1. Marița Iftimoiu din Comăneşti

Când Vântul Ceresc al Duhului Sfânt a adus vestea cea bună a Oastei Domnului şi pe Valea Trotuşului, pe lângă frații care au primit această chemare şi s-au predat Domnului au fost şi multe surori râvnitoare şi statornice care au ajutat din toată inima şi cu toată puterea lor lucrul sfânt al Evangheliei.

Una dintre aceste alese surori a fost şi sora Marița Iftimoiu din Lunca de Jos, Comănești, județul Bacău. Ea s-a născut în anul 1910, din părinți muncitori şi credincioşi. Mai ales mama ei era o femeie foarte credincioasă şi i-a dat o creştere sfântă, sădind în sufletul ei, din copilărie, mila şi dragostea pentru cei lipsiți și necăjiți.

Tatăl ei a căsătorit-o de tânără. La vârsta de 17 ani avea primul copil din cei zece, pe care i-a născut și crescut apoi cu toată grija şi evlavia pentru Domnul. Când Domnul Iisus a chemat-o în Oastea Lui, ea a fost prima din familia ei care s-a predat Domnului. După aceea ea şi-a adus la Domnul, rând pe rând, soțul, mama, tatăl, pe toți copiii ei şi pe multe alte suflete de aproape și de departe.

Deşi avea mereu mai mulți copii şi mai multe treburi în gospodăria ei, ea era nelipsită de la biserică, de la adunare, de la cercetarea bolnavilor, de la ajutorarea celor lipsiți. Încă de la început, ea şi-a deschis cu dragoste şi dărnicie casa şi mâna spre toți cei ce aveau vreo nevoie trupească ori sufletească. Toți frații care erau în drumuri pentru Domnul ştiau că oricând casa ei este primitoare şi masa ei, darnică. Adunarea frățească s-a statornicit deplin, de fiecare dată, în casa ei primitoare şi caldă.

În primăvara anului 1945, când duhul sectar s-a abătut şi pe aici din cauza frământărilor de după război şi a lipsei de legătură frățească – un căzut din credință, anume Cazacu, a făcut mult rău. El a reuşit să rupă și să dezbine adunarea din Lunca de Jos. După o frământare de câteva luni de zile şi după o puternică cercetare frățească - lucrarea de rătăcire s-a oprit pe loc şi lucrurile s-au întors definitiv spre bine. Totuşi câteva familii care au putut fi clătinate au căzut pe totdeauna în cursa acestui duh pierzător. În toată frământarea aceasta, sora Marița a stat tare în credință, păstrându-se hotărâtă în învățătura de la început împreună cu familia ei și cu un singur frate, Costică Iacobuță.

Dar Domnul a răspuns cu bunătate și mari binecuvântări credincioşiei ei, care i-a vestit pe frații buni mai departe, şi ei, venind în ajutor, au lucrat ca adunarea să se refacă. În curând casa surorii Marița a devenit neîncăpătoare pentru sufletele curate pe care Domnul le aducea în Oastea Lui.

Începând din anul 1946, aproape de fiecare dată ea era văzută cu copiii ei de mână pe la adunările frățești de aproape și de departe. La Rusaliile de atunci ea era la adunarea din Sibiu cu cel de-al şaptelea copil în brațe. Nici depărtarea, nici piedicile mari n-au putut-o opri niciodată. Aşa i-a crescut ea şi pe copiii ei în dragostea şi duhul jertfei pentru Domnul şi pentru frați. Legătura ei cu frații cei mai din frunte şi cu cei mai din urmă i-a ajutat și pe frați, şi pe ai ei.

Chiar când s-au înteţit prigonirile şi frații nu aveau loc de adunare nicăieri în altă parte, casa ei a fost totdeauna gata cu orice preț să primească adunarea frățească. Și Domnul a ocrotit-o, că niciodată cel potrivnic n-a putut să-i facă nici un rău. Purtarea ei înțeleaptă şi curajoasă a fost un mare ajutor pentru toți. Ca a unuia dintre cei mai aleşi frați care a știut totdeauna în marile hotărâri să dea un sfat și să aibă o părere sănătoasă și fericită, făcând totdeauna pace ori ajutând la ceva folositor. Prezența ei era totdeauna o bucurie și o întărire pentru toți. Cuvântul ei înţelept şi cald era de un mare ajutor atât în adunare, cât și în familia ei, îndepărtând stările neplăcute și rezolvând totul repede şi bine.

Deşi cu o casă grea, chiar și în vremurile de secetă şi lipsuri, cum a fost cea din 1947, totuși în casa ei au găsit hrană şi adăpost mulţi frați în călătorie şi mulţi săraci și lipsiți. Ea împărţea cu ei ultima bucățică de hrană, iar Domnul n-a lăsat căsuţa ei niciodată fără făină și fără untdelemn.

Tinerii frați și surori prigoniți pentru credință în familiile lor aveau în casa surorii Marița totdeauna un loc în care să se simtă ca lângă mama lor. Le-a făcut loc în casa ei chiar şi pentru nunțile celor tineri care nu găseau înțelegere şi loc în casele părinților lor.

Mila ei de săraci şi de bolnavi se arăta nu numai în dărnicia mâinii ei, ci mai ales în căldura inimii și în blândețea cuvântului. „La un bolnav - spunea ea - nu trebuie să vorbeşti tare şi nici să stai mult…” Tot binele pe care l-a făcut însă, ea a ținut să fie cât mai ascuns. „Să nu ştie niciodată stânga ce face dreapta ta” - zicea ea, după Cuvântul Domnului Iisus.

Postul şi înfrânarea împreună cu rugăciunea și citirea Cuvântului Sfânt erau mijloacele prin care avea ea putere şi biruință. Toți copiii ei erau învățați să citească zilnic Biblia, să se roage de fiecare dată - iar duminica şi în sărbători nici copiii ei nu mâncau nimic până după ieşirea de la biserică.

Cunoștea o mulțime de alifii și ceaiuri cu care știa să aline multe suferințe ale celor bolnavi. Înainte de mâncare, îngenuncheau cu toții și se rugau pe rând fiecare, de la cel dintâi până la cel din urmă copil. La urmă se ruga ea, mulțumindu-I Domnului pentru toți ai ei. Soțul ei, Vasile, i-a fost un frate adevărat şi un mare sprijin în toată lupta ei.

Când a avut de înfruntat greaua încercare cu unii dintre cei mai iubiți copii ai ei, Vasilică și sora Florența, cu o fetiță a lor, ea, ca mamă credincioasă, a primit totul cu o răbdare și o credință ca a dreptului lov, plecându-se smerită sub Voia Domnului.

Pe copii a ştiut să şi-i crească nu numai cu dragoste, ci, când a fost nevoie, și cu mustrare și chiar cu pedeapsă. Astfel cu toții au ajuns nişte vrednici copii ai lui Dumnezeu. În privința căsătoriei, la vremea sa, fiecare şi-a deschis inima față de mama lor şi i-a ascultat sfatul. Şi toți au ajuns binecuvântați. De pe urma lor n-a avut decât mulțumiri şi laude. La serviciile lor, mai-marii întreprinderilor unde lucrau au avut numai cuvinte de laudă pentru cinstea, corectitudinea şi hărnicia de care au dat şi dau dovadă cu toții.

În fața oricărei încercări postea uneori multe zile la rând şi se ruga cu multe lacrimi şi stăruință, până când Domnul îi asculta rugăciunile în chip minunat.

Însă munca grea, nopțile nedormite, posturile şi privegherile îndelungi au făcut ca ființa ei trupească să înceapă a suferi tot mai greu. Şi, oricât a căutat ea să-şi ascundă durerile, până la urmă a căzut la pat doborâtă de boală. În anul 1980 a zăcut pe pat de la Paşti până în 24 octombrie.

În timpul bolii ei, atât la spital între celelalte bolnave, cât și acasă între cei ce o cercetau, ea nu a încetat să le vorbească mereu despre Domnul şi despre fericirea vieții cu El tuturor celor din jurul ei.

Înainte de plecarea ei cu o săptămână, L-a văzut pe Domnul Iisus lângă patul ei. Era aşa de frumos şi de strălucitor, că prezenţa Lui i-a umplut tot sufletul de o bucurie și de o putere nemărginite. După aceasta n-a mai avut nici o durere, nici în trupul ei, până ce a trecut pe totdeauna la El în Cer.

Când copiii şi nepoții, adunați în jurul patului ei de moarte, o rugau să le mai spună ceva, ea le zicea: „Tot ce am avut să vă spun v-am spus. De acum rămâne să faceți și voi cum am făcut eu, ca pe urmă să ne întâlnim cu toții Sus în Cer, la Domnul, pe totdeauna.”

La plecarea sa, toți frații și surorile, de până departe, au petrecut-o în privegheri şi rugăciuni, mărturisind fiecare cât bine le-a făcut sufletul acesta binecuvântat în viața lor. Puține suflete au fost petrecute cu atâtea lacrimi şi dragoste ca sufletul ei înlăcrimat și iubitor. Mulţi au socotit-o ca pe mama lor dulce. Preotul însuşi a spus: „La numărul sfintelor din calendar se mai adaugă astăzi o sfântă, care este aceasta care pleacă acum dintre noi în ceata sfinților din ceruri..."

Domnul Iisus să-i dăruiască o strălucită răsplătire cerească, iar pilda vieții ei să facă El ca s-o urmeze toate surorile noastre. Amin.

Slăvit să fie Domnul!