Morții care mor în Domnul

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de priveghere de la Beiuș - 6 noiembrie 1988

Preaiubiții noștri frați și surori, suntem în jurul unui sicriu. Un sicriu totdeauna înseamnă sfârșitul unei vieți.

La sfârșitul fiecărei vieți, noi suntem îndemnați, din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, să luăm seama la cel care a dus viața aceasta pe pământ și a sfârșit în felul acesta. Din Sfânta Scriptură, care este Cartea Vieții și cartea de temelie a creștinismului, a tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu și doresc să sfârșească viața aceasta în slujba Lui și în brațele Lui, noi am învățat de la început, văzând și urmărind, felul de purtare al tuturor credincioșilor față de cei care au murit în Domnul.

În multe locuri în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu este scris despre fericirea celor care mor în Domnul, despre fericirea celor care au trăit în Domnul, cu El, în slujba Lui și și-au dus viața credincioși până la capăt și au încheiat fericit această slujbă, această viață în Domnul.

De la început a fost un cuvânt frumos despre sora noastră Florica. Ea, acuma treizeci și câțiva de ani, într-o vreme ca asta, ea s-a predat Domnului; era copil... s-a hotărât pentru Domnul. Și cel dintâi cuvânt în hotărârea ei de predare a fost: „Doresc să fiu găsită în Domnul când va veni El”. Fratele Valer și-aduce bine aminte de acest moment impresionant care s-a petrecut în Tărcăița.

Pentru noi, totdeauna sfârșitul unei vieți credincioase în Domnul e un exemplu minunat; și sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu spune: „Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Fie că o mamă este tânără, fie că este bătrână, fie că este un frate tânăr, fie că este bătrân, odată ce și-a sfârșit viața biruitor în Hristos, el devine pentru noi toți un exemplu minunat, la sfârșitul felului de viețuire al căruia Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să privim, cu obligația să-i urmăm credința.

Am dori din toată inima ca, la sfârșitul felului de viețuire al sorei noastre, să fim cu băgare de seamă. Ea e o mamă tânără... Tânără ca vârstă, dar matură în ce privește credința și comportarea ei serioasă în slujba lui Dumnezeu. La acest fel de viețuire putem privi cu băgare de seamă și cu luare aminte. Și avem ce exemplu să urmăm, pentru că și-a dat toate silințele să trăiască cu seriozitate, cu evlavie și cu ascultare sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Am dorit foarte mult să citim un verset din Sfânta Scriptură, care este scris la Apocalipsa capitolul 14, versetul 13 și care spune așa: „Și am auzit un glas din cer care zicea: «Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul. Da, zice Duhul Sfânt, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează»”. Cât de important verset și ce mare cuvânt al lui Dumnezeu este acesta! În puține locuri este scrisă, în cuvintele Domnului, porunca aceasta: „Scrie aceste lucruri! Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu: «Ferice de cei care mor în Domnul»”. Acesta este exemplul cel minunat și porunca cea mare pentru toți cei care își sfârșesc viața în credință.

Dar dacă Mântuitorul a spus în sfântul Său Cuvânt și în toate referirile cu privire la viața veșnică că sunt două feluri de oameni (și noi știm acest lucru; în orice confesiune, în orice neam, în orice limbă, în orice loc sunt două feluri de oameni. Numai două feluri de oameni: buni și răi. Cei care vor fi de-a dreapta Domnului și cei care vor fi de-a stânga Domnului. Și, dacă celor care sunt de-a dreapta Domnului și vor fi de-a dreapta Domnului, Domnul le va spune în ziua aceea: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu și moșteniți împărăția care v-a fost pregătită vouă de la întemeierea lumii”, trebuie să fie un cuvânt și pentru cei care n-au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Și celor care vor fi de-a stânga Domnului, și lor le va zice în ziua aceea Domnul: „Duceți-vă, blestemaților, de la Mine în focul veșnic, care a fost gătit diavolului și îngerilor lui, de la începutul lumii”. Și se vor despărți pentru totdeauna. Cei drepți vor merge în slava lui Dumnezeu și în Împărăția cerească, iar cei nedrepți vor merge în osânda și ocara veșnică, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Și spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Focul lor nu se va stinge niciodată, viermele lor nu va muri și fumul chinului lor se suie spre cer în vecii vecilor”. Și atrage Sfântul Apostol Pavel atenția asupra acestor mari adevăruri când zice: „Uitați-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu. Bunătate față de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și asprime față de cei care nu ascultă acest Cuvânt”.

Și, dacă este scris: „Ferice de-acum de morții care mor în Domnul”, ce se poate spune despre ceilalți? „Vai de-acum de morții care mor fără Dumnezeu!” Putem constata cu toată groaza și cu toată seriozitatea acest adevăr. Cum însă, în Cuvântul lui Dumnezeu, lucrurile bune și frumoase sunt spuse cu multă tărie, dar cele care sunt spre osândă și spre durere sunt spuse cu mult regret, cu multă reținere, cu multă întristare de către Domnul, noi trebuie să ținem seamă de amândouă aceste categorii și de amândouă aceste răsplăți.

La moartea marelui om, istoric al poporului nostru, Nicolae Iorga, a venit un țăran înțelept din Bucovina, cam din locul de pe unde fusese de naștere Nicolae Iorga. Și, la moartea lui, omul acesta a spus și el trei cuvinte. Sunt pline de înțeles și pentru noi. El a spus așa: „Lemne bune, lemne rele, toate ard; numai căldura lor nu-i la fel, numai cenușa lor e alta. Zile bune, zile rele, toate trec; numai noaptea lor nu-i la fel, numai rodul lor e altul. Oameni buni, oameni răi, toți mor; numai moartea lor nu-i la fel, veșnicia lor e alta”.

Numai două feluri de oameni sunt: credincioși și necredincioși; drepți și nedrepți; buni și răi.

Totdeauna noi trebuie să gândim la aceste lucruri. Dar când ne găsim lângă un sicriu, cum ne găsim acuma, cel mai important lucru și cel mai însemnat pentru noi este să gândim bine la sfârșitul acestor lucruri, pentru că este scris: „Mai bun este sfârșitul unui lucru, decât începutul lui”. Și un alt cuvânt înțelept spune: „Dacă sfârșitul este bun, toate sunt bune. Dacă sfârșitul e rău, în zadar e tot”. Acesta este examenul prin care trebuie să trecem toți.

Câtă vreme un elev învață mereu în școală, poate să aibă și note slabe, poate să aibă și lipsuri, poate să aibă și căderi; dar dacă la examen el a trecut cu bine, a căpătat premiul, nimeni nu-și mai aduce aminte de notele lui slabe și de căderile lui din cursul anului de învățământ. Când însă un elev sfârșește rău și la examen el cade, toate lucrurile bune, tot ceea ce a avut el bine și notele bune din cursul anului lui de învățământ nu valorează nimic. El a pierdut examenul, el a rămas fără cunună, el a rămas fără premiu, el a rămas fără trecere.

Moartea este examenul cel important al fiecăruia dintre noi. Până la moarte putem avea și scăderi, că nici un om care este viu nu-i fără greșeli, cum spune cuvântul: „Ci numai Tu singur ești Fără păcat”. Dar dacă sfârșitul este bun și omul și-a dat silința din toată puterea lui să realizeze o trăire în Hristos și îl găsește moartea în Hristos, toate slăbiciunile și toate greșelile lui [se uită], că oameni suntem, nimeni dintre noi nu este fără de păcat. Dar Dumnezeu ține seamă de vremea de pocăință, de ceasul întoarcerii la Dumnezeu și de hotărârea lui sfântă; și tot ce a fost trist și greu în trecut, dacă la examen el trece cu brio, toate lucrurile acestea slabe i-s uitate și la examenul acesta el capătă premiul.

Sfântul Apostol Pavel a spus în multe locuri din scrierile sale (cum a spus într-un loc foarte frumos pe care noi îl cităm mereu și ne aducem aminte de ceea ce este scris): „Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Lui”; și cei care Îl iubesc și zic că cred în Dumnezeu „trebuie să se depărteze de fărădelege”; „adevărat este cuvântul care spune: «Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu»”. Și a spus mereu despre slăbiciunile sale. În Romani capitolul 7, el vorbește numai despre lupta lui pe care a dus-o cu firea pământească: „Când vreau să fac binele, fac răul. Când doresc să mă ridic, mă găsesc că am căzut”. Asta este lupta pe care fiecare dintre noi o cunoaștem și știm că avem nu numai stări înălțătoare, de slavă și de bucurie, ci și stări de amărăciune și de întristare, când suntem doborâți de tot. Dar dacă sfârșitul este bun... dar dacă, prin toate încercările acestea, noi ne ridicăm odată cu putere și spargem acest tavan și această perdea de întuneric și de stricăciune și o rupem cu viața pe care am trăit-o jos, în întuneric, și ne ridicăm în lumină, sfârșitul frumos, sfârșitul binecuvântat încununează viața noastră.

Totdeauna suntem fericiți când stăm și petrecem în veșnicie pe unul dintre aceste suflete care au luptat și, prin harul lui Dumnezeu, s-au curățit și s-au sfințit. Acest suflet a trecut - pe noi toți ne-a uimit, mai ales în acest an din urmă din viața ei - prin niște suferințe îngrozitoare. Am fost adeseori lângă patul ei... ne-am plecat genunchii și am vărsat o lacrimă, rugând pe Dumnezeu să-i dea putere să reziste în mijlocul acestor încercări. Suferința este o școală îngrozitor de grea. Și puțini sunt cei care trec biruitori prin școala aceasta. Cei mai mulți, în mijlocul necazurilor, cârtesc; se ridică împotrivitori, contra lui Dumnezeu, Care, în înțelepciunea Lui, trimite, pentru curăția și pentru sfințirea noastră, mijlocul acesta al sfințirii. Suferința e de mai multe feluri: e suferință trupească, e suferință sufletească, suferință în familie, suferință în afară, suferință duhovnicească. Oricare ar fi felul de suferință prin care Dumnezeu ne supune și ne trece pe noi, El are ca scop curățirea și sfințirea noastră. Dacă în mijlocul suferinței noi nu cârtim contra Domnului, dacă nu ne întoarcem cu dispreț spre Domnul și cu fața spre lume, cum s-a întors femeia lui Lot când a ieșit din Sodoma, cu părere de rău pentru ce lăsa în urmă, pentru viața păcătoasă de acolo, pentru relațiile păcătoase pe care le avea acolo, dacă noi nu ne întoarcem ca ea, ca să ne prefacem stâncă și pildă de neascultare și de pedeapsă, ci ne întoarcem spre Dumnezeu, lumina care vine de la Dumnezeu - prin suferință, pentru noi - ne luminează cugetele și ne sfințește viața.

Am trăit și am trecut prin multe cuptoare de suferință. Unii au mers spre suferință cu fața înainte, primind-o, când n-au putut cu bucurie, cu răbdare și cu smerenie din mâna lui Dumnezeu. Cum a primit-o Mântuitorul. În grădina Ghetsimani S-a rugat: „Tată, dacă-i cu putință, depărtează de la Mine. Totuși, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Și S-a dus spre cruce, când a simțit că asta este voia lui Dumnezeu, să sufere, S-a dus spre cruce cu fața înainte, nu cu spatele. Am cunoscut foarte mulți oameni care n-au mers de bunăvoie (de bunăvoie puțini oameni merg) spre suferință. Dar când Domnul le-a rânduit drumul suferinței, n-au mers cu fața spre suferință, fiind gata să o poarte cu demnitate și cu respect, și cu ascultare de Dumnezeu, ci s-au dus cu spatele, regretând mereu, ca femeia lui Lot, ce lăsaseră în „Sodoma”... Nedorind să ajungă să treacă prin cuptor.

Ce deosebire e între [unii ca aceștia și] cei trei tineri pe care Domnul i-a pus, pentru credința lor, în încercarea focului din cuptorul împăratului necredincios. Ei au spus: „Împărate, noi nu ne închinăm idolului tău. N-avem nevoie să-ți răspundem la amenințările tale. Știm că Dumnezeul nostru poate să ne scape. Dar chiar dacă nu ne scapă, noi nu ne vom închina idolului. Îl vom iubi și vom crede, și-L vom asculta pe Dumnezeu”. Și s-au dus cu fața înainte spre cuptorul de foc încins de șapte ori. Și ce s-a întâmplat? Fața lor a strălucit. Cuptorul nu le-a ars, decât legăturile. Ei umblau cântând în mijlocul focului și cel care îi însoțea acolo strălucea, era Fața Fiului lui Dumnezeu, Care era cu ei.

Când mergi spre suferință având credința în Dumnezeu, focul acesta nu te arde, nu te nimicește; te face numai strălucitor și-ți arde numai legăturile păcătoase care te țineau și te chinuiau în urmă. Și-ți dezleagă aceste legături, ca să poți umbla liber, având în față pe Fiul lui Dumnezeu.

Aceasta este școala suferinței, aceasta este taina suferinței pe care Dumnezeu o descoperă alor Săi numai acolo. Am trecut prin astfel de împrejurări. Acolo, când nu mai aveai nici un fel de legătură cu nimeni de pe pământ, numai cu Dumnezeu, acolo Domnul găsește alte mijloace, deosebite, cu care să-ți poată întări și să-ți poată curăți și sfinți viața, deosebit de cele care sunt în viața aceasta.

Noi aici avem trei mijloace de sfințire: Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea și adunarea frățească. Acolo, când ești lipsit de toate acestea, legătura noastră cu Dumnezeu se face altfel: prin puterea lui Dumnezeu.

Sfinții apostoli, când au fost în locurile cele mai grele, au simțit în mod deosebit acea tainică descoperire și putere a lui Dumnezeu care îl însoțește pe om și îl călăuzește numai acolo; nici înainte de foc, nici după foc. Dar în mijlocul focului și suferinței, Dumnezeu îți dă putere. Orice credincios care a trecut prin momente grele... Ați trecut vreodată cu credință printr-o operație grea, ați trecut vreodată cu credință printr-un accident grav, ați trecut printr-o mare primejdie; atunci, dacă ați trecut cu credință, știți acel mijloc tainic pe care Dumnezeu Și-l descoperă față de noi atunci când suntem în momentele cele mai grele. Nici înainte, când n-aveam nevoie, nici după ce am scăpat nu avem descoperirea acestei lumini. Dar în momentul cel greu, Dumnezeu ne dă putere.

În veacurile de la început ale creștinismului, trei sute de ani - spune istoria creștină, istoria Bisericii că cei credincioși au trecut prin tot felul de chinuri. Cu sutele, cu miile i-au ucis împărații păgâni: i-au ars de viii, i-au aruncat la fiare, i-au chinuit în fel și fel... E plină istoria martirilor Bisericii de frați și de surori ale noastre, tineri și bătrâni, care au trecut prin suferință pentru Hristos, dar au trecut biruitori. Și ei erau oameni și aveau și ei dureri fizice, și aveau și ei trup pământesc; și pentru ei durerea și suferința, și focul ardea, și cuiul străpungea, și sabia scrâjila. Și... cuiele băgate pe sub unghii, și toate celelalte erau mijloace de suferință supraumană. Dar în momentul în care trebuiau să sufere, Dumnezeu le da putere și în așa fel aveau putere, încât puterea sufletească biruia puterea durerii fizice; și au trecut biruitori, și nu s-au lepădat de Dumnezeu. Ei n-au avut această putere înainte de suferință și n-au avut nevoie de ea nici după. Dar în momentul suferinței, Dumnezeu le-a dat putere.

Cam în felul acesta se întâmplă cu oricine trebuie să treacă prin suferință, dacă-i credincios.

Noi am văzut-o pe sora noastră. N-am simțit durerile prin care a trecut... dar le-am putut înțelege. A trecut prin niște dureri înspăimântătoare. Cei sănătoși sau cei care n-au trecut niciodată nu-și pot da seama ce înseamnă aceste dureri. De unde a avut puterea să rabde și să rămână credincioasă, și să nu cârtească împotriva lui Dumnezeu, să zică: „De ce, Doamne?” N-a zis niciodată. A stat liniștită și iată acum ce liniște plutește și pe fața ei! Cât a suferit și totuși ce liniște pe fața ei, când a trecut în veșnicie! E liniștea pe care i-a dat-o Dumnezeu duhului ei, sufletului ei. Și liniștea aceasta o dă Dumnezeu la toate sufletele care trec biruitoare la Domnul.

Când Părintele Iosif a trecut în veșnicie, el suferise [înainte] șapte operații, din care două nu s-au vindecat niciodată... Zece ani a suferit de tuberculoză și cancer, două boli care nu cruță pe nimeni. Și ajunsese la 33 de kilograme, pe patul morții... că îl puteam purta pe mâini ca pe un copil... Și nici nu știam de unde să-l prindem când trebuia să-l schimbăm și să-i pansăm rănile, că era tot trupul lui plin de răni și vânătăi. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se și plângând. Pe fața lui, după ce a murit și i-am așezat mâinile frumos, s-a așternut o pace veșnică și o seninătate cerească. Am rămas străpunși la inimă de transformarea pe care o dă Dumnezeu, prin moarte și prin ultima suferință, nu numai sufletului, ci și trupului celui credincios care a trecut spre veșnicie.

Mulțumesc lui Dumnezeu că El mi-a ajutat să pot ține pe umărul meu capul mamei mele trei zile înainte de moarte. Nu-i har mai mare pentru un copil, decât, în clipa morții [părinților], să fie lângă mama lui, lângă tatăl lui. Să-i liniștească inima, să-i ude buzele arse de febra morții cu un picur de apă, cu o batistă muiată în apă... Să ții capul mamei pe umărul tău, capul aceleiași mame care ți-a ținut capul tău pe sânul și pe umărul ei atât de mult... Să speli trei zile după mama ta, care a spălat ani de zile după tine... Să-l poți ajuta pe cel care tea ajutat pe tine. Iată una dintre cele mai mari datorii și dintre cele mai sfinte bucurii pe care o dă Dumnezeu unui copil care-și cinstește părinții, pe mama sa și pe tatăl său.

Dar Dumnezeu nu lasă niciodată un astfel de om, care a trecut prin suferință cu demnitate, cu răbdare și cu credință, fără o ultimă mângâiere în ziua morții sale. E o mare bucurie pentru noi când copiii noștri sau soțul nostru, sau soția noastră, sau părintele nostru, în clipa morții sau în clipa suferinței grele, e lângă noi. Ne liniștește cu un cuvânt, ne stâmpără buzele arse cu o batistă udă sau cu un strop de ceai. E mare bucuria aceasta și toți trebuie să facem această datorie sfântă față de cei pe care-i avem. Vai de acela care-și neglijează părinții lui! Pe mama lui care, în clipa morții, ar avea mai multă nevoie ca oricând de el să-i fie aproape și nu-i. Ferice de acela care își face datoria față de tatăl său și față de mama sa. Că, după datoria față de Dumnezeu, datoria față de părinți e cea mai mare și sfântă. După cele patru porunci din cele zece porunci privitoare la obligațiile față de Dumnezeu, a cincea poruncă e obligația față de părinți. De aceea e așa de sfântă datoria aceasta și Mântuitorul a repetat-o cu buzele Lui când a zis: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit pe pământ, să trăiești multe zile”. Pentru că fericirea noastră de pe pământ și din veșnicie depinde în foarte mare măsură de felul în care ne-am împlinit noi datoria față de părinții noștri. Și, dacă față de părintele cel trupesc e atât de multă datorie, ce datorie e față de părintele sufletesc! Spune un cuvânt așa: „Dacă părintele tău trupesc și cel sufletesc au aceeași trebuință de tine în aceeași clipă, dator ești să ajuți întâi pe părintele tău cel sufletesc și după aceea pe cel trupesc. Căci părintele trupesc te-a născut pentru viața asta, dar părintele sufletesc te-a născut pentru viața veșnică.

Noi, cu sora Florica, petrecem astăzi încă un suflet scump dintre cei care au alcătuit totdeauna o podoabă în Lucrarea lui Dumnezeu. Scaunul ei din biserică n-a rămas multă vreme gol. Sau scaunul ei din adunare a fost totdeauna ocupat. Tot ce a putut face din dragoste pentru Domnul, a căutat să facă, la nivelul puterii și condițiilor ei.

Ea continuă șirul unor pierderi mari pe care le-am avut aici... E așa de aproape timpul și amintirea pierderilor mari și dureroase care ne-au încercat, când a trebuit să-l petrecem în veșnicie pe părintele Gavriș, fratele nostru iubit, scumpul copil al lui Dumnezeu care a rămas o pildă de răbdare și de dragoste în mijlocul nostru. L-am petrecut pe fratele Petre de la Săucani, unul dintre cei mai minunați copii ai lui Dumnezeu pe care i-a cunoscut nu numai viața noastră, [ci] istoria noastră și locurile noastre! Petrecem mereu câte un sfânt în cer. Și ne rămâne în urmă fiecăruia un exemplu pe care trebuie să-l urmăm. Și o datorie să ne rugăm lui Dumnezeu să nu lase locul lor gol în Lucrarea lui Dumnezeu, acum când este atât de mare nevoie de oameni care să fie lumini în mijlocul întunericului și sare în mijlocul stricăciunii. Oriunde este un credincios: într-o familie, într-o societate, într-un serviciu, într-un loc, într-o cetate, el este o valoare (...).

[Când unii dintre frații] noștri s-au dus și au putut să îngenuncheze în Ghetsimani sau pe piatra Sfântului Mormânt, sau lângă casa Martei din Betania, ne-au spus, la întoarcere, ce momente cerești au trăit ei acolo. Unde a trăit un om sfânt totul este sfânt... și orice amintire, și orice loc, și orice piatră pe care calci. Totdeauna când te apropii de un loc unde a trăit un sfânt trăiești momente binecuvântate; pentru că puterea lui Dumnezeu care a fost peste el a rămas acolo și ne impresionează de fiecare dată.

Am trecut pe la Curtea de Argeș... acolo unde legenda spune că meșterul care a construit [mănăstirea] și-a îngropat în zid soția lui. Ce se întâmplase? Lucrau zi și noapte și ce se lucra ziua se dărâma noaptea. Și cineva a venit și le-a spus: „Așa se va întâmpla și nu veți putea voi ridica această Casă a lui Dumnezeu decât atunci când sufletul cel mai iubit și cel mai curat dintre cei pe care îi iubiți voi va fi îngropat în zid”. Erau nouă meșteri și cu Manole zece. Manole... care înseamnă Emanoil, Emanuel, care înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Lucrau la mănăstirea aceasta. Și, când i-a venit înștiințarea că trebuie să îngroape în zid ființa cea mai iubită, [cum] ei își aveau fiecare soțiile lor, s-au hotărât: „Pe cea care vine mâine dimineață prima să ne aducă mâncare, pe aceea noi o vom îngropa în zid, ca să putem ridica odată acest lăcaș de închinăciune al lui Dumnezeu cum să nu mai fie altul”. Fiecare se ruga în gândul lui: „Doamne, să nu fie soția mea...”. Meșterul Manole și-a văzut soția lui venind prima. Îl iubea, ținea la el, dorea să-i aducă ea cea dintâi bucurie lui. Când a văzut-o venind de departe, a zis: „Doamne, trimite o ploaie și o furtună, s-o oprească, s-o întoarcă, să nu vină ea”. Domnul a trimis ploaie, Domnul a trimis furtună, dar soția iubitoare s-a dus, a trecut prin ploaie și furtună, cum trebuie să treacă totdeauna o soție credincioasă ca să-l ajute pe soțul ei. Când a văzut el că ea întâmpină furtuna și trece prin ploaie și prin necazuri, s-a rugat: „Doamne, trimite un vânt puternic, s-o întoarcă, să nu fie ea cea care trebuie s-o îngrop”. A trimis Domnul vânt... dar soția iubitoare a biruit și furtuna, și împotrivirile și s-a dus să-și facă datoria față de soțul ei, după cum făgăduise în legământ lui Dumnezeu. Când a sosit, i-a zis: „Draga mea, ce bine ar fi fost dacă nu veneai tu...”. Însă oricare ar fi venit, îl costa pe cineva la fel. Zice: „Acuma vino și așază-te... încercăm să... te zidim”. Au zidit-o, au zidit-o... S-a plâns... ea a crezut la început că e o glumă, după aceea a văzut că e serios. Și el zidea și plângea. Și în felul acesta, a zis: „Doamne, ți-am promis o făgăduință. Oricât de mult mă costă, eu trebuie să mi-o împlinesc”. Spune legenda că Ana a suspinat mereu.

Când am trecut anii trecuți pe acolo [am văzut] în zidul Mănăstirii Curtea de Argeș, deasupra altarului, în partea stângă, un semn care spunea: „Acolo a fost înmormântată Ana”. Și, după ce jertfa ei a fost zidită în zidul mănăstirii, zidurile au rămas tari și statornice și până astăzi nu s-au clătinat.

Ce a făcut soțul când a terminat și a încheiat toată lucrarea? S-a încredințat în mâinile lui Dumnezeu și s-a aruncat din vârful mănăstirii jos. Locul unde a căzut el s-a prefăcut în izvor. Și acum se cheamă Izvorul lui Manole. Oricine trece pe-acolo trebuie să se aplece și să guste din răcoarea acestei ape vii.

Toate acestea, pentru noi, sunt simboluri sfinte. Noi vedem în tot ceea ce s-a petrecut acolo taina Evangheliei, Jertfa lui Hristos și jertfa Bisericii. Jertfa Anei în zidurile acestei lumi este jertfa Bisericii în lumea aceasta. Dacă n-ar fi Biserica creștină în lume și dacă n-ar face ea, prin jertfa și prin suferințele ei, lucrarea aceasta de susținere a lumii, lumea s-ar fi prăbușit. Dacă n-ar fi un om credincios într-o casă, toată familia se prăbușește. Dacă n-ar fi un om credincios într-o cetate, toată cetatea s-ar prăbuși.

Noi suntem acum la o priveghere în jurul unui sicriu. Ceasurile noastre sunt rânduite să le petrecem aici. Două, trei, patru ceasuri, cât vom petrece, noi trebuie să le petrecem aici. Le petrecem însă în Cuvântul lui Dumnezeu și gândindu-ne la niște adevăruri care pentru noi înseamnă foarte mult, înseamnă mântuirea sufletului, dacă ținem seama de ele. Sau înseamnă pierzarea sufletului nostru, pierzarea mântuirii noastre, dacă noi nu ținem seamă de aceste lucruri.

Iată, Dumnezeu a făcut ca în țara noastră să vină o mare schimbare. Prin Lucrarea Oastei Domnului, Dumnezeu a făcut o lucrare extraordinar de mare în țara noastră. Felul cum petrecem noi acuma în jurul sorei Florica momentul acesta de priveghere și de petrecere a sufletului ei de pe pământ spre cer era felul obișnuit și sfânt în care petreceau creștinii Domnului în secolele dintâi; sau chiar și în Vechiul Testament. Când Avraam și-a îngropat-o pe Sara, soția lui, mama fiului său, cu câtă jale spune...

Noi dorim din toată inima ca aceste cuvinte pe care ni le împărtășim noi aici în jurul unui sicriu și care ne privesc pe noi pe toți să ni le putem face cunoscute și simțite cu toții. Avem, desigur, destule ocazii să ne înmormântăm ființe scumpe fiecare dintre noi. Am îngropat unii pe mama noastră, pe tatăl nostru, pe copiii noștri, frații și surorile noastre, ființe care s-au rupt parcă cu bucată adâncă din inima noastră. Dar în jurul lor nu totdeauna am putut petrece momente de adâncă reculegere sufletească și de profundă meditație biblică asupra adevărului vieții și morții. Nu totdeauna le-am putut avea. Am fost în jurul unui sicriu... dar nu totdeauna am avut nici starea sufletească necesară să putem cugeta adânc la aceste adevăruri atât de tainice și de profunde. Și poate că n-am avut nici noi și n-au avut nici alții acea posibilitate să adâncim cu adevărat taina acestor lucruri și să ne pătrundem de ele.

Am zis [că] la un interval foarte scurt de timp ne-am petrecut niște suflete scumpe din mijlocul fraților în mijlocul îngerilor lui Dumnezeu. În lunile trecute (în două luni), am petrecut patru dintre frații noștri cei mai aleși lucrători ai lui Dumnezeu: fratele Voina de la Sebeș, fratele Ilie Marini (fratele fratelui Ioan Marini), de la Lancrăm, lângă Alba Iulia, fratele Tăbăcaru de la Hunedoara, fratele Leon Andronic de la Bacău.

[Acum] o petrecem pe sora Florica. Am petrecut niște suflete iubite și scumpe spre veșnicie. Am zis: „Cât de mare lucru este să poți avea un suflet credincios în familia ta, în anturajul tău, în societatea ta, în casa ta, în cetatea ta, în lucrarea în care ești!” Din pricina acestor oameni, Dumnezeu binecuvântează, după cum din pricina luminilor vezi drumul și vezi lumea în mijlocul nopții. Cum din pricina sării se păstrează alimentele nealterate. Pentru că Domnul a zis: „Voi sunteți lumina lumii și sarea pământului”.

Stăm în jurul acestui sicriu și orice auzim spunându-se din Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu taina vieții și taina morții, în legătură cu evenimentul legat de plecarea unui suflet dintre noi, toate aceste lucruri sunt niște adevăruri care ne privesc pe fiecare dintre noi personal și de-aproape.

Am citit la început versetul 13 din capitolul 14 de la Apocalipsa, în care se spune: „Și am auzit un glas din cer care îmi spunea: «Scrie aceste lucruri, pentru că sunt cuvintele lui Dumnezeu vrednice de crezut și adevărate. Ferice de acum de morții care mor în Domnul»”. Medităm asupra acestui sfânt cuvânt al lui Dumnezeu și asupra importanței lui. Cuvântul și glasul Domnului i-a poruncit Sfântului Ioan acest lucru: „Scrie aceste lucruri, pentru că ele sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu: «Ferice de cei care mor în Domnul»”. Și Sfântul Ioan a scris. Și scrisul rămâne. Vorba zboară, scrisul rămâne. Și scrisul are o valoare mult mai adâncă decât vorba. Pentru că ceea ce spui cu gura ascultă doi sau trei, pentru două sau trei zile; dar ceea ce scrii ascultă o lume întreagă și pentru totdeauna. „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu: «Ferice de cei care mor în Domnul»”. „Ferice” zicem și noi! Ferice de voi, frați și surori care v-ați predat Domnului, v-ați hotărât pentru Domnul, v-ați unit cu Domnul, ați pus legământ cu Domnul și vă păstrați acest legământ curat. Ferice de voi și cât trăiți, ferice de voi și când muriți!... Ferice, mai ales, după moarte, pentru că voi aveți viața veșnică prin această credință.

Dar gândind la fericirea celor care mor în Domnul, trebuie să gândim neapărat și la nefericirea celor care mor, dar nu în Domnul. Care nu-L au pe Domnul, care nu s-au hotărât pentru El, care nu s-au predat Lui, care n-au început o viață nouă și nu trăiesc această viață pentru ca moartea - această taină îngrozitoare pentru mulți, dar fericită pentru cei credincioși - să-i găsească în Hristos.

S-a amintit aici că, în momentul când sora Florica - acum treizeci și nu știu câți de ani - s-a predat Domnului, ea a zis în rugăciunea ei și în hotărârea ei: „Doresc, Doamne Iisuse, să mă ajuți să fiu găsită în Tine”. Iată că a fost găsită în El! „Ferice de morții care mor în Domnul”... Ferice de tine, soră Florica! Domnul Iisus să te binecuvânteze; și să-i binecuvânteze pe toți frații și surorile noastre care au trecut în veșnicie.

Am amintit de părintele Heredea, fratele nostru iubit și scump, pe care l-am cunoscut ca pe-un sfânt al lui Dumnezeu. Am amintit pe fratele Popa Petru de la Săucani și pe atâția alții... ca să nu zic decât despre câțiva care erau de-aci de lângă noi. Dar din tot cuprinsul Lucrării Oastei Domnului și din mijlocul poporului Domnului, cât de mulți au fost frații noștri și surorile noastre care au trecut fericiți în Domnul!... Pe aceștia îi fericim. Și binecuvântăm fratii și surorile noastre care au făcut acest lucru pe care l-a făcut acum treizeci și atâția de ani sora Florica; pe care și noi l-am făcut acu’ cincizeci și atâția sau șaizeci și atâția de ani și ne-am predat Domnului, și ne-am unit cu Domnul, și am rămas cu El.

Dar nu putem încheia acest cuvânt fără o constatare tristă și fără o chemare dureroasă către cei care nu sunt în Domnul; care nu s-au hotărât pentru Domnul; care nu s-au predat Domnului; care n-au făcut legământ cu El. Și care, deci, nu pot fi între fericiții pe care vestea chemării și plecarea la Domnul îi găsește în Hristos.

Dorim din toată inima ca, lângă acest sicriu, să reamintim tuturor fraților și surorilor noastre această unică și mare problemă, de cea mai mare importanță: suntem noi sau nu suntem în Hristos? Dacă suntem în Hristos, slăvit să fie Domnul! El să ne ajute să ne păstrăm până la sfârșit această stare în Hristos, nu lângă El, nu cu El. În El! Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul în Hristos”. Lângă Hristos stau mulți. Cu Hristos merg mulți, până la încercarea cea mare. Dar dacă nu sunt găsiți în Hristos, în zadar sunt lângă Biserică, în zadar sunt lângă adunare, în zadar sunt lângă un frate sau cu un frate, dacă nu sunt în Hristos. Aceasta este singura situație și singurul loc în care noi putem fi siguri. Lângă corabia lui Noe erau mulți, în jurul corăbiei erau foarte mulți. Dar dacă nu erau în corabie când a venit potopul, i-a luat pe toți și dacă erau la un pas de corabie, și dacă erau departe.

Eu am lucrat cu Părintele Iosif opt ani de zile. Acolo erau o mulțime de tipografi care lucrau... culegeau cărțile... Dacă ați citit măcar una din cărțile Părintelui Iosif, [ați văzut] ce pline de putere erau cărțile scrise de el. Dar cei care culegeau literele, cei care tipăreau hârtia, cei care compactau cartea, cei care expediau cartea nu erau credincioși. Și am stat și m-am mirat, după ani de zile, când Părintele a trecut în veșnicie, [pentru că], după ce sute de mii de oameni s-au întors la Dumnezeu citind cărțile pe care le [culeseseră] tipografii și le tipărise domnul Weiss (așa îl chema pe mașinist) și toți ceilalți (pe care îi cunosc pe nume și acum, după cincizeci de ani) și cărțile pe care le tipăriseră ei au mântuit mii și mii de oameni, ei înșiși au rămas necredincioși. Nici unii nu s-au întors la Domnul. Și mi-aduc aminte că în cartea Corabia lui Noe, Părintele spunea: „Mulți au lucrat o sută douăzeci de ani... toți meșterii au lucrat la corabia aceasta. Au venit și au lucrat pe plată... le-a plătit părintele Noe, le-a plătit la toți salariu pentru că au lucrat la corabie, dar ei înșiși nici unii n-au intrat în corabie. Numai după ce a început potopul și a început nenorocirea, și ușa s-a închis, s-au dus și băteau la ușă și spuneau: «Noe, dar noi suntem ăi’ care am lucrat cu tine!... Deschide ușa și ne primește, că noi ne înecăm, ne pierdem...». El a spus: «Dragii mei, o sută douăzeci de ani v-am spus: Întoarceți-vă, veniți și intrați în corabie, și ați râs. Într-adevăr, voi ați lucrat cu mine, dar ați lucrat pentru plată. Voi v-ați primit plata»”, cum a zis Mântuitorul: „Adevărat vă spun, ei și-au primit plata. Ce mai așteaptă de la Dumnezeu?”

Și, din cauza aceasta zicem că nu-i de-ajuns că suntem lângă Biserică, că suntem lângă adunare, că suntem lângă frați. Că avem un soț credincios sau o soție credincioasă, sau o mamă credincioasă, sau un vecin credincios, dacă noi înșine nu ne predăm lui Dumnezeu, ca să ne asigurăm propriul nostru suflet. Când vine potopul și pierzarea, uite, fiecare dintre noi nu poate muri în locul celuilalt. Cum ar fi dorit Mirciulică să moară el în locul mamei sale!... Și eu aș fi dorit să pot muri în locul mamei! Dar nu se poate! Fiecare trebuie să moară în locul său; cum niciodată nici unul nu s-a putut naște în locul nostru, decât noi. Astfel stau lucrurile, că personal trebuie să ne împărtășim ori din harul ascultării, ori din blestemul neascultării. Să avem grijă toți.

Dacă ne-am întors la Domnul, să rămânem credincioși. Dar dacă nu ne-am întors la Domnul, să ne hotărâm acum pentru Domnul. Cum am spus și cum se spune mereu: „Viața nu-i sigură pentru nimeni; moartea-i sigură pentru toți”. Nu se știe cât de mulți... citim în ziare permanent câte zeci și mii și zeci de mii de oameni mor zilnic în accidente și în morți neprevăzute. Nu știi niciodată, când pleci de-acasă, dacă mai ajungi să te mai întorci înapoi. De aceea, de fiecare dată, la fiecare răsărit de soare, să ne încredințăm lui Dumnezeu, că nu știm dacă apusul soarelui ne mai găsește în viață.

Preaiubiții mei, iată lucrul la care trebuie să gândim noi totdeauna când stăm în fața unui sicriu. Și, vorbind despre trecutul sfânt tuturor oamenilor credincioși, luăm de la fiecare un exemplu.

S-a vorbit aici așa de frumos despre Maica Domnului! La plecarea ei în veșnicie, Domnul i-a strâns pe toți apostolii Domnului și pe toți cei care L-au iubit pe Domnul, i-a adus în jurul patului ei, al sicriului ei, în locul plecării ei.

Așa ne-a adunat Domnul și astăzi în jurul unui suflet care pleacă la Domnul. Stând aci și meditând asupra acestor lucruri, trebuie să cugetăm personal: „În ce situație mă găsesc eu față de acest adevăr, față de acest sicriu?”.

Mâine... probabil că voi fi eu așa. Toți frații mei care au trecut și anul acesta au fost cam de aceeași generație cu mine. În trei zile s-au dus.

Fratele Tăbăcaru a plecat în cinci minute la Domnul. Cu câteva clipe [înainte] vorbise cu mine la telefon. Și avea atâtea gânduri frumoase pentru adunări, pentru mâine... Și el n-a mai ajuns mâine dimineață. A trebuit să plece la Domnul. Am citit, la înmormântarea lui, încă un text din Apocalipsa. „Ferice de morții care mor în Domnul” și „Ferice de cei chemați la nunta Mielului”. Cei care mor credincioși în Hristos nu merg, decât la nunta Mielului. Am spus o întâmplare cu două tinere care mergeau la nuntă. Dar drumul către nuntă trecea prin cimitir. Una zice: „E seară. Ne apropiem de cimitir. E adevărat că noi mergem la nuntă, dar mie mi-e frică de cimitir. Totdeauna mi-e frică de cimitir”. Cealaltă a zis: „Nu, eu nici nu mă gândesc la cimitir. Eu mă gândesc la nuntă. Auzi cum se aude dincolo de cimitir cântecele celor care ne așteaptă! Nici nu mă gândesc la cimitir”. Trupește vorbind, drumul nostru spre nunta cerească trece prin cimitir. Și am spus: „Ferice de cei care mor în Domnul! Ei nu se tem de cimitir. Ei nu rămân în cimitir. Ei trec dincolo de cimitir, la nuntă!” Sora noastră a trecut prin cimitir; trece prin cimitir mâine și se duce la nunta cerească. Asta este dulcea și sfânta nădejde a fiecăruia dintre noi.

Eu am fost în momente grele de multe ori... să mor. Nu numai pe front, ci și după aceea. Am zis: „Închid ochii și, când îi deschid, Îl văd pe Domnul”. N-aveam nici o teamă de moarte. Nici dor după copii, nici dor după acasă, nici dor după frați... nu mai aveam nimic. Decât dorința sfântă să-L văd cât mai curând pe Domnul. De aceea știu că, în momentele acestea, n-ai nici o teamă, nici o durere, nici o suferință. Ai numai bucuria că mergi și-L vezi pe Domnul. Bucuria aceasta este cea mai mare putere care copleșește și durerea fizică, și teama, și dorul de acasă, și orice. Când ești în Hristos, n-ai decât bucurii.

De aceea spun, în momentele acestea, Dumnezeu ne dă deplină putere și deplină biruință. În momentele acestea noi găsim mereu bucuria sfântă și știu că simți că te duci la nuntă. Nu la cimitir... Asta este taina și puterea lui Dumnezeu care umple sufletul celui care se hotărăște pentru El: pierde frica morții. Oamenii se tem de moarte. Dacă ați văzut cum mor de îngrozitor oamenii neîntorși la Dumnezeu, oamenii care au trăit în păcate, e ceva înspăimântător. Sar ține cu toată puterea de viață, numai să nu moară. Dar n-ai încotro, acolo trebuie să mergi.

Știu cum a trecut la Domnul Părintele Iosif. Cum au trecut la Domnul toți frații noștri credincioși pe care i-am văzut în momentul trecerii la Domnul cu o față strălucitoare. Și s-a așezat apoi și pe fața lor trupească ca o față de înger. Cum spune că avea fața Ștefan când era lovit cu pietre. El privea Fața lui Dumnezeu și [fața lui] s-a arătat ca o față de înger. Așa a fost și fața mamei. Așa a fost fața Părintelui Iosif când a trecut în veșnicie.

Doriți o moarte frumoasă? Hotărâți-vă pentru Domnul! Doriți să mergeți bucuroși nu la cimitir, [ci] la nuntă? Hotărâți-vă pentru Domnul! Vai de cei care nu cred în Dumnezeu, a căror moarte este înspăimântătoare și care merg nu la răsplata și la nunta veșnică, ci la osândă și la pierzare.

Dragii noștri frați și surori, timpul a trecut, dar suntem la un moment de priveghere. Aduceți-vă aminte cei mai bătrâni, din copilăria noastră, ce îngrozitoare erau privegherile acestea la morții noștri. Chiar când ființa cea mai scumpă dintr-o familie murea, tot felul de vorbe porcoase, de glume murdare, de lucruri urâte se petreceau acolo. E îngrozitor numai să te gândești ce se putea întâmpla într-un popor creștin, în timpul unei privegheri într-o casă de jale, unde își petreceau copiii mama sau tatăl copiii, sau soțul soția, sau soția soțul... Că cei care veneau acolo (se zice că privegheau...) veneau cu cele mai murdare lucruri și glume, și vorbe porcoase. Mi-e groază când mă gândesc ce lucruri am văzut la privegherile morților noștri când eram copil. Și acum iată în ce fel minunat Dumnezeu ne-a învățat, prin Lucrarea Oastea Domnului și prin Părintele nostru Iosif, să trăim Evanghelia adevărată și să-i petrecem pe morții noștri cu lacrimi, cu cântări de bucurie și cu Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, prin care noi înșine, cei care încă n-am ajuns în sicriu, dar vom ajunge la el, să ne pregătim să ajungem frumos acolo; și nu în cimitir să rămânem, ci să trecem prin cimitir spre nunta cerească.

Dea Domnul ca noi, toți cei care am ascultat acest cuvânt și care stăm acum aici în jurul acestui sicriu, să ne pregătim sufletește. Pentru că nici cuvântul, nici numele, nici vorba frumoasă, nici îmbrăcămintea noastră n-are valoare în fața lui Dumnezeu. Ci starea noastră, dacă suntem sufletește în Hristos sau suntem în afară de El. După cum, pe vremea lui Noe, n-avea valoare nici un fel de condiție pentru cei care erau în afară de corabie. N-avea valoare nimic: nici numele lor, nici titlul lor, nici bogăția lor, ci numai starea lor. Erau în corabie sau nu erau. Așa este. Și, în fața morții, același lucru se întâmplă și cu noi: suntem în Hristos sau nu suntem? Restul n-are nici o importanță, nici o valoare.

Dea Domnul ca, cei care L-ați aflat pe Domnul, să rămâneți în El. Iar cei care nu ne-am hotărât pentru Domnul să vă hotărâți pentru Domnul și să începeți o viață nouă cu El. Gândul acesta puneți-l acuma. Și când vă duceți acasă, nu vă întoarceți pe partea aialaltă și sforăiți, și visați... Gândiți-vă câteva minute la aceste adevăruri. Și pregătiți-vă în așa fel, încât când vine îngerul morții să ne găsească în Hristos, pentru ca să nu rămânem în cimitir și în foc, și-n întuneric, ci să trecem prin el, la nunta și la ospățul cel veșnic. Așa să ne ajute Domnul la toți!

Slăvit să fie Domnul!

Iar pentru sora noastră să ne rugăm ca Domnul Iisus să-i dăruiască într-adevăr bucuria și răsplata veșnică, să-i deschidă nunta ușii cerești și acolo unde îngerii cântă slavă lui Dumnezeu să-și unească și ea vocea cu glasul lor. Iar pe cei care au mers acolo îi rugăm să se roage Domnului să ajungem și noi credincioși. Și, când va veni vremea să stăm și noi întinși într-un sicriu, să poată cânta și pentru noi îngerii din ceruri, de bucuria primirii, și frații cu lacrimi, de bucuria petrecerii noastre credincioase la Dumnezeu.

Așa să ne ajute Domnul!

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.