vom fi noi atunci toți! Când toată familia noastră, tot satul nostru, toată țara noastră și apoi lumea întreagă va cânta slava lui Dumnezeu. Și o va cânta! Domnul va face aceasta sigur, fie că vom trăi noi atunci, fie că nu.
Dar ce frumos va fi dacă atunci vom putea spune și noi: „Iată, și noi am făcut ceva, și noi am fost acolo, am lucrat împreună cu ceilalți ca niște fermenți care împreună luptăm. Dacă l-ai izola pe fiecare în altă parte, nu s-ar mai dospi niciodată pâinea. Dar pentru că toți lucrează cu un gând și cu o dorință, Dumnezeu binecuvântează cu un sfârșit biruitor.
Rugăm pe Domnul din toată inima să-i binecuvânteze pe acești tineri iubiți, părinții lor, viața lor, rudeniile, cunoscuții; și locul în care vor fi să fie binecuvântat, așa cum este scris că, din pricina unui credincios, Dumnezeu binecuvântează și locul unde este el. Să binecuvânteze Dumnezeu și locul lor, și pe ei înșiși și până la sfârșit să aibă parte de urmași tot mai mulți și tot mai credincioși și mai binecuvântați și trupește, și sufletește.
Și acum, vom mulțumi Domnului. Dar mai întâi parcă am dori să facem o ultimă chemare:
Dacă este cineva aici căruia, în tot timpul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Domnului i-a pus pe inimă gândul să se hotărască și el și să devină un credincios copil al lui Dumnezeu, - să se predea Domnului! E un moment binecuvântat, un ceas binecuvântat, o clipă binecuvântată, în care poate să facă acest pas.
Îndemnăm deci pe toți acei care au urmat până acum partea Martei să urmeze acum partea Mariei. Adăugați la ostenelile, la jertfele făcute și la truda anilor trecuți partea Mariei.
Hotărâți-vă pentru Domnul, predați-vă Domnului cei care nu v-ați predat și începeți o viață nouă cu El, unind și partea Mariei și partea Martei, pentru ca la capăt să fiți binecuvântați cu toții și să puteți deveni niște elemente de valoare și de folos Domnului în această Lucrare sfântă.
Iar la capătul ostenelilor noastre, când Domnul va veni sau când noi toți vom merge la El, să putem avea parte frumoasă, ca astăzi aici, de răsplata cerească și fericită, făgăduită celor care vor fi credincioși până la sfârșit. Amin.
Slăvit să fie Domnul!