Cei doi orbi și Iisus
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Toți suntem obosiți. Munca și calea, și drumul... Ne e de mirare și e o minune totuși că acum, în seara aceasta, ne aflăm în acest loc.
Pentru că nu se poate să se ajungă aici decât cu osteneală și numai cu muncă, și numai cu jertfe. În târziul acestei nopți, cine mai este treaz? Toți s-au dus și s-au odihnit în patul lor.
Ceea ce mai este trează este numai dragoste și, undeva, suferința. Suferința... și ea-i trează. Lacrimile, ele sunt treze...
Ar fi trebuit și noi (că toate-și au un rost și un rând al lor) să plecăm la patul nostru; dar noi n-am putut, pentru că Dumnezeu ne-a chemat aici.
Ori unii, ori alții, pot să lipsească... Ori în alte locuri, ori cu alte suflete...
De aceea ar fi bine, când ne dăruiește Dumnezeu acest prilej atât de înalt și atât de fericit, dacă am făcut o jertfă să venim până aici, să mai stăm puțin treji, că Domnul este și El în mijlocul nostru, ca să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi.
La Cuvântul Evangheliei despre care s-a amintit mereu în toată seara aceasta aici am vrea să ne mai gândim, încă la câteva lucruri:
I. că orbii au fost vindecați când au crezut;
II. că orbii s-au întors înapoi nu cum s-au dus... ci văzând;
III. că orbii erau doi, nu numai unul;
IV. că Iisus le-a spus, după ce i-a vindecat, să nu spună nimănui.
Asupra acestor lucruri am vrea, dacă ne mai permite inima și mintea noastră mai poate înregistra ceva, [să medităm], să ne mai gândim la ele.
Despre orbie s-a vorbit mereu și mereu, și mereu... Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi și despre orbirea cealaltă, a sufletului, că ea-i și mai periculoasă decât orbirea corpului. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu.
Acum am vrea să mai amintim numai că:
I. Iisus i-a vindecat pentru că ei au avut credință.
- Credeți voi?
- Credem, Doamne!
- Fie după credința voastră!
Și ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în cer și pe pământ, le-a spus așa, ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care El a fost crescut. Se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinței lor, pentru că, pentru ei El nu era Dumnezeu. El era „feciorul lui Iosif”, „feciorul tâmplarului” și de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei.
Dumnezeu, Care a putut face soarele ce stă pe cer de mii și mii de ani și nu s-a defectat și luminează o lume întreagă... Dumnezeu, Care a făcut atâtea, se spune, totuși că n-a mai putut face nici o minune. N-a mai putut face nici o minune în Nazaret. Că n-a fost acolo credință.
Puterea lui Dumnezeu trebuie unită cu credința noastră. Puterea lui Dumnezeu, ea însăși, singură, nu face decât prin credința ta.
De atâtea ori ai strigat și tu către Domnul. De atâtea ori ai zis: Doamne, fie-ți milă și de orbii din casa mea... Și până astăzi ei tot orbi sunt. Și încă până astăzi, ei nu văd rugăciunea. Și încă până astăzi, ei sunt fără frați. Și cine n-are frați, n-are nici tată...
Doamne, unde-i credința noastră?
Orbii au avut credință. Iisus le-a spus: „Fie după credința voastră!” Și li s-au deschis ochii în acel moment.
Avraam, tatăl celor credincioși, când i-a spus Dumnezeu despre o țară, nu a văzut-o, dar a crezut. Când i-a spus despre o sămânță ca stelele, el a crezut, deși nu a văzut, că „era de o sută de ani și trupul lui era aproape mort”, spune Cartea cea Sfântă. Dar el a crezut în Dumnezeu. L-a crezut pe Dumnezeu. A crezut că ce spune Dumnezeu e adevărat. Și așa a fost.
Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi... când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest adevăr, lumina Evangheliei, lucrarea nașterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul, acest om slab cu trupul, bolnăvicios, în suferință, a crezut. Omul acesta a fost un uriaș al lui Hristos.
Omul acesta a fost un mare om al credinței. El a crezut. În toată Biserica noastră cea încremenită și amorțită în niște forme seci, în niște datini, în niște reguli, în niște rugăciuni care se făceau numai din carte (că nu mai era Duhul lui Dumnezeu Care să-i învețe, Care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic), unde se aduceau numai niște lumânări... unde se sărutau numai niște icoane... unde se trăgeau numai niște clopote, dar fără credința vie, - acolo el a crezut cu adevărat.
Ceilalți, după ce se duceau din locul acela, deși făceau toate aceste forme, făceau apoi și cele mai grele păcate și totuși ziceau că sunt creștini.
Forme... Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viața de la început a primilor creștini, a marilor înaintași, a Sfinților Părinți. Și omul acesta trimis de Dumnezeu a crezut puternic...
N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Frații lui l-au aruncat într-o groapă:
- Să nu mai ieși, Iosife, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău, lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui și ne putem blestema și urî unii pe alții...
Și așa l-au aruncat frații lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Și astăzi începe să se vadă că Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă, și astăzi vin frați de la mari depărtări, cerând: „Dă-ne, Iosife, hrană, că noi murim, nu mai avem nimic”.
Și aceasta-i o dovadă: că voi toți sunteți în seara aceasta, în casa acesta adunați, la miezul acesta de noapte, cu sufletele înfiorate, cu inimile legate de undeva de Sus, uitând de grija cea lumească.
Frații mei dragi, surori iubite, aveți credință! Dumnezeu poate să-i vindece pe toți orbii voștri. Nu încetați a crede. Nu încetați a vă ruga. Rugați-vă!... Rugăciunea, lacrimile, genunchii folosiți-le până le veți mai avea... Până veți mai avea lacrimi. Până veți mai avea genunchi. Credeți și atunci. Când veți închide ochii, să-i închideți crezând că Dumnezeu va mântui casa ta, soțul tău, familia ta, căci pentru aceasta te-a chemat Dumnezeu l-a mântuire.
II. Orbii aceștia s-au întors înapoi văzând. Cât de greu le-a fost lor când s-au dus la Domnul! Mai ales când i-a pus la încercare, că nu le-a răspuns de prima dată.
Cât de greu le-a fost să afle casa unde a intrat Iisus, Care Se ascunsese de ochii lor, de ochii credinței lor, că și așa ochii trupului nu-L vedeau.
Cât de greu le-a fost până când L-au aflat pe Iisus, dar nu s-au lăsat până nu L-au aflat. Stăruința aceasta am vrea să o avem fiecare dintre noi.
Uneori ni se par căile încâlcite și pașii ascunși. Stăruința aceasta a orbilor era să nu se lase până vor da de El. Să nu ne oprim până când nu vom simți că aici e Dumnezeu. Aici e Iisus. Aici pot să-I spun ceea ce am pe inima mea, ce am pe sufletul meu...
Orbii s-au întors vindecați înapoi... Aceasta este deosebirea cea mare care trebuie să se vadă la orișice suflet care s-a întâlnit cu Iisus: înainte s-au dus lovindu-se, împiedicându-se. În urmă, au venit sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu și văzând.
Aceasta-i schimbarea cea mare a sufletului ce se întâlnește cu Hristos. Frații mei, oriunde vedeți această schimbare, dați laudă lui Dumnezeu, căci acolo s-a făcut o întâlnire fericită cu Hristos.
Că te-ai întâlnit cu Hristos, schimbarea asta mare trebuie să se vadă în viața ta.
Dacă la cineva nu se vede în viața lui schimbarea asta mare, el nu s-a întâlnit cu Hristos, este numai o vorbă goală, este numai minciună, este numai un nume ce-l poartă, este numai o formă de care s-a amintit mai înainte, căci întâlnirea cu Hristos schimbă viața.
Cel ce s-a întâlnit cu Hristos nu mai este cum a fost. El nu mai vorbește cum a vorbit mai înainte. El nu se mai duce pe căile pe care se ducea mai înainte. El nu mai poate face lucrurile pe care le făcea înainte. Nu mai poate. Că acum el e în lumină, el acum vede. Acum el e cu Hristos. Acum el e altul.
Am vrea și din acest lucru să ne rămână și nouă ceva din seara aceasta... Din întâlnirea orbilor cu Hristos, din întâlnirea noastră cu Hristos, să învățăm ceva.
III. Am spus apoi că erau doi orbi.
Altă Evanghelie vorbește numai despre un orb. Evanghelia aceasta vorbește despre doi: unul orb cu ochii trupului și celălalt orb cu ochii sufletului. Așa am crede noi...
Nu! Sunt doi orbi, amândoi orbi sufletește. Care sunt acești doi orbi?
Dacă ne gândim la Epistola 2 Petru 1, 9 acolo se vorbește tot despre un orb sufletește, un al doilea orb, un altul.
Ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, să ne dăm silințele să nu stăm, ci să urcăm de pe treaptă pe treaptă, pe scară. Căci în zadar ar spune cineva: „Doamne, și eu cred! Dar cum să nu cred eu în Dumnezeu? Și eu cred...”
Degeaba spui, frate și soră... Unde este osteneala ta, dacă crezi? Dacă crezi, trebuie să alergi. Dacă crezi, trebuie să jertfești, trebuie să faci binele.
Crezi tu că lumea aceasta din jurul tău este pregătită pentru scrum? Ce faci atunci? Alergi după gunoaie? Asta-i credința?
Crezi tu că scrum se va alege de toate gunoaiele ce le-ai strâns în toți anii și în toate verile? Și pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care e viu și veșnic, abia poți face câte un pas, că nu-ți mai rămâne timp... Că ești rupt de oboseală... Crezi? Aceasta e credința ta?
„Dați-vă silințele să uniți cu credința voastră și fapta. Și cu fapta, cunoștința. Cu cunoștința, înfrânarea. Cu înfrânarea, răbdarea... Că dacă veți avea aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori.”
Un copil leneș la o casă e numai o pagubă și o rușine. Să-i lucreze părinții și la o vârstă în toată plinătatea puterii lui...
Dacă vă dați silințele, nu veți fi nici leneși, nici neroditori. Mult ne-am bucurat când am auzit noi într-o seară, la o sărbătoare, când ne-am întâlnit cu Hristos, că numele noastre sunt scrise în ceruri, acolo Sus. Da, sora mea, și al tău nume este scris acolo Sus, în cer. Dar ești tu o soră harnică? Sau ești una leneșă?
Fratele meu, numele tău este scris în cer, tu ești un lucrător cu Hristos.
Dar când tu dormi, Lucrarea lui Hristos suferă. Rămâne pagubă, numai în ogorul tău rămâne recolta neculeasă, nesecerată, neplivită. Și când va trece Stăpânul pe lângă toate ogoarele, va vedea și ogorul meu și va spune: „Oare ce-ai făcut tu, Petre, aici? Trebuia să fii la veghere, la rugăciune, la milă, la iertare, la dragoste... Ce făceai tu atunci? Trândăveai? Dormeai? Căutai interesele tale pământești?”.
Și spune mai departe Cuvântul: „Cine nu are aceste lucruri este un orb. Umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățit de păcatele lui cele vechi...” Ăsta-i al doilea orb, tot sufletește, dar mai de plâns decât celălalt. Că celălalt știe măcar că nu vede... Dar ăsta zice că vede...
Povesteam odată că erau două femei credincioase într-un sat. Cele mai credincioase - le știa tot satul. Numai ele făceau prescuri în toate sărbătorile. Numai ele erau în toate sărbătorile, de dimineața, la biserică... Dar numai ele nu se vedeau una cu cealaltă. Dacă mergea una mai de dimineață la biserică și stătea mai în față, cealaltă se trăgea mai încolo, mai înapoi.
Vor ajunge oare femeile acestea „credincioase”, care sărutau toate icoanele... vor mai ajunge ele vreodată în rai?
Până-i lumea!... Niciodată! Pentru că cine nu știe să iubească pe fratele său, să ierte pe sora sa, cine nu știe să trăiască în dragoste... o, frații mei, este un orb ce umblă cu ochii închiși. Și toată religia lui este zadarnică.
Când puneau ele o lumânare la icoana lui Iisus și o sărutau, spuneau sfinții că din ochii lui Iisus curgeau lacrimi până jos. Curgeau lacrimile, pentru orbirea lor.
Curg lacrimile din ochii lui Iisus pentru orbii care nu văd. Pentru orbii care nu văd cerul. Pentru orbii care nu-și văd frații. Pentru orbii care nu știu ierta și iubi. Pentru orbii care nu se știu împăca. Plâng ochii lui Iisus de pe Crucea însângerată și acum.
Noi spunem în Credeul nostru la biserică: „Și S-a suit la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”. Da, de unde, fraților?
„El stă pe Cruce și-az',
din răni Îi curge-ntruna
cald sânge pe obraz.”
Poporul Meu, poporul Meu, până când va mai fi o vină, Hristos nu Se coboară de pe Cruce, ci stă tot răstignit pentru păcatul tău.
Unde-i Hristosul tău? În cer? Sau stă tot pe Cruce? Unde-i credința ta atunci? Cum e credința mea? Cum vedem noi? Cum ne-am întors noi la Hristos?
La un singur cuvânt am vrea să ne gândim. Și după aceea, pentru că timpul este înaintat, vom mulțumi Domnului și pentru această seară sfântă și binecuvântată. O noapte sfântă... Ne-a mai făcut Dumnezeu parte de încă o noapte sfântă, încă una, pe lângă celelalte multe. Când va face oare și la ai noștri? Când va face oare și la ai voștri?
Că vine noaptea cealaltă, după care nu se va mai face ziuă niciodată, și atunci vor striga mamele: „Unde ești, fata mea? Unde ești, copilul meu? Unde ești, soțul meu?...” Și atunci tu, care n-ai avut atâta dragoste ca să-L cauți pe Iisus mereu... ci numai pâinea aceasta trecătoare ai tot căutat-o și pe urmă numai odihna și așternutul te-au atras... unde ești tu? Că vine noaptea cea mare! Și nu ne mai putem vedea niciodată! Ne vom despărți pentru totdeauna...
O noapte sfântă ne-a mai dăruit Iisus!... Ca să mai putem alege cât încă nu-i prea târziu, cât încă Brațele Mântuitorului mai așteaptă deschise și pe ultimul păcătos... Noaptea aceasta este o noapte sfântă!
Frații mei și surorile mele, a fost și ea cerută de la Dumnezeu. Și Dumnezeul cel Bun S-a mai îndurat să ne mai facă parte de încă o noapte sfântă. În noaptea aceasta sfântă am vrut să ne mai gândim la încă un cuvânt aici amintit.
IV. Când orbii s-au dus la Iisus, Domnul le-a spus: „Nu spuneți la nimeni”.
Nu știu cine ar putea să răspundă la întrebarea aceasta: De ce a zis Iisus să nu spună nimănui? Că au fost ei orbi și i-a vindecat Iisus? Aceasta să nu o spună?...
Pentru că altădată, Iisus, ucenicilor, le-a spus așa: „Ce vă spun Eu la ureche, voi să strigați de pe acoperișurile caselor.”
Ți-a spus Domnul că te iubește? Ți-a spus Domnul că-i iubește pe toți păcătoșii? Ți-a spus Domnul prin Duhul lui cel Sfânt că Crucea însângerată este locul de salvare pentru toți cei pierduți, pentru toți cei vinovați, ca să vină la Iisus?
Spune în gura mare lucrul acesta. Ca toți cei vinovați să vină la Iisus. Spune în gura mare lucrul acesta.
Dar ce să nu spui, atunci? Ce trebuie să nu spui? Fratele meu și sora mea, ce să nu spui atunci?
Nu spune cât te-ai rugat. Nu spune cât ai plâns... nu spune cât ai plâns. Nu le spune pe acestea... Căci acestea nu se spun.
Spune despre dragostea lui Dumnezeu cât vei putea. Spune despre bunătatea și iertarea Lui cât vei putea.
De multe ori, printre oameni se aude câte un cuvânt... Și ce bine ar fi să nu se audă printre frați și surori! Când cineva spune un cuvânt și zice: „Să nu știe nimeni!... Uite ce am auzit despre fratele... Dar nu mai spune la nimeni!... Uite ce-am văzut la sora... Dar să nu mai spui la nimeni!...”
Fratele meu și sora mea, dacă vrei tu să nu mai știe nimeni, întâi tu trebuie să taci. Nu spune. Căci dacă tu spui, și la altul îi zici să nu spună, cum crezi tu că nu spune, când tu însuți n-ai putut să nu spui?
Nu-i spune din suflet nimănui ce nu trebuie să se știe. Dacă alții spun de frați ceva rău, tu plângi și te roagă, și nu judeca.
Domnul Iisus le-a spus la orbi să nu spună că El le-a făcut bine. Domnul Iisus n-a vrut să fie El lăudat. Domnul Iisus n-a vrut ca toți să-L arate cu degetul: „Uite, Ăsta i-a vindecat...” El a vrut să se ferească de laude, ca să nu știe nimeni.
Unii, când fac binele, îl trâmbițează, spunând peste tot: Iată că asta noi am făcut... Eu am făcut... Eu fac binele, nu ceilalți... Eu...
Mi-aduc aminte că la noi la biserică, atunci când s-a făcut iconostasul, erau niște icoane vechi. S-a făcut o pictură nouă și zice, părintele Șandra după ce s-a terminat slujba:
- M-am gândit, zice el uitându-se către altar, că-s cam vechi lucrurile acestea. Și acum fiecare are o casă nouă, nu-i ca aceea de demult. Casele azi sunt frumoase. Sunt zugrăvite. Sunt altfel, nu cum erau mai de mult. Și-ar fi bine și Casa lui Dumnezeu să nu fie rămasă tot în urmă. Dacă vă gândiți că e bine, noi ne-am gândi să facem iconostasul acesta din nou... Avem atâtea icoane, unele mai mici, altele mai mari, cu Praznicele, cu Mântuitorul, cu Apostolii. Avem un pictor vestit. Va costa o icoană 200 sau 400 de lei, depinde de fiecare. Dacă vă gândiți, cine vrea să doneze; și pe icoană să se scrie acolo numele lui: Donată de... cutare.
N-au trecut 15 minute când s-a strâns suma de bani pentru tot iconostasul. Pentru că era acolo numele celui ce a donat, să știe toți până în veci că „eu am plătit-o pe cea mai scumpă, pe cea mai frumoasă”. Dar dacă s-ar fi spus: „Să nu știe nimeni nu s-ar fi făcut iconostasul nici în ziua de astăzi. Oamenii, când fac binele, vor să știe toți; dar când fac răul, vor să nu știe nimeni.
Sora mea, fratele meu, ai grijă că suntem într-o noapte sfântă aici, suntem la lumină...
N-avem noi în viața noastră lucruri care n-am vrea să le știe nimeni?
N-am spus noi câte un cuvânt după care am spus apoi: „Să nu mai știe nimeni ?
Frații mei și surorile mele iubite, tot ceea ce am spus noi la întuneric se va vesti de pe acoperișul casei și tot ceea ce am gândit noi că nu știe nimeni vor ști îngerii toți din cer.
Se înregistrează tot, tot; tot se înregistrează. Am fost la nuntă alaltăieri (și acum am putea fi la alte nunți) și când am venit de acolo se știa și aici ce a fost acolo. Doamne, dar de unde? Se zice că nu mai face Dumnezeu minuni!
Face Dumnezeu minuni! Face Dumnezeu multe minuni.
Mai anii trecuți a trimis președintele Colectivului din Răbăgani la Beiuș [niște lucrători] care au demolat acolo moara de ulei cea veche (pe care o știu frații). Eram cu fratele Ioane și cu fratele Sive. Și mai erau acolo vreo zece oameni cu noi. Oamenii aceștia au făcut acolo lucruri pe care n-ar fi vrut să le știe nimeni: au vândut materialul și pe urmă au venit să ne dea și nouă câte un 25 de lei.
- Doamne, nu ne lăsa! am zis noi. Fie ai voștri!...
N-am ajuns noi acasă când președintele Colectivului știa ce s-a făcut...
Toate se știu, frate! Abia vei ajunge în cer și toate înaintea ta vor fi acolo.
Tu ai gândit că nu știe nimeni tot ce i-ai spus la fratele sau la sora și ai zis: „Să nu mai spui la nimeni, să nu mai știe nimeni!...
O, dacă vrei să nu mai știe nimeni, să nu fii lăudat - să fii tu păcătosul, tu căzutul, tu nenorocitul, tu lepădatul, tu vinovatul. Asta să știe toți.
Vă aduceți aminte de David că odată, când ajunsese și el, sărmanul mușcat de un șarpe (în Psalmul 51), a cântat plângând, de pe acoperișul casei. Să știe toți că pe David l-a mușcat un șarpe.
Sfinții nu și-au ascuns căderile, slăbiciunile și alunecările. Oamenii și le ascund pe ale lor și le spun pe ale altora...
Să ne ajute Dumnezeu să ne gândim adânc că nu este nimic să nu știe nimeni.
Și să nu mai spunem niciodată către fratele nostru: „Să nu mai spui la nimeni”
Ci să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem și noi la casele noastre, din seara aceasta, vindecați. Vindecați ca și cei doi orbi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!