„Sfârșit creștinesc”...
Costică Iacobuță - Strângeți fărâmiturile Vol. 6
O parte din vorbirea fratelui Costică Iacobuță la adunarea de priveghi de la Beiuș - 6 noiembrie 1988
(...) Ca să ajungem la El, trebuie să intrăm în mijlocul grădinii, nu să stăm pe margini. Acolo este pomul acesta care rodește de douăsprezece ori pe an, ale cărui frunze se folosesc... la ce? La vindecarea neamurilor. El, Domnul Iisus, e în mijlocul grădinii raiului. Rănile Lui folosesc la vindecarea neamurilor. Ferice de cine-și spală hainele în sângele Mielului, ca să aibă drept la acest pom. Dar până să ajungem la acest pom, trebuie să intrăm pe porți.
Cele zece fecioare au ajuns în fața porților? Au ajuns. Celor cinci înțelepte li s-a deschis, au intrat. S-a strigat și în fața lor, cum spune psalmistul în Psalmul 24: „Porți, ridicați-vă capetele, ca să intre Împăratul Slavei!” Pentru Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, s-au deschis porțile când a fost trimis în lume prin Fecioara Maria. Iar după moartea Sa, când El a ajuns cel dintâi la porțile Raiului, a trebuit să se strige și pentru El: „Porți, ridicați-vă capetele, ca să intre Împăratul Slavei!” S-au deschis atunci porțile și au rămas deschise [pentru toți cei care-L urmează pe El], așa cum zice arhidiaconul Ștefan: „Văd cerul deschis și pe Fiul lui Dumnezeu la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Cerul a rămas deschis.
S-a dus Domnul Iisus și la porțile iadului, așa cum spune Sfântul Petru. S-a dus ca să propovăduiască duhurilor din închisoare. În iad. Și acolo s-a strigat: „Porți, ridicați-vă capetele!” S-au deschis și a intrat Domnul. Și pentru momentul când Domnul Iisus a intrat în iad, iadul s-a transformat în fericire, în liniște, în tăcere. Focul n-a mai ars, durerile n-au mai chinuit. Fiecare a putut primi vestea cea bună. Și cine a crezut a fost izbăvit. Nici acolo n-au crezut toți. Nici ieri, nici astăzi nu cred toți în sfântul Cuvânt și nu-l primesc toți. Dar ferice de cine îl crede, de cine-l primește. Ferice de cine-și spală hainele în sângele Mielului, ca să poată gusta din pomul vieții. Dar până [să ajungă] la pom, să poată intra pe porți în cetate.
Spune tot Sfântul Ioan în Apocalipsa: „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Domnul nu-i spărgător de uși. Astăzi stă El la ușa inimii noastre și bate El: „Fiule, deschide-Mi!” Mâine, așa cum a ajuns acum sora Florica în fața porților lui Dumnezeu, mâine oricare dintre noi ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu. Când vom ajunge în fața porților ce se va striga? Ceea ce s-a strigat pentru cele cinci fecioare înțelepte: „Porți, ridicați-vă capetele, ca să intre fecioarele înțelepte!”? Sau ceea ce s-a strigat pentru cele neînțelepte: „Porți, închideți-vă!”? Au ajuns și ele și au bătut și ele. Li s-au mai dat drumul? Nu li s-a mai dat drumul, dragii noștri.
Momente ca acestea sunt dintre cele mai deosebite ale vieții noastre. Recunoaștem că El este începutul vieții? A fost, este Domnul Iisus începutul vieții noastre? Fie că recunoaștem, fie că nu, așa este. De la El am primit frântura de viață din sufletul nostru. Și uitați-vă, când El Își ia comoara, când a luat sufletul tainic pe care l-a pus în noi, ce mai facem acum cu vasul? Inima cea mai scumpă, mama cea mai dulce, soția cea mai iubită, ce mai faci cu ea? Oricât ai vrea, oricât ai ține de ea, nu mai poți... Trebuie să o duci acolo unde a fost rânduit de Dumnezeu pentru o vreme, până mâine dimineață. (...)
În momentul când Domnul Iisus a pătimit, când s-a cutremurat pământul, când soarele s-a întunecat, când a plâns cerul și pământul trei ceasuri, în timpul cât Domnul Iisus era atârnat pe cruce pentru mântuirea noastră (trei ceasuri... știe El cât au fost de lungi acele trei ceasuri), când cerul a fost în doliu, când pământul a fost în doliu, când întuneric gros era pe toată fața pământului, așa cum spune Evanghelistul, multe morminte s-au deschis, multe trupuri ale sfinților au înviat, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora, ca o dovadă netăgăduită a învierii din morți.
Domnul Iisus spune: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață”. Acum a ajuns și sufletul sorei Florica în fața porților lui Dumnezeu, chiar dacă trupul, pentru o vreme, rămâne în pământ, până în ziua învierii; că și el va fi ridicat, ca să-și primească transformarea și să primească răsplata, așa cum citeam la început: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui”. După meritele, după trăirea, după credința, după ascultarea și slujirea noastră, a fiecăruia în parte, dragii noștri. Ea a ajuns în fața porților, după o cenzură grea, după o suferință îndelungată. Știe Domnul... pe undeva, poate că mai era un pic de zgură, vreun pic de cenușă, de ceva firesc, lumesc sau pământesc în noi. Dar - așa cum zice sfântul Cuvânt - chiar și aurul, care piere, totuși este încercat și curățit de șapte ori. Acesta-i numărul desăvârșirii, fraților și surorilor. De șapte ori este lămurit în foc. (...) Nouă nu ne place aurul de șapte karate, sinceri să fim. Nici din acela de paisprezece nu mai vrem. Acum căutăm din acela de douăzeci și patru de karate. Așa este? Așa este. Ne dăm noi seama că aceste douăzeci și patru de karate înseamnă douăzeci și patru de cuptoare, douăzeci și patru de lămuriri, douăzeci și patru de topiri, ca el să fie curat și să nu mai aibă nici un pic de firicel de nisip, de nimic firesc, de nimic pământesc?
Haideți să ne gândim și la sufletul nostru, așa cum zice Domnul Iisus: „Ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, să câștige tot aurul, dacă și-ar pierde sufletul?” Pentru că cu tot aurul din lume nu ne putem câștiga mântuirea sufletului nostru. Pentru că pentru răscumpărarea sufletului nostru s-a dat sânge dumnezeiesc. Noi am fost răscumpărați cu sângele Domnului Iisus. Ferice de cine-și spală [hainele în el]! Vrem să gustăm din această fericire? Vrem să gustăm din făgăduințele vieții veșnice și din puterile veacului viitor? Haideți, prin credință [se poate să ni le spălăm], dacă nu ne-am păstrat viața creștină așa cum am primit-o.
Noi ne-am născut creștini, noi am fost încreștinați prin Botez. Și la toate slujbele, așa se roagă preotul: „Sfârșit creștinesc...”. Noi cum ne rugăm? Ne rugăm și noi dimineața și seara și-L rugăm pe Domnul: „Doamne, dacă în noaptea asta nu mi-ai luat sufletul și viața și mi le-ai lăsat, ajută-mă astăzi [dacă mă vei lua], să am un sfârșit creștinesc! Ajută-mă în noaptea aceasta să pot dormi ca un creștin. Dar cum, creștinii nu dorm ca toți oamenii? Nu, nu! Nu mănâncă ca toți oamenii. Nu muncesc ca toți oamenii. Nu se îmbracă ca toți oamenii. Nu vorbesc ca toți oamenii, nu merg ca toți oamenii, nu dorm ca toți oamenii. Că zice Sfântul Pavel: „Fie că mâncăm, fie că dormim sau facem altceva, noi suntem ai Domnului”. Și atunci noi nu dormim ne-ntorși de seara până dimineața. „Eu dormeam, zice David, dar inima mea veghea.” Și dacă vine diavolul cu o ispită, [știu că] eu sunt copilul lui Dumnezeu și-i spun: „Înapoia mea, Satano!” Și prin somn? Și prin somn! De ce? Noi nu trebuie să dormim ca alții. Noi nu trebuie să mâncăm ca alții, nici să bem ca alții, nici să umblăm ca alții. Să nu muncim ca alții. De ce? Fiindcă trebuie să căutăm să muncim cinstit, să muncim corect, pentru ca banul pe care îl primim, răsplata de la serviciu [să fie] după muncă. Iar răsplata din veșnicie, după trăirea noastră. Pentru ca nu cumva lemnul sau cuiul din grindă, furat de la întreprindere, să ne răpească dreptul de mântuire.
De aceea noi nu trebuie să lucrăm ca ceilalți oameni. Noi nu trebuie să umblăm ca ceilalți oameni. Noi nu trebuie să trăim ca ceilalți oameni. Ci vrem să trăim o viață cu adevărat creștinească. Am primit sufletul, duhul de viață, de la Dumnezeu. Am fost încreștinați prin Botez și acum [suntem] chemați la [lupta] aceasta, pentru ca la capătul vieții să putem spune și noi: „Sfârșit creștinesc...”. Dar, ca să putem avea sfârșit creștinesc atunci când vom ajunge în situația aceasta ca sora Florica, trebuie să spunem în fiecare dimineață și în fiecare seară: „Sfârșit creștinesc vieții noastre dă-ne, Doamne Iisuse”. [Să fim gata pentru] sfârșit creștinesc și în noaptea aceasta, așa cum ne rugam noi din anii tinereții noastre, când ne-am întors la Domnul și când cântam și pe meleagurile acestea împreună cu cei cu care ne-am cunoscut: „Cum nu-i mâine dimineață ziua revederii”; „Adă, Doamne, dimineață ziua revederii!” Și-L rugam pe Domnul: „Doamne Iisuse, dacă n-ai venit în noaptea aceasta și nu ne-ai chemat la Tine, ajută-ne astăzi să veghem și dă-ne sfârșit creștinesc vieții noastre, ca, dacă vei veni în ziua aceasta și ne vei chema la Tine (căci cine e sigur pe ziua de astăzi sau pe ziua de mâine?), să ne găsești vrednici și să ne poți da și nouă sfârșit creștinesc”. Ținem noi la aceasta, să trăim în fiecare clipă și în fiecare zi a vieții noastre [așa încât să avem] un sfârșit creștinesc și, la capătul călătoriei, să putem spune și noi cuvintele Răscumpărătorului nostru: „Tată, în mâinile Tale Îmi predau Eu duhul. Primește-Mă”? Așa a rostit Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ultimele Sale cuvinte de pe cruce. Și Tatăl L-a primit.
Pe noi poate ne-au învățat părinții noștri să zicem Tatăl nostru. Dar pe undeva s-a putut strecura în viața noastră și starea cealaltă: „De ce-Mi ziceți «Doamne, Doamne» și nu faceți ce vă poruncesc Eu?”. Noi să-I putem spune Tată din toată inima, împreună cu Domnul Iisus, împreună cu arhidiaconul Ștefan, care la fel s-a rugat, întâi pentru cei care l-au martirizat: „Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac”. Și după ce au putut ierta din toată inima, și după ce s-au putut ruga pentru răstignitori, după aceea au putut spune și așa: „Primește Duhul Meu”. „Sfârșit creștinesc”... Da, sfârșit creștinesc au avut! Și sfârșit creștinesc au toți cei care se luptă, care trudesc și care vor ca să trăiască în felul acesta.
De aceea, dragii noștri, încheiem tot cu cuvintele acestea: îndoliată și fericită familie. Îndoliați, dar și fericiți prieteni, rude, frați și surori, ferice de-acum încolo de cei care pot spune și pot avea un sfârșit creștinesc, pentru ca atunci, la capăt, să se poată striga și pentru ei, și pentru noi: „Porți, ridicați-vă capetele!” Ca să nu se strige: „Duceți-vă de la Mine”, de la porțile Împărăției lui Dumnezeu. Și de acolo mai este un drum. Pe drumul acela au apucat fecioarele neînțelepte. Este un drum care duce la iad. Căci de acolo, după ce au ajuns în fața porților, li s-a spus: „Nu vă cunosc”. Au ajuns unii și au spus: „Doamne, Doamne, deschide-ne! Noi am prorocit în Numele Tău! Noi am făcut minuni, noi am făcut așa... Deschide-ne și nouă!” Strigau ca și cum L-ar fi obligat pe Dumnezeu, așa cum oamenii din vremea lui Noe ar fi vrut să-l oblige pe Noe să le deschidă, pentru că au lucrat și ei la corabie. Le-a putut el deschide? Nu le-a putut. „Nu-i de mine încuiată ușa”, le-a răspuns el. Poate lui i s-ar fi muiat inima și le-ar fi dat drumul; dar ar fi pierit cu toții, nu? În momentul când ar fi deschis ușa corăbiei, vă dați seama ce s-ar fi putut întâmpla. „N-am închis-o eu.” Tot așa, noi putem acuma deschide Împărăția lui Dumnezeu și-L putem ruga să ne pregătească sfârșit creștinesc. Dar ne-o putem și închide.
Fiecare în parte să ne deschidem inima acum. Așa cum aminteam adineaori, la ușa inimii noastre stă Domnul Iisus și zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și dacă deschide, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3, 20). Merităm noi starea aceasta așa de înaltă? Acum stă El la ușa inimii noastre și bate. Mâine [vom fi noi] în situația aceasta. Acum stă sora Florica la poarta Cerului și bate. Sau poate nu trebuie nici să bată. Ajunsă la poartă, porțile se ridică. Îngerul ei primit la Botez, care a chemat-o la Dumnezeu și a ajutat-o și să trăiască o viață de suferință, dar credincioasă, va spune: „Porți, ridicați-vă capetele!”. Ce va striga îngerul nostru în fața Porților Cerești?
Domnul Iisus spune despre copii: „Lăsați copilașii să vină la Mine. Cine primește un copilaș în numele Meu pe Mine Mă primește”. Îl respingi pe el, pe Domnul L-ai respins. Îl primești, pe Domnul Îl primești. „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, că îngerii lor văd pururea fața Tatălui Meu”. Deci, ei intră în cer, se duc în fața Domnului și-I spun despre viața frumoasă și nevinovată a copiilor. Oare îngerii noștri mai văd fața lui Dumnezeu [cu bucurie]? (...) Se mai pot duce în fața lui Dumnezeu și, în clipa plecării noastre, să strige: „Porți, ridicați-vă capetele!”?
De aceea, să ne întoarcem la Domnul din toată inima. Să ascultăm cu întreaga noastră ființă și să trăim sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu, ca El să ne dăruiască și nouă sfârșit creștinesc; iar când și noi vom ajunge în fața Porților, să se strige și pentru noi: „Porți, ridicați-vă capetele!” Amin. Slăvit să fie Domnul!