„Scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu”
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.
Așa e și cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheață. Haina curățeniei sufletești ți se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit și zdrențăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceștile patimi și năravuri urâte.
Pe această cale mersese și fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia și ar fi fost pierdut. Putea să facă și acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloșie… Putea, eventual, să-și pună capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morții. În cele din urmă, suferința l-a trezit și l-a oprit în loc.
„Și și-a venit fiul întru sine” (în fire) - ne spune Evanghelia - și a zis: «Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame!»”
Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezește ca dintr-un somn lung și greu. Se trezește ca dintr-o beție.
L-ați văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezește din somnul beției își dă seama despre ce a făcut. Ba se și miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în șanț și în noroi. Așa e și cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă și se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Așa de tare m-am putut eu ticăloși?…”
Mântuirea lui se începe cu această trezire. Multă vreme l-au scuturat suferința și lipsa, până s-a trezit din somnul pierzării. Suferința i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă în care ajunsese.
Așa se întâmplă și cu noi. Suferințele și încercările ne vin din îndepărtarea lui Dumnezeu, ca un strigăt de trezire, de deșteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi așa cum l-ai striga pe un om ce doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mulți se trezesc prin strigătul încercărilor. Ca și fiul cel pierdut, se trezesc și se îngrozesc de starea grozavă și nenorocită în care se află.
Ferice de ei, căci începutul mântuirii sufletești este tocmai acesta: cunoașterea stării tale păcătoase, cunoașterea deplină a stării grozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai, sunt atât de puțini aceia care se trezesc la strigătul suferințelor.
Pe cei greu bolnavi, medicul îi împunge cu un ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nădejde de viață. Dar de nu-l simte, toată nădejdea e pierdută. Cei mai mulți păcătoși (bolnavi) nu simt acul suferințelor. Aceștia sunt pierduți.
Pe fiul cel pierdut suferința l-a trezit din somnul pierzării. Dar această trezire încă nu însemna mântuirea lui. El se putea prăpădi tot așa de bine și cu această trezire, ca și fără ea. Se putea prăpădi la fel plângându-și ticăloșia ori suduind necazurile. El n-a rămas numai la trezirea și tresărirea din somnul pierzării, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său.
„Și a zis: «Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta. Și nu sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi»...”
Ce rugăciune dulce și scumpă este aceasta!... Cu ea învie un mort și se pune un hotar. Ea răsună - și va răsuna neîncetat - ca un cântec minunat și neîntrecut... Este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimi fierbinți va fi stropit fiul cel pierdut această hotărâre!
Aceasta este taina cea minunată a căinței: recunoașterea păcatului, mărturisirea lui și stropirea lui cu lacrimile cele fierbinți de căință. Căința fiului pierdut este chipul căinței adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineși. El nu se gândește și nu plănuiește cum să-și scuze rătăcirea când va ajunge în fața tatălui, ci își depune toată greșeala lui și toate lacrimile lui în rugăciunea: „Tată, greșit-am la cer și înaintea ta”.
De când eram duhovnic la țară, îmi aduc și acum aminte, cu groază, de cei care veneau la spovedanie făcând pe avocații (sau, mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Își apărau păcatele cu fel de fel de ocoșeli, în loc să le stropească cu lacrimi de căință. Mărturisirea sinceră a păcatelor și stropirea lor cu lacrimi fierbinți, aceasta este căința cea adevărată.
Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii. După trezirea noastră din păcate, trebuie să urmeze și întoarcerea noastră la Dumnezeu. Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.
Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpăstiei. Ia seama, poate și tu ești în calea lui! Poate și tu ești undeva, departe, departe în calea pierzării. Ai ajuns și tu slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceștile patimi și năravuri urâte. Domnul strigă după tine, încercările strigă după tine, cerul strigă după tine... Trezește-te, fratele meu, trezește-te, până nu-i prea târziu!
Fiul cel pierdut, când a ajuns la marginea prăpăstiei, și-a aplecat ochii în palme și zicea plângând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul cel drag al tatălui... Ah, în ce casă caldă și bogată am crescut eu, și acum mă chinuiesc aici!... Nu mai pot de rău... Sunt flămând... Sunt gol... Sunt bolnav!... Scula-mă-voi din ticăloșia asta și mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi înmuia cu lacrimile mele și cu suferințele mele...”.
Fă și tu așa, fratele meu! Plânge-ți și tu păcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ceresc!... Vai, cum mi-am prădat darurile sufletești ce le-am avut de la El!... Vai, în ce ticăloșie trupească și sufletească am ajuns!... Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!... Sunt gol, sunt flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloșie și mă voi întoarce la Tatăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi stărui cu lacrimile mele și suferințele mele...”
Nu te teme, scumpul meu frate, nu te teme!... Tatăl ceresc te așteaptă cu brațele deschise. Te așteaptă cu haină nouă și inel nou. Pleacă îndată „acasă” la El! Pleacă chiar azi! Pleacă „acasă” îndată... pleacă!