Fiul se întoarce acasă
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
Întoarcerea noastră la Dumnezeu
După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărârea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în ticăloșie și cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu hotărârea, ci a și ținut hotărârea: s-a sculat și a plecat spre casă.
Căința și hotărârea noastră contra păcatelor trebuie să fie însoțite și de întoarcerea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufletului nu câștigă nimic. Atâția și atâția oameni își plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâția și atâția oameni „își pun în gând” să se lase de răutăți, dar nu se lasă. Atâția și atâția cititori ai cărților noastre își vor fi pus în gând să intre în Oastea Domnului, numai cât nu intră.
Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Când apuci a deschide prima ușă, căința, apoi celelalte se deschid - și trebuie să se deschidă - una din alta. Intri printr-o ușă într-alta, dintr-o casă într-alta, până când ajungi, pe urmă, în fața Tatălui ceresc.
Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii și se întoarce acasă. El merge apăsat și îngândurat. Îl apasă nu numai foamea și suferința, ci și gândul și întrebarea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se și întrebându-se: „Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?...
Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când mă va vedea?.... Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă și rușine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?... Oare ce va fi cu mine?...”
Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fiecare zi după tine. Tatăl te așteaptă cu brațele deschise...
Întoarcerea fiului pierdut este pusă în fața noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem și noi din căile pierzării. Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte și să ne primească.
„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă și să fie viu... și cel fărădelege, de se va întoarce de la fărădelegile sale, va trăi și nu va muri” (Ezec 18, 23). „Întoarceți-vă către Mine și Eu mă voi întoarce către voi, zice Domnul Atotțiitorul” (Mal 3, 7). „Așa zice Domnul: «Întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere și cu tânguire. Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre; și vă întoarceți la Domnul Dumnezeul vostru, că îndurat este, îndelung răbdător și mult-milostiv»” (Ioel 2, 12-13).
Trebuie să știm însă cum să facem o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu își are și ea regulile ei și rânduielile ei. Ni le arată și pe acestea fiul cel pierdut.
1. Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă așa cum era: zdrențăros, flămând, prăpădit. N-a așteptat până să-și facă ceva haine și până se mai îngrașă la față. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a plecat așa cum era: n-a luat cu el decât lacrimile și rugăciunea pe care plănuise să o spună în fața tatălui său.
Fă și tu așa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării așa cum ești! Întoarce-te „acasă” așa cum ești. Întoarce-te la Dumnezeu așa cum ești. Dacă vei aștepta să te faci mai întâi bun și apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de încercare și așteptare, carul mântuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre, înfrângerea și căința noastră.
Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de om prăpădit, decăzut, zdrențăros. L-a căutat mult prin temnițe, cârciumi, spitale - prin locurile pe unde sunt oamenii cei căzuți și decăzuți. În sfârșit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop.
- Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare și cutare; vreau să-ți fac chipul și vei primi de la mine un dar.
În cealaltă zi, pictorul se pomenește cu un om bine îmbrăcat.
- Cine ești dumneata și ce dorești?
- Eu sunt cerșetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus și eu puțin la rând și de aceea nu mă mai cunoști.
- O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, dacă e așa, nu mai am nevoie de dumneata. Eu te așteptam să vii așa cum erai; numai așa îmi puteai fi de folos.
Așa e și cu tine, dragă suflet căzut și rătăcit în păcate. Tatăl te așteaptă așa cum ești. Întoarce-te acasă așa cum ești!
2 A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravurile lui cele rele. N-a luat nici cărțile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate cu care își prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate și a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăzneală să se întoarcă acasă cu cărțile de joc în buzunar și cu femeile pe după cap? Firește că nu! Căci, desigur, și tatăl ar fi luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta.
Așa e și cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu așa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu țigara în gură, cu patimile și năravurile cele rele ce le avem. Mulți s-ar întoarce la Dumnezeu, cu condiția să-și păstreze unele năravuri urâte. În „Oastea Domnului” ar intra atâția și atâția oameni dacă unora le-am lăsa băuturile, altora femeile; unora înșelăciunile, altora zavistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu se face cu o „stânga-mprejur”: cu ruperea de lume și de patimile cele rele.
3 A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tânăr, dar n-a așteptat să îmbătrânească. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloșie. Așa trebuie să facem și noi.
- Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe un vestitor al Evangheliei?
- Ți-i destul o singură zi pentru acest lucru, răspunse vestitorul.
- Și care-i ziua aceea?
- Ziua cea dinaintea morții tale.
- Ei bine, cu asta tot nu știu nimic, pentru că nu știu când va fi ziua aceea.
- Tocmai pentru asta, răspunse vestitorul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mâine poți fi în mormânt.
Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoarce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târziu. Oricât ai fi de bătrân - azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos - azi încă nu e prea târziu.
Însemnați-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe fiii cei rătăciți cu două vorbe de înșelăciune: cu „mâine” și cu „prea”. „Întoarce-te mâine!” - șoptește ispititorul. Iar mâine îți zice: „Ești prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!”
Înșelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar înșelăciunea cu „prea”, o biruie dragostea și bunătatea Tatălui ceresc.
Sunt apoi alții, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoși pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din gândul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată.
Odată veni iar la mine, plângând și tânguindu-se:
- Sunt pierdută, sunt pierdută…- Și ce va fi cu tine, o întrebai eu?
- În iad o să intru, părinte, în fundul iadului…
- Ei bine, acum stai să-ți spun și eu una! De vei merge la iad plângând și tânguindu-te, apoi să știi că toți diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cineva la iad plângând și tânguindu-se pentru păcate?
Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neașteptate asupra ei și, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tânguindu-se că n-are iertare.
Sunt apoi alții, în care diavolul trezește un fel de rușine pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de pe când eram preot la țară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaș bețiv să se lase de cârciumi și să vie la biserică, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” - îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: „Aș veni, dar mi-i rușine de oameni...”
Ah, ce mișel mare-i diavolul! El trezește în cel păcătos rușine pentru întoarcerea la Dumnezeu, iar nesocotitul de om primește această ispită. Îi e rușine omului să se întoarcă la Dumnezeu, îi e rușine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e rușine să se îmbete, să suduie și să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a săpat diavolul și aici!
Când un om își pune în gând să se întoarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul fiului pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va fi zis:
- Ce, ești nebun? Rămâi aici! Cine o să-mi mai pască porcii?
- Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!
- Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sunt grele.
Dar o să vină și vremuri bune. Fii pe pace!
- Stăpâne, nu mai stau! Plec!
Fiul pierdut n-a ținut seamă de nimic. Când și-a văzut starea ticăloasă, a plecat.
Fratele meu! Fă și tu așa cum a făcut fiul cel pierdut! Oprește-te din căile pierzării și te întoarce la Dumnezeu! Lasă răutățile și te întoarce la Dumnezeu! Diavolul și lumea vor fi contra ta, dar ție de nimic să nu-ți pese. Sufletul tău e mai scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării și te întoarce la Dumnezeu!
Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce-te chiar azi!...