„Și cheltuind el toate, a început a se lipsi”
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
De la desfătare, a ajuns la întristare - o întristare fără Dumnezeu
Până au ținut averea și banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile și desfătările se țineau lanț. „Asta-i o dată viață!” - își va fi zis fiul cel pierdut.
Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile și desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat și fiul a rămas singur.
„Și cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea țară și el a început a se lipsi” (și s-a băgat slugă la porci).
Lipsa și răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit și gânditor la masa chefurilor unde și-a prădat averea. De la dezmierdare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slugă la porci.
Așa pățesc și azi toți cei apucați în căile pierzării. Desfătările țin numai până ce ține prada și risipa averii sufletești, trupești și bănești a omului. Când se gată această avere, cel desfătat deodată rămâne singur în drum, lipsit și părăsit de toți și de toate.
Un Ion oarecare, apucat la chef, striga și poruncea: „Cârciumare! Mai adă o litră!... Și încă una... Și încă două... Patru... Șase...”.
Cârciumarul, gândindu-se la câștig, îl servea alergând și răspunzând: „Aduc, domnule Ion, aduc!...”
Însă, mai târziu, înțelegând că „domnul Ion” n-are nici un ban, deschise larg ușa birtului și îl azvârli afară, strigându-i: „Afară, porcule!”.
Așa a pățit și fiul cel pierdut din Evanghelie după ce i s-au gătat banii. Din „domnule fiu”, a ajuns „marș, slugă, la porci!”
Așa îi cumpănește și-i răsplătește diavolul pe toți cei ce apucă în căile pierzării.
Calea ce duce la pierzare are în față o poartă mândră, strălucitoare, de marmură. Cel amăgit de diavolul pe poarta aceasta, la intrare, își zice: „Aicea-i de trăit!...”, „Asta-i o dată viață...”; dar, vai, în dosul acestei intrări este o portiță mică, iar această poartă îl scoate mai târziu - pe cel intrat - în livada cu porci.
Toți cei intrați pe poarta de marmoră a desfătărilor și dezmierdărilor ajung pe urmă să pască porcii, ajung slugi la porcii diavolului.
Așa a pățit și fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta cea din dosul intrării și deodată s-a trezit singur, lipsit și părăsit. Și acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel pierdut.
Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazul l-au oprit în loc din căile pierzării. El se întreabă acum ce este de făcut? Lucrul cel mai cuminte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la tatăl său. El putea face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai departe în calea cea rea.
„Și, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia și l-a trimis pe el la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele de roșcovele ce mâncau porcii.”
În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la porci, se face porcar. Întristarea fiului era o întristare ce nu-i aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca înapoi spre casă.
Cât a stat fiul în lipsa și în necazul acesta, cât a stat slugă la porci, anume nu se știe. Evanghelia nu ne spune acest lucru. Probabil jumătate din întristarea lui a fost o întristare fără Dumnezeu, fără aducere-aminte de tatăl său. Va fi suduit pe necazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi și plâns de necaz, dar la întoarcere încă nu se gândea. Întristarea lui era o întristare fără Dumnezeu.
O, ce învățătură minunată este aceasta și pentru noi și vremile noastre! Întocmai așa se întâmplă și cu noi. Când apucăm a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca pe gheață. Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de bunul Dumnezeu. Și atunci iese și în calea noastră atare beteșug, atare pagubă, atare încercare. Întristările și încercările vin din depărtarea lui Dumnezeu... Vin să ne oprească din calea pierzării... Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne întoarcem „acasă” la El.
Aceasta este școala cea mare a suferințelor și încercărilor. O carte întreagă aș putea scrie despre școala aceasta minunată, prin care Domnul m-a trecut și pe mine. Însă, vai, oamenii nu înțeleg această școală. Plină este și lumea de azi de necazuri și întristări, dar întristarea oamenilor este o întristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dumnezeu și întoarcerea la El.
Ajuns-am și noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de întristări și necazuri. Însă, vai, oamenii aleargă înainte în căile pierzării și slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele.
Mie îmi vine să plâng când mă uit în lume și văd atâtea și atâtea necazuri, atâția și atâția oameni necăjiți. Dar nu de necazul lor îmi vine să plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd mâna ce-i lovește și n-ascultă chemarea ei.
O, cum nu se uită oamenii în sus, să vadă și să înțeleagă că toate necazurile și încercările sunt legate cu o ață lungă, lungă, al cărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cu această ață, Domnul vrea să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă această ață.
Necazurile, greutățile și lipsurile vremilor noastre sunt strigarea și chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea răutăților și să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea și oamenii de azi aleargă înainte în căile pierzării. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roșcovele”; să îndure cumplite lipsuri și necazuri, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”... Chefuiește, rabdă și stă slugă la diavoleștile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fii rătăciți și nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele și ușurarea.
Zilele trecute am auzit în târg un om ce suduia necazurile și greutățile. Înjura scumpetea și lipsurile. Vai, ce nebunie!
Văzut-ați ce face câinele cel furios când îl lovești cu bățul sau arunci după el cu pietre?
În furia și mânia sa, el sare să muște bățul sau piatra. El se războiește mai mult cu bățul și pietrele, decât cu omul care-l lovește. El umblă să scape mai mult de băț, decât de om... Vede mai mult bățul și piatra, decât pe cel ce dă cu ele.
Așa e și omul. Necazurile, întristările, încercările sunt bățul, sunt nuiaua cu care Domnul îi lovește pe fiii săi, pentru a-i opri din calea pierzării și a-i întoarce „acasă” la El. Însă omul vede numai nuiaua, dar nu-L vede - nu vrea să-L vadă - pe Domnul Care ține nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede pe Domnul îndărătul necazului. Ca și câinele, sare și omul să muște „bățul” - suduie necazurile - dar n-ascultă chemarea Celui ce-l lovește. Suduie oamenii necazurile, dar de răutăți nu se lasă.
Medicii, când operează pe cineva, îl adorm cu cloroform (cu un fel de materie tare, adormitoare). Omul cloroformizat nu simte cuțitul doctorului, nu simte sângele ce-l pierde. Numai pe urmă, când se trezește, simte durerile.
Diavolul a aflat și el un fel de „cloroform” cu care îi adoarme pe cei păcătoși: alcoolul și patimile cele lumești. Când Domnul - Doctorul Cel sufletesc - s-apucă și taie cu cuțitul suferințelor în viața omului, ca să curețe răul, diavolul sare cu „cloroformul” lui și-l amețește pe cel păcătos, să nu simtă cuțitul mântuitor. Amețit de patimile cele rele, păcătosul își vede înainte de patimi și fărădelegi. Nu simte cuțitul încercărilor. Abia pe urmă - pe patul morții - se trezește în dureri grozave, dar atunci e prea târziu, e prea târziu...
Cuțitul Domnului taie în toate părțile cu suferințe și necazuri ce n-au fost de la începutul lumii (Mc 13, 19). Însă oamenii își văd înainte de păcate și fărădelegi, pentru că i-a amorțit diavolul cu „cloroformul”, cu duhul acestei lumi. Sângele curge șiroaie din rănile necazurilor, dar oamenii nu simt cuțitul Domnului, pentru că i-a amorțit înșelătorul cel mare cu „cloroformul” lui.
Fratele meu! Să știi că orice necaz și orice încercare îți vin din depărtarea bunătății lui Dumnezeu, îți vin ca un leac amar pentru îndreptarea ta și mântuirea ta, îți vin ca o chemare să te întorci „acasă”.
Preabunule Doamne și Tată ceresc! Și eu eram între cei care adormisem, amorțit de patimi și fărădelegi. Îți mulțumesc, preabunule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn de pieire sufletească. Sărut nuiaua cu care m-ai lovit; sărut cuțitul suferințelor cu care m-ai trezit.
Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne în această trezire și să-i pot trezi și eu pe alții!