Fiul pleacă de acasă și rupe legătura cu tatăl său
Pr. Iosif Trifa - Fiul cel pierdut
Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc
Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuție». Și le-a împărțit lor averea. Și, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o țară departe”.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul... Apucase cu prieteni răi... Apucase cu petreceri și chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său... Voia să fie liber... Voia să facă ce vrea și să trăiască cum vrea. Își închipuia el cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viață.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său și pleacă într-o țară depărtată. Duioasă este această despărțire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?» Chipul de mai jos arată plecarea fiului pierdut, arată ruperea legăturii dintre un tată și un fiu. Grozavă este această rupere!
O astfel de grozavă rupere se petrece și în viața noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înșine și viața noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi, cei care - prin păcatele noastre - rupem legătura dintre noi și El. Păcatul rupe legătura dintre noi și Tatăl ceresc.
Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri în lumea asta. Eu însă zic că nu este decât o singură nenorocire adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!
Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama, am pierdut soția, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o singură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul legătura cu El.
Omul e făcut să trăiască în legătură necurmată de ascultare și iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De la începutul până la gătatul Scripturilor răsună neîncetat chemarea și strigarea Dumnezeirii să nu rupă omul această legătură. De la început până la gătat se vede și aplecarea omului de a rupe această legătură și se vede și silința Satanei de a strica această legătură.
Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un om ce trăiește fără Dumnezeu în lume! Și, vai, este lumea plină de astfel de oameni!
În trei clase s-ar putea împărți oamenii, în ceea ce privește legătura lor cu Dumnezeu:
1. În clasa întâi stă mulțimea necredincioșilor, mulțimea celor mulți, mulți, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor întâlnire cu Dumnezeu a fost Taina Sfântului Botez; singura mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este matricola botezaților (dar la ce poate folosi această mărturie?). Aceștia trăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii! Aceștia nu cunosc „casa părintească” a Tatălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din ea. Ei râd când le spui despre dulceața unei vieți trăite cu Domnul.
2. În clasa a doua este mulțimea celor ce-și închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate ține cu fel de fel de minciuni și forme goale. Sunt atâția și atâția oameni care se roagă - așa, în graba mare - seara și dimineața, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă ușurință rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nostru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar n-ascultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt „acasă” la El și nici nu umblă să se întoarcă, stăruind în păcate. Toată ziua fac unii oameni voia diavolului, iar seara rostesc în galopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale Mântuitorului: „Ce-Mi ziceți Mie: «Doamne, Doamne» și nu faceți voia Mea?” (Lc 6, 46).
Am amintit aceste lucruri să nu creadă cineva că fiii pierduți sunt numai cei ce-și topesc averea sufletească și trupească în chefuri, beții, desfrânări și alte păcate răsunătoare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel care nu are o legătură vie și lucrătoare cu Tatăl ceresc.
3. A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăiești o viață legată clipă de clipă cu El, cu cerul, cu veșnicia... Înseamnă să trăiești o viață de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viață dulce și scumpă este aceasta! Câți însă o trăiesc?
Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi trebuia „libertate”... Voia să fie liber... Voia să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l țină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici partea de avere, căci, după legea lui Moise, feciorul avea drept la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea. Dar - în iubirea lui de tată - i-a dat și libertate și i-a dat și partea sa de avere. Nu voia să-l țină cu puterea acasă, ca într-un arest.
Tatăl ceresc ne-ar putea ține și pe noi cu puterea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-ar putea opri de la păcat. Dar, în acest caz, am avea o mântuire silită; o mântuire fără nici un preț. Ni s-ar lua și libertatea voinței. Dumnezeu nu se atinge de libertatea voinței. Numai cât această libertate trebuie folosită bine. „Toate îmi sunt slobode - zice Apostolul Pavel - dar nu toate de folos” (1 Cor 10, 23).
Un dar mare și scump este libertatea, dar și foarte gingaș. Chiar și libertatea cea lumească este un dar foarte gingaș. Vorbește despre libertate unor oameni mai nepricepuți, și ei se vor duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea este un fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. O libertate e bună numai în cadrele legilor și ordinii publice. Așa e și cu libertatea cea sufletească. Ea este bună numai în cadrele legilor cerești; e bună numai până când rămâne sub controlul și ascultarea de Tatăl ceresc.
Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii lui și controlul lui. O așa „libertate” sufletească le place și oamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să se îmbete, să înjure și să facă toate păcatele.
Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa tatălui său călare pe un cal zburdalnic. Potrivită icoană, căci așa este și „libertatea” păcătoșilor: un „cal fără frâu” (Iac 3, 3). Cei păcătoși aleargă în galop pe căile pierzării „ca și calul și catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10).
Ce lucru gingaș este libertatea cea sufletească!
Un mare învățat creștin zice: „La drept vorbind, omul nici n-are slobozenie, cum își închipuie el. Dacă nu-l cârmuiește Dumnezeu, fără doar și poate, îl cârmuiește Satana. Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavolul, așa după cum face voia unuia sau a celuilalt…”.
Învățatul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură și am observat un lucru. De câte ori omul s-a ridicat și și-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau...”, de atâtea ori, îndată l-a înhățat Satana în cursa păcatului. N-a pățit oare și Adam așa? Voia să fie complet „liber” și a căzut în cea mai rușinoasă robie a lui Satana.
Lauda omului: „fac ce vreau...”, tradusă în românește, înseamnă că face diavolul ce vrea el.
Libertate adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în ascultare de El și de poruncile Lui. Libertatea, așa cum o înțelege lumea de azi, este o rușinoasă robie la diavolul.
Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a câștigat-o scumpul nostru Mântuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-a eliberat din jugul cel rușinos al robiei lui Satana. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slobozi… Să rămânem dar tari în această libertate; să nu ne plecăm iarăși sub jugul robiei” (Gal 5, 1).
Însă, vai, cei mai mulți creștini „au căzut din această libertate” (2 Petru 2, 20), rupând legătura cu Tatăl ceresc.
Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc! Această rupere este începutul pierzării sufletești. Dar să luăm aminte că tot aici este și începutul mântuirii sufletești.
Primul pas al mântuirii sufletești tocmai acesta este: să-ți dai seama ce fel de legătură ai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. Să te retragi în cămara sufletului tău și să te întrebi: „Oare cum stau eu față de Dumnezeu? Oare mă pot înfățișa înaintea Lui ca un copil ascultător al Lui?”...
Începutul mântuirii nu stă în ocoșeli de acestea: „Fac ce pot și pentru suflet, mă silesc să-mi fac și datoria de creștin...”, ci stă în întrebarea categorică, precisă: Ești tu într-o legătură vie și necurmată cu Tatăl ceresc, ori ești într-o legătură stricată? Ești tu „acasă”, ori ești dus de „acasă”?... Trăiești în ascultare de Tatăl ceresc, ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieșit din această ascultare?
Fratele meu! Eu pun în fața ta întrebarea: Ești tu „acasă” ori ești dus de „acasă”? Fă-ți tu singur socoata!