„Leac de necazuri”

Cică, în vremurile de demult, înainte de a se ivi țuica (rachiul) printre oameni, creștinii dintr-un sat se treziră într-o dimineață că intră în satul lor o mogâldeață de om, adus de spate, cu părul cârlionț și cu nasul încârligat. În spate purta o desagă cu zdrențe iar în mână aducea ceva într-un vas de pământ.

Abia ce intră în sat, că și începu să strige: „Haideți, cumpărați leac de necazuri! Haideți, cumpărați și de necazuri scăpați!...”. Vestea cea bună, că a venit un om cu leac de necazuri, alergă ca fulgerul prin sat. Cine oare n-are necazuri în această lume și cine n-ar vrea să scape de ele? Oamenii se grăbiră să-și cumpere leac de necaz și începură a-l înghiți. La început strâmbară din nas, gustându-l, dar mai târziu se obișnuiră cu el și începură a simți curaj și veselie și se mirau de puterea leacului. Leacul trecu repede și străinul plecă după altul și iar după altul... Pe urmă vasul cel de pământ era prea mic și străinul aduse leac de necaz cu butoiul. Din ce aducea leacuri mai multe, lepăda zdrențele de pe el și se îmbrăca în haine făloase. Pe urmă, aducea atâta „leac de necaz” că-i trebui o pivniță și o casă anumită (cârciumă) unde să-l vândă.

Dar, lucru ciudat. Din ce foloseau oamenii mai multe „leacuri de necaz”, necazurile, în loc să scadă, mai tare creșteau. Ba se betejiră oamenii încă și de alte necazuri pe care înainte nu le cunoșteau. Unii începură a-și bate nevestele, alții nu mai lucrau, alții își prădau banii și avutul, alții se încăierau. În scurt timp satul era o jale...

Atunci se sculară bătrânii poporului și chemară la sfat pe oameni, zicându-le:

- Oameni buni! De când a venit străinul în sat la noi cu leacuri de necaz am ajuns de pierit; satul ni s-a făcut o jale; ne prăpădim văzând cu ochii; așa nu mai merge. Ce-i de făcut?

- Să-l scoatem cu bâta pe străin din sat, strigară unii.

- Nu așa, căci noi suntem creștini, răspunseră bătrânii; dar noi propunem altceva: să nu mai cumpere nimeni de la el leacuri de necaz. Să jurăm pentru asta.

- Jurăm! strigară oamenii.

Și poporul puse jurământ.

În duminica viitoare nu mai merse nimeni să cumpere „leacuri” de la străin. Străinul mai așteptă câteva duminici încă și, apoi, văzând că nimeni nu-i mai cumpără leacurile, își împachetă ce avea și plecă pe calea de unde venise.

Când ajunse la hotarul satului, luă vasul de pământ și îl sparse de piatra hotarului, iar creștinii din acel sat trăiră mai departe slăvind pe Dumnezeu că i-a scăpat de pieirea ce o adusese pe capul lor străinul.

Cine are urechi de auzit să audă și să înțeleagă.