„Și și-a risipit toată averea sa în dezmierdări...”
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
Despre risipa și risipirea averii celei sufletești
Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul și pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce și-a luat partea sa de avere. Putea să-și întocmească o gospodărie, să-și facă o căsnicie și să trăiască fericit. Dar el n-a făcut așa. El a ales calea cea rea.
„Și s-a dus feciorul cel tânăr într-o țară departe și acolo a risipit toată averea sa, viețuind întru dezmierdări (destrăbălări).”
O, ce înțeles adânc este și pentru noi în această istorie! Fiul din pilda Evangheliei a plecat în lume cu „partea lui de avere”. Întocmai așa suntem și noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în lume, dându-ne „partea noastră de avere”, dându-ne o zestre sufletească cu care să putem trăi în această „țară străină”, până ne vom întoarce iarăși la El. Știi tu, dragă cititorule, care este „partea noastră de avere” pe care o avem de la Tatăl ceresc? Este averea noastră cea trupească și sufletească: este mintea, priceperea, cunoștința, sănătatea și alte multe daruri, - aici pomenind și darurile mântuirii sufletești.
Ah, ce „avere” scumpă avem noi de la Tatăl ceresc! Pentru „averea” aceasta noi ar trebui să stăm neîncetat în genunchi cu rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu. Dar, vai, noi nu știm prețui această avere! Suntem, și cu lucrul acesta, în chipul fiului celui pierdut. Ca și el, risipim și noi și prădăm „partea de avere” ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpădim în fel de fel de păcate și lucruri slabe. E plină lumea de cei ce-și risipesc averea ce o au de la Tatăl ceresc.
În multe chipuri și feluri își risipesc oamenii averea ce o au de la Tatăl ceresc.
Iată-l pe bețiv cum își pradă averea trupească și sufletească. Iată-l pe învățatul necredincios. Are o avere întreagă de minte și înțelepciune. Ce lucruri frumoase ar putea face cu această avere! Cum i-ar putea deștepta pe oameni... cum le-ar putea citi din Biblie... cum i-ar putea învăța și lumina… Dar, vai, el folosește „averea” ce o are pentru a-i înșela pe cei nepricepuți. Ba unii folosesc mintea și învățătura chiar pentru a tăgădui pe bunul Dumnezeu, Care le-a dat aceste daruri.
Iată-l pe înșelător, pe zavistuitor și pe toți ceilalți păcătoși care își pradă averea trupească și sufletească. O, cum își pradă oamenii „averea” ce o au de la Tatăl ceresc! Ce dar mare sunt mâinile, dar păcătosul le folosește să fure, să bată, ba chiar și să omoare. Ce dar mare sunt picioarele, dar păcătosul aleargă cu ele la birt și în căile pierzării. Ce dar mare sunt gura și graiul, dar omul le folosește să mintă, să blesteme, să batjocorească, ba chiar și să înjure pe Făcătorul său, pe Cel ce i-a dat aceste daruri.
La Taina Sfântului Botez, când primim legătura cu Dumnezeu, ni se pecetluiesc cu Darul Sfântului Duh ochii, mâinile, picioarele, fruntea, pieptul, capul, în semn că ele sunt o avere a Tatălui ceresc și trebuie să le punem în slujba Lui. Ni se dă și haină nouă și curată, în semn că avem o zestre sufletească deplină. Taina Sfântului Botez ne dă partea noastră de avere; ne dă o zestre cerească și sufletească completă. Dar cei mai mulți oameni parcă nimic nu fac altceva decât rup, murdăresc și zdrențuiesc haina botezului; risipesc „zestrea” ce li s-a dat. La cei mai mulți oameni ce a mai rămas din această zestre? (Matricola botezaților!)
Ah, ce risipă grozavă de avere trupească și sufletească este azi în lume! Ori încotro te uiți, vezi această pradă. E plină lumea de oameni care și-au pierdut cea mai scumpă avere.
În multe chipuri și feluri își poate prăda omul „partea de avere” ce o are de la Tatăl ceresc. Pilda Evangheliei ni-l arată pe fiul cel pierdut prădându-și averea în chefuri și desfătări. Prin aceasta, Evanghelia pune în fața noastră bețiile, chefurile, desfătările și destrăbălările ca pe cea mai grăitoare pildă despre prădarea averii trupești și sufletești. Nici un alt păcat nu arată așa de bine prădarea acestei averi ca bețiile, chefurile și desfătările.
La alte păcate (zgârcenia, trufia, înșelăciunea etc.), omul își cruță măcar averea cea trupească, sănătatea, dar la beție și destrăbălare, omul își pradă, văzând cu ochii, atât averea cea trupească, cât și pe cea sufletească. Alte păcate sunt singure și rămân singure, dar bețiile și desfătările atrag după ele un șirag întreg de alte păcate (desfrânări, bătăi, certuri, înjurături, omoruri etc.).
Fiul cel pierdut și-a mâncat averea cu prietenii și prietenele. Ajutători la pradă a aflat destui. Așa e și azi: oriunde se pradă averi lumești și sufletești, mâncători se află destui. Păcatele și oamenii cei răi se strâng acolo ca și corbii și câinii la mortăciune.
Cele mai multe averi trupești și sufletești se pradă și azi prin beții, chefuri și destrăbălări. Ăsta-i parcă păcatul vremilor noastre. Diavolul a slobozit în lume parola: „Mâncați, beți și chefuiți!... Trăiți-vă viața!...”
Beția și desfătările sunt o sfidare, o batjocorire a Darurilor ce le are omul de la Dumnezeu. În urletele de pe la birturi, bețivul parcă astfel grăiește: „Uită-Te, Doamne, din cer și vezi cum îmi bat eu joc de averea trupească și sufletească ce mi-ai dat-o... Uită-Te, Doamne, și vezi cum batjocoresc eu dragostea Ta și bunătatea Ta... Uită-Te cum calc în picioare și în noroi darurile ce mi le-ai dat: mintea, sănătatea, curăția sufletească și celelalte...”.
Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dându-ne „partea noastră de avere” sufletească și trupească. Tot ce avem noi este averea Tatălui ceresc. Noi suntem răspunzători pentru păstrarea și buna chivernisire a acestei averi. În Ziua cea mare a Judecății va trebui să dăm seama de ea până la „cel din urmă ban”.
Fiul cel pierdut a început cu risipa și prada averii după ce a rupt legătura cu tatăl său. Să știi, fratele meu, că așa se întâmplă și cu noi. Risipa și prada averii noastre sufletești și trupești începe îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc și apucăm cu păcatele și desfătările.
Fratele meu! Eu te întreb: cum stai tu cu „partea de avere” ce o ai de la Tatăl ceresc? Nu cumva ești și tu alături de fiul cel pierdut? Nu cumva prădezi și risipești și tu această „avere”?