„În cartea cea dintâi”

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

E foarte zguduitor momentul acesta!

Ceea ce simte inima mea, nu poate să povestească în cuvinte. Așa sunt simțămintele spirituale. Vă rog să mă credeți, credeți-mă și vă cred că și frățiile voastre sunteți în asemenea sentimente ca și mine.

Bunul și Dragul, și Scumpul nostru Iisus să fie binecuvântat acum și-n veci de veci. Amin. Pentru starea, pentru bucuria, pentru prilejul minunat pe care ni l-a creat și ni l-a hărăzit astăzi, începând de aseară și până în momentul acesta. A fost cu adevărat tot cuvântul plin de putere. Prin aceasta am simțit cu toții că Domnul a fost prezent, prin puterea Duhului Sfânt.

Eu cred din toată inima lucrul acesta. Nu știu dacă toți puteți crede lucrul acesta. Dar vă îndemn să credeți! Și cei ce nu puteți să credeți să vă rugați Domnului, Bunului Dumnezeu, să vă mărească credința, ca să puteți crede cu adevărat și din toată inima; și nu numai să credeți pentru moment, ci să rămână cuvintele acestea niște amintiri atât cât vom mai trăi pe pământul acesta, cât și în veșnicie; să rămână amintiri veșnice.

Voi fi foarte scurt; am îndemnul spre multe, despre multe să vorbim, dar nu ne permite timpul, așa că ne vom mărgini doar în rezumat la unele lucruri referitoare la tot ce s-a vorbit de aseară și până acum cu privire la păcat, la sfințenie și la ascultare.

De trei lucruri trebuie să ținem cont:

să ne păzim de păcat;

să avem o dragoste sfântă și o voință sfântă față de ascultarea Cuvântului;

și să trăim în neprihănire.

Cuvântul „neprihănire” înseamnă curățenie. Și aceasta o cere Dumnezeu: curățenie sufletească. Ferice de toți cei care o au! Curățenia sufletească este cea mai înaltă stare spirituală, căci prin credința din inimă, zice în Romani 10, se ajunge la sfințenia sufletului. Și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.

Mărturisirea aceasta nu se referă la moment, adică mărturisești numai pentru un moment. Mărturisirea este o trăire vrednică, o trăire fermă cu Dumnezeu; în locul unde ești, în starea în care ești și în lucrurile care te înconjoară, să fii o lumină.

Acesta este cuvântul explicit despre neprihănire și sfințirea adevărată pe care o cere Cuvântul lui Dumnezeu.

Evanghelistul Luca zice în capitolul 1 din Faptele Apostolilor: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Iisus să facă și să învețe pe oameni de la început și până în ziua în care S-a înălțat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care îi alesese”.

Deci să ne oprim aici și să scoatem în evidență adevărul adevărat.

Acuma să spunem puțin și despre starea celor patru evangheliști. Frățiile voastre poate că unii cunoașteți, unii, mai de curând veniți la Cuvânt, nu cunoașteți: dintre cei patru evangheliști, doi au fost apostoli, martori oculari ai patimilor și ai suferințelor Mântuitorului și doi au fost ucenici ai apostolilor.

Evanghelistul Matei și cu Evanghelistul Ioan sunt martori oculari, deci sunt apostoli. Iar Evanghelistul Marcu și cu Evanghelistul Luca sunt ucenici ai apostolilor. Evanghelistul Marcu scrie Evanghelia după cele scrise și descoperite de Apostolul Petru. Iar Evanghelistul Luca scrie Evanghelia după cele spuse de Sfântul și marele Apostol Pavel, descoperite lui de către Domnul Iisus.

Deci când spune:,,… în cea dintâi carte a mea, am căutat să vă scriu despre tot ce a căutat Iisus să facă și să învețe”, „cea dintâi carte” este Evanghelia după Luca.

Deci despre tot ce a început Iisus să facă și să învețe.

Spre rușinea noastră spun lucrul acesta, că noi n-am făcut așa. Noi am plecat mai întâi să învățăm pe alții și apoi, dacă între timp am putut să facem ceva, am făcut. Dar Mântuitorul n-a făcut așa. El a început întâi să facă, adică să trăiască Cuvântul, să împlinească poruncile pentru care era trimis, să le arate după Cuvântul lui Dumnezeu, să le trăiască. Și aceasta este starea fiecăruia dintre noi.

Să ne întoarcem înapoi la cuvântul acesta și așa să mergem mai departe. Să începem în momentul acesta, cei care ați auzit cuvântul de aseară și până în momentul de față, să puneți mâna și mai întâi să faceți; să facem fiecare în locul, în starea și în împrejurările în care ne aflăm, să facem, adică să trăim Cuvântul pe care l-am auzit. Și apoi să spunem altora. Căci numai atunci Cuvântul are autoritate, are putere, când este mai întâi trăit și apoi vorbit. Că apoi, dacă este invers, ni se va zice și nouă cum se zice doctorului: „Doctore, vindecă-te pe tine mai întâi !”

Deci lucrurile acestea sunt cam cunoscute de fiecare dintre noi și fiecare ne cunoaștem starea și slăbiciunea noastră. Cu toții, recunoaștem, suntem vinovați față de Cuvânt. Cu toții suntem vinovați!

Dar Bunul Dumnezeu, Care ne vrea cu gelozie pentru Sine, ne vrea și ne-a adus și mereu ne împrospătează prin învățătură, prin anumite stări de întâlnire, așa cum avem și starea din seara aceasta și din alte stări cu prilejul nunților și al altor ocazii de întâlnire. Acestea sunt stări de primenire, de înnoire, de sfințire, de curăție a vieții noastre. E foarte bine dacă facem lucrul acesta.

Vreau să mă opresc la un moment minunat. Parcă din toate momentele care s-au petrecut de aseară până în momentul de față, a culminat momentul când sora mireasă a început să vină pe culoar și au început tinerii să cânte cântarea aceasta frumoasă; parcă toate privirile și inimile s-au îndreptat asupra miresei, s-o privească. Este momentul cel mai important din viața unei tinere momentul acesta.

Dar nu la aceasta vreau să mă opresc. Vreau să trec dincolo, în partea duhovnicească. Tot cam în felul acesta se va petrece cu fiecare suflet care va birui ispita și va ieși biruitor din lupta și din lumea aceasta atât de zbuciumată și de ispitită. Întreg cerul îi va ieși înainte și-i va cânta cântarea de biruință, cântarea de cinste, de onoare, și-i va face bucuria aceea veșnică. Deci toate stările acestea firești, pământești, noi le trecem - și foarte bine dacă le trecem, adică dacă le înțelegem - în chip duhovnicesc, ca să nu rămânem numai la ceea ce se petrece firește între noi și în noi.

Pe scurt, aș vrea să mă leg de două probleme mari pentru care sufletul în mine clocotește și aș vrea să vi le spun: starea de păcat și felul de ispită; și lucrurile cu care suntem hărțuiți și amăgiți. E bine să le cunoaștem.

Sunt trei feluri de păcătuire:

păcatul din neștiință,

păcatul din slăbiciune

păcatul din răutate.

Vă rog să fiți foarte atenți la cuvintele și la felul cum mă voi exprima în explicarea lor, ca să putem înțelege, să ne păzim fiecare și, dacă cineva a căzut într-unul din păcatele acestea, să poată întoarce, atâta vreme cât încă nu e prea târziu.

Păcatul din slăbiciune este păcatul împotriva Tatălui; Tatăl este Atotputernic. Păcatul din neștiință este împotriva Fiului, căci Fiul este Dumnezeu.

Iar păcatul din răutate este păcatul împotriva Duhului Sfânt, căci Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeiască.

Nu zicem noi în rugăciunea „Împărate Ceresc” cuvintele:,,… vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi”? Deci Duhul Sfânt este Bunătatea Dumnezeirii, este Harul Dumnezeirii, este Lucrarea Dumnezeirii.

Și acuma cum se explică: păcatul din neștiință, cum am spus. Poporul Israel a căzut în aceste două mari păcate până la Învierea Domnului Iisus. Ei săvârșiseră păcatul acesta din slăbiciune și din neștiință. Dar păcatul împotriva Duhului Sfânt a rămas peste ei după Înviere.

După Înviere, n-au vrut să-L recunoască pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, Din răutate au făcut lucrul acesta, nu că n-aveau dovezi să recunoască. Și acesta este socotit păcat din răutate, împotriva Duhului Sfânt.

Pentru noi, acest păcat împotriva Duhului Sfânt este păcatul din răutate, săvârșit împotriva învățăturii lui Dumnezeu. Deci cei ce se ridică și păcătuiesc împotriva învățăturii, din neștiință, au iertare; din slăbiciune, au iertare.

Dar când cineva cu bună-știință se împotrivește învățăturii și Cuvântului lui Dumnezeu, acesta se numește păcat din răutate. Și acesta este păcatul demonic, păcatul diavolului. Căci diavolii au căzut în păcatul neascultării față de Dumnezeu nu din slăbiciune, nici din neștiință, ci din răutate, pentru că ei au cunoscut darul lui Dumnezeu, au cunoscut puterea lui Dumnezeu, au cunoscut și au avut și puterea (le-a fost dată) ca să se abțină de la păcatul acesta. Dar nu s-au abținut. Și deci păcatul împotriva Duhului Sfânt este egal cu păcatul diavolului, păcatul neascultării și al împotrivirii față de rânduielile și legile lui Dumnezeu cele sfinte.

Noi recunoaștem în fața cerului și în fața frățiilor voastre că tot ceea ce a lucrat Duhul Sfânt prin Biserică până la ora actuală și ceea ce va lucra până la sfârșitul veacurilor prin Biserică a lucrat prin puterea și harul Duhului Sfânt. Și toți cei ce se ridică împotriva învățăturii sunt socotiți că se ridică din răutate, se împotrivesc adevărului din răutate, și acesta este păcatul de moarte.

A nega ceea ce au lucrat Sfinții Părinți până în zilele noastre, a tăgădui, înseamnă a-i face mincinoși pe ei. Și acesta este păcatul de moarte. Alt păcat nu trebuie să mai faci în viața ta, decât acesta, și ai de-ajuns pentru a fi osândit pentru totdeauna.

Omul are în viața lui patru vrăjmași mari:

Primul vrăjmaș este diavolul, cum am spus, pentru că el pizmuiește fericirea, căci Dumnezeu a zis: „Am să-l ridic pe om din țărână și am să-l pun în locul tău, să stăpânească și să fie fericit, căci tu nu ți-ai păstrat locul tău și cinstea, și meritul la care te-am pus”.

Și pentru această stare de cădere a Satanei și fericire a omului, Satana pizmuiește totdeauna locul acesta și starea aceasta. De aceea el este marele vrăjmaș al sufletelor noastre care vrea ca, dacă a căzut el, și pe noi să ne facă să cădem. Al doilea vrăjmaș este pământul. Pământul pe care călcăm noi cu picioarele.

Al treilea vrăjmaș este firea, firea noastră.

Și al patrulea vrăjmaș sunt ispitele care zilnic ne hărțuiesc și ne ispitesc, poftele și plăcerile cu care suntem ispitiți și amăgiți zilnic. Dar să vedem cum se explică starea acestor vrăjmași.

De ce pământul este vrăjmaș nouă?

La căderea în neascultare a neamului omenesc (de aici putem scoate ceva, un lucru, ca să vedem cât de urât și cât de groaznic este păcatul înaintea lui Dumnezeu), când omul a căzut în neascultare față de Dumnezeu, toate lucrurile de pe pământ i s-au făcut acestuia vrăjmașe. Și toate lucrurile luptă împotriva omului. Vedem că pământul rodește tot felul de ierburi și buruieni, fără muncă.

Iar pentru hrana și întreținerea vieții, omul trebuie să muncească cu multă sudoare. Și din această cauză se socotește că pământul este vrăjmaș al omului; pentru că pământul le este adevărată mamă buruienilor lui, buruienilor care răsar fără să fie semănate.

Iar planta pe care o semănăm este o plantă străină pământului, și pământul, acestei plante, îi este mamă vitregă. Și totdeauna... nu vedeți că pământul pe buruieni le iubește, dar înăbușă plantele semănate de noi? Le înăbușă cu buruienile, ca să nu ajungă la rodire și la roadele care sunt cerute și dorite de sufletele noastre, pentru întreținerea vieții noastre. Deci pământul, pentru buruieni, este mamă, iar pentru semănături este mamă vitregă. De aicea frăția voastră veți putea desprinde și veți destăinui mai mult. Eu nu pot intra cu amănuntul, pentru că nu ne încape timpul, v-am spus de la început.

Acum să vedem de ce trupul ne este vrăjmaș nouă.

Da, asemenea pământului, așa cum am spus despre pământ: cum pământul este vrăjmaș plantelor semănate, așa și trupul nostru este vrăjmaș sufletului nostru.

Buruienile sunt ca patimile și păcatele care se nasc din noi, din inima noastră. Buruienile ies din pământ fără muncă și fără sudoare, și fără efort. Patimile se nasc din firea noastră. Sufletul în trup este planta străină. Sufletul pentru trup este străin. Sufletul este planta lui Dumnezeu pusă în trupul nostru și aici.

Dacă sufletul, planta aceasta, nu este îngrijită și buruienile din trup nu sunt culese sufletul nostru este înăbușit cu patimi și cu păcate, și cu ispite și ușor este stins, înăbușit și omorât așa cum mor celelalte plante care nu sunt scoase din buruieni. Deci așa este lucrarea firii și a sufletului nostru. De aceea să rămânem bine încredințați și să știm ce avem de făcut. Căci avem ca vrăjmaș mare firea noastră. Nu este vrăjmaș din afară care să-ți poată face un rău așa de mare cum ți-l face firea ta, propria ta fire, pe care o îngrijești și de care atât de mult asculți. De aceea, adevărații credincioși trebuie să știe ce au de făcut. Să se lupte împotriva firii, a patimilor și a ispitelor care se nasc din trup, ca să-și poată curăți sufletul cu adevărat, ca să fie în sfințenie și în ascultare față de Dumnezeu.

În Romani, capitolul 11, versetul 22, zice așa: „Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: bunătate față de tine și asprime față de cei ce-au căzut și au fost pedepsiți”.

Deci prin aceasta ce vrea să ne spună Apostolul: să nu cădem, ajunși pe laurii victoriei, crezând că totul avem desăvârșit și că Domnul e cu noi și nu mai trebuie să avem teamă de lucrurile care ne înconjoară.

Este foarte adevărat, încredințarea s-o avem, convingerea s-o avem, dar teama sfântă să nu lipsească dinaintea ochilor noștri. Teama sfântă cu care trebuie să ne păzim.

Într-una din cărțile Bisericii, în Catehism, spune așa: printre cele șapte păcate de moarte este și acesta, de care suntem hărțuiți, ca să fim aruncați în aceste stări. Vrem să fim prea încrezători, să ne permitem, să ne complacem, ne-am prea familiarizat cu Dumnezeu, ne-am obișnuit cu El, cu Cuvântul, și parcă nu-I mai dăm același respect pe care I l-am dat atunci când ne-am întors la Dumnezeu, atunci întâi.

Și, în încrederea aceasta prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, am ajuns, pe undeva, să nesocotim, să neglijăm și să nu trăim cu frică și cutremur Cuvântul.

Și deznădejdea. Deznădejdea este atunci când omul ajunge în stări grele de păcat; vine vrăjmașul și spune: acum nu te mai ajută nimic: nici rugăciunea, nici credința, nici toate lucrurile, ci acum poți să păcătuiești mai departe - și-așa ești pierdut!

Aceasta e starea cea mai periculoasă și cea mai primejdioasă. Totdeauna frații să se ocupe de aceste două explicații ale acestor două stări, căci mereu suntem aruncați când în groapa din dreapta, când în groapa din stânga. Pentru ca adevărații credincioși să nu poată fi cuprinși în aceste două extreme, ci ei să poată merge pe drumul cel din mijloc.

Chiar dacă ai făcut păcatul cât de greu, nu-ți pierde nădejdea, căci nu există om să poată păcătui încât să depășească bunătatea lui Dumnezeu. Numai dacă ai și o pocăință așa de mare. Dar cu hotărâre și sinceritate și cu o voință de foc, pentru a nu mai păcătui, căci Domnul poate să ne ierte de orice stare.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să primim cu toată încredințarea aceste îndemnuri, căci nu de la noi le-am spus, ci prin îndemnul și darul Duhului Sfânt.

Slăvit să fie Domnul!