2. Lucreția Moraru din Laz

Sora Lucreția Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din județul Alba. În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească şi pe acolo cu mare putere, prin fratele învăţător Ioan Marini şi prin fratele său Ilie Marini. Despre aceşti doi frați de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreția totdeauna vorbea cu toată evlavia şi respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.

Ea n-a avut copii trupeşti, dar viața ei plină de dragoste pentru Domnul şi de milă față de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii şi fiice duhovniceşti...

Părinții ei trupeşti au fost oameni bine înstăriți pământeşte. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită, ea a avut o casă îmbelșugată pe care priceperea şi hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost şi de hrană pentru foarte mulți.

Soţul ei, Eftimie, deşi n-a fost el însuşi un ostaş al Domnului, totuşi a înțeles-o şi a ajutat-o foarte mult. De câte ori veneau frații în casa lor, el îi primea cu bunăvoință și prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulțumit sau împotrivitor. Viața și purtarea pline de înţelepciune, de hărnicie şi cumpătare ale surorii Lucreția l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o prețuiască foarte mult şi s-o asculte cu respect în toate lucrurile.

Ea a ştiut în toate privințele să facă față la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în aşa fel, încât nimeni nu o putea învinui cu nimic. Nici chiar frații ei de trup, care erau nişte oameni foarte mândri şi pretențioși din pricina situației lor materiale şi intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de frați și să se lase de Oaste din pricină că frații erau săraci şi nepregătiți lumeşte.

A rămas văduvă din 1945... Şi în aceşti aproape patruzeci de ani de văduvie, ea nu numai că şi-a dus crucea văduviei în toată răbdarea și vrednicia, dar, deşi a rămas singură cu gospodăria, casa ei n-a fost lipsită niciodată de nimic. Şi nici nu s-a închis pentru nimeni care avea nevoie de un ajutor de acolo. Ba, dimpotrivă, în anii grei care au urmat îndată după război, apoi în anii secetei din 1946-1948, în casa ei și la masa ei s-au adăpostit şi s-au săturat sute și sute de săraci, de orfani și de lipsiți. Şi tot aşa, de atunci și până în cel din urmă an al vieții ei, sora Lucreția a fost mama și sora tuturor... roaba și slujitoarea Domnului pentru toți nevoiașii Lui care căutau casa și masa ei.

N-a avut nici un copil trupesc, dar a avut zeci de copii duhovniceşti. N-a avut nici o fată născută trupește de ea, dar a avut zeci de fete sărace pe care le-a crescut, iar apoi le-a făcut cu mâinile ei zestre şi le-a căsătorit, ajutându-le să-şi întemeieze case frumoase şi să-şi crească fii vrednici.

Aproape că nu este nici un colț de țară în care să nu fie cineva care să mărturisească cu evlavie şi respect cea mai frumoasă recunoștință pentru un ajutor sau un bine pe care i l-a făcut acest suflet de mare bunăvoinţă, de strălucită înţelepciune și de caldă înțelegere pentru toți cei ce s-au apropiat de ea. Avea o voce atât de frumoasă şi cânta atât de îngerești, încât înfiora sufletul şi îți umplea totdeauna ochii de lacrimi.

Cu ocazia marilor adunări de la Săsciori sau de la Laz, casa ei era locul de odihnă şi masa ei era locul de hrană pentru toată mulțimea fraților veniți din depărtări. Aici au avut loc multe sfătuiri frăţeşti şi au fost găzduiți mulți frați aleşi din țară, zile şi săptămâni la rând. Aici am venit mulți și de multe ori să ne petrecem zilele de odihnă ori să ne găsim liniştea pentru inspirație și scris. În casa ei ne-au crescut copiii năpăstuiți, au fost îmbrăcați, hrăniți și mângâiați atât ei, cât și noi, ani de zile.

Cât de multă recunoștință îi datorăm toți cei ce am fost ajutați de ea! Din tot sufletul ne rugăm şi ne vom ruga mereu Bunului și Bogatului nostru Dumnezeu pentru veşnica ei răsplătire şi mângâiere în urma tuturor acestora.

Desigur, a avut de îndurat şi ea nespus de multe suferințe şi necazuri pentru tot binele pe care l-a făcut şi pentru toată partea pe care o lua la lupta şi munca Oastei Domnului. Împreună cu fratele Ilie Marini şi cu alți frați şi surori din Săsciori şi din Laz, au fost dați, în timpul războiului, în judecata Curții Marţiale din Sibiu. Au avut un proces greu şi au avut de suportat destul de mari greutăți din aceasta. Amenzile care a trebuit plătite le-a achitat aproape în întregime ea pentru toți, fiindcă ceilalți frați și surori care fuseseră judecați împreună erau lipsiți materialiceşte.

Nici purtarea urâtă și nerecunoscătoare pe care au avut-o față de ea unii dintre cei pe care i-a ajutat ea în cele mai mari lipsuri – și mai ales unul pe care l-a ajutat cel mai mult și cel mai greu și care i-a produs cele mai mari necazuri şi dureri - nici chiar răutatea acestora nu i-a schimbat sufletul ei. După toate aceste răni și nedreptăţi îndurate, ea a rămas și mai departe tot bună, tot darnică, tot binevoitoare față de toți.

A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate și înţelepciune a minţii ei. Cu o memorie clară şi cu o judecată limpede, a văzut și a rezolvat totul, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Chiar și celor mai aleşi dintre frați, ea le-a fost în vremea din urmă un mare ajutor în orientarea duhovnicească și în găsirea celor mai bune căi de urmat în lucrul Domnului.

Acum când consemnăm aceste rânduri, să ne gândim la tot ce a însemnat sora Lucreția și casa ei de-a lungul a cincizeci de ani din viața Oastei Domnului şi a unora dintre cei mai însemnați lucrători ai ei. Rămânem uimiți de plinătatea rodului ei şi de însemnătatea ajutorului pe care l-a dat ea în desfăşurarea frumoasă, dar dramatică a tuturor acestor ani. Fără casa şi sprijinul ei, multe dintre lucrările bune care de acolo au pornit n-ar fi avut loc. Şi mulți dintre cei care de acolo au fost ajutați s-ar fi risipit necunoscuți... O, dacă toți cei care au ajuns ceva numai datorită ei şi-ar aminti asta mai des şi mai frumos!

A fost petrecută, atât la priveghere, cât și la înmormântare, de frații și de îngerii Domnului Iisus cu cântări, cu lacrimi şi cu dragoste. Trupul ei odihneşte în cimitirul din Laz, dar sufletul ei este în ceata fericiților din ceruri, unde cântă acum cu un glas nespus mai frumos de cum era neîntrecutul ei glas cu care cânta cândva atât de minunat, mai ales cele trei cântări alese: „Porumbel din stejarii depărtați”, „Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte” și „Dorită Patrie-a lubirii”... Fie Acolo, în Patria Cerească, cununa și răsplata ei dintre cele mai strălucite. Amin.

Slăvit să fie Domnul!