„Leac de necazuri”

Cică, în vremurile de demult, înainte de a se ivi ţuica (rachiul) printre oameni, creştinii dintr-un sat se treziră într-o dimineaţă că intră în satul lor o mogâldeaţă de om, adus de spate, cu părul cârlionţ şi cu nasul încârligat. În spate purta o desagă cu zdrenţe iar în mână aducea ceva într-un vas de pământ.

Abia ce intră în sat, că şi începu să strige: „Haideţi, cumpăraţi leac de necazuri! Haideţi, cumpăraţi şi de necazuri scăpaţi!...”. Vestea cea bună, că a venit un om cu leac de necazuri, alergă ca fulgerul prin sat. Cine oare n-are necazuri în această lume şi cine n-ar vrea să scape de ele? Oamenii se grăbiră să-şi cumpere leac de necaz şi începură a-l înghiţi. La început strâmbară din nas, gustându-l, dar mai târziu se obişnuiră cu el şi începură a simţi curaj şi veselie şi se mirau de puterea leacului. Leacul trecu repede şi străinul plecă după altul şi iar după altul... Pe urmă vasul cel de pământ era prea mic şi străinul aduse leac de necaz cu butoiul. Din ce aducea leacuri mai multe, lepăda zdrenţele de pe el şi se îmbrăca în haine făloase. Pe urmă, aducea atâta „leac de necaz” că-i trebui o pivniţă şi o casă anumită (cârciumă) unde să-l vândă.

Dar, lucru ciudat. Din ce foloseau oamenii mai multe „leacuri de necaz”, necazurile, în loc să scadă, mai tare creşteau. Ba se betejiră oamenii încă şi de alte necazuri pe care înainte nu le cunoşteau. Unii începură a-şi bate nevestele, alţii nu mai lucrau, alţii îşi prădau banii şi avutul, alţii se încăierau. În scurt timp satul era o jale...

Atunci se sculară bătrânii poporului şi chemară la sfat pe oameni, zicându-le:

- Oameni buni! De când a venit străinul în sat la noi cu leacuri de necaz am ajuns de pierit; satul ni s-a făcut o jale; ne prăpădim văzând cu ochii; aşa nu mai merge. Ce-i de făcut?

- Să-l scoatem cu bâta pe străin din sat, strigară unii.

- Nu aşa, căci noi suntem creştini, răspunseră bătrânii; dar noi propunem altceva: să nu mai cumpere nimeni de la el leacuri de necaz. Să jurăm pentru asta.

- Jurăm! strigară oamenii.

Şi poporul puse jurământ.

În duminica viitoare nu mai merse nimeni să cumpere „leacuri” de la străin. Străinul mai aşteptă câteva duminici încă şi, apoi, văzând că nimeni nu-i mai cumpără leacurile, îşi împachetă ce avea şi plecă pe calea de unde venise.

Când ajunse la hotarul satului, luă vasul de pământ şi îl sparse de piatra hotarului, iar creştinii din acel sat trăiră mai departe slăvind pe Dumnezeu că i-a scăpat de pieirea ce o adusese pe capul lor străinul.

Cine are urechi de auzit să audă şi să înţeleagă.