3. Susana Lador din Chiuiești

Sora Susana Lador s-a născut în Chiuiești, în fostul județ Someș (azi județul Cluj), în luna septembrie 1905.

Până la vârsta de 25 de ani a trăit și ea în felul lumii acesteia, dar în anul 1930, în ziua de 8 noiembrie, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli, luând parte la o slujbă religioasă în comuna Guga, unde era călugărul Nicodim Măndița, la o predică a acestuia de chemare în Oastea Domnului, sora Susana cu încă două femei s-au hotărât pentru Domnul și s-au înscris în Oastea Domnului. Una era sora ei de trup, iar cealaltă, sora Susana Botcă, tot din Chiuiești. Și de atunci, din clipa predării lor, ea a rămas cu toată inima ei hotărâtă și alipită până la moarte în Oastea Domnului Iisus.

Din ceasul legământului ei cu Domnul, ziua de 8 noiembrie a fost sărbătorită de sora Susana cu post și rugăciune până la sfârșitul vieții ei, în anul 1980.

În decursul celor 50 de ani ai ei cu Domnul, lucrarea Oastei Domnului din țară a trecut prin multe și grele frământări, mai ales în Nordul Ardealului. În frământările pământești și istorice cu tulburările războiului, cu cedarea Ardealului de Nord, unde era și comuna surorii Susana, cu refugierile și cu mutările oamenilor de la rosturile lor și cu toate celelalte necazuri, sora Susana a luptat din toate puterile ei, a suferit și a muncit ca să-și păstreze statornică nu numai credința ei și a familiei sale, ci pe a tuturor celor din adunarea din Chiuiești. Și până departe, în toate adunările frățești din părțile acelea.

La necazurile trupești s-au adăugat atunci necazurile cele și mai mari: frământările duhovnicești. Marile învălmășeli de învățături străine care au dat năvală peste duhul Oastei din toate părțile, spre a dezbina adunările și sufletele fraților, spre a împrăștia și nimici familia noastră sufletească. În aceste lupte și ispite nespus de grele, foarte mulți frați și surori n-au putut rezista și au căzut unii într-un fel, alții în altul.

Dar sora Susana, în mijlocul acestor furtuni și prăbușiri, a stat neclintită lângă Domnul Iisus și în duhul Oastei Lui, credincioasă legământului așa cum l-a pus ea cu Domnul în clipa predării ei. S-au dus unii, au venit alții, fără [ca ea] să descurajeze, iar Domnul a binecuvântat totdeauna lupta ei, pentru că ea n-a încetat să postească și să se roage. Postul și Rugăciunea au fost armele ei de luptă cu toți vrăjmașii ei, atât trupești, cât și duhovnicești.

Prin acestea ea a biruit chiar și în cele mai grele momente ale vieții ei. Când sora ei de trup cu care pusese deodată legământul a plecat la alte crezuri, sora Susana i-a spus: „Du-te, dar să știi că te desparți de mine nu numai pentru viața aceasta, ci și pentru viața veșnică. Eu nu-mi voi călca legământul pentru nimic în lumea asta, căci legământul meu este sfânt și unic.”

Când alții se lăsau amăgiți de laudele omenești ori de libertatea autorizației, ea spunea: „Hristos e unul și Credința e una. Eu rămân pe totdeauna cu Domnul meu și cu credința mea până la moarte”.

Chiar când fata ei, Maria, și soțul ei au avut o dată o frământare în privința asta, sora Susana le-a scris ca un cuvânt testamentar poezia de mai jos:

„...Tu să rămâi la calea și dragostea dintâi,

chiar de-ai rămâne singur, acolo să rămâi,

să ții învățătura ce-o știi de la-nceput,

oricâte drumuri aspre mai ai de străbătut;

să stai în locul unde Hristos te-a așezat,

chiar toți de-ar fi să poată călca ce s-au legat,

să crezi la fel ca-n clipa din sfântul legământ,

cu prima ta credință să intri în mormânt…”

După acest cuvânt, frământările lor s-au liniștit pentru totdeauna. Fiica ei, Maria, amintindu-și despre mama ei, spunea:

„Pe vremea aceea erau mulți săraci care cutreierau satele, trăind din mila și pomana celor binevoitori. Toți aceștia știau casa mamei Susana ca locul lor de dormit și de popas. Mai ales unul era cel mai neputincios. Acesta, când îl umpleau păduchii și zdrențele, venea totdeauna în casa noastră. Mama încălzea apă, îl spăla, îl tundea și îl primenea cu haine noi și numai după aceea îl lăsa să plece... Și cu mulți alții făcea așa totdeauna când îi vedea în astfel de stări...

Noi, copiii ei, o întrebam: «Cum, mamă, nu ți-e scârbă de ei?» Iar ea ne răspundea: «Cum să-mi fie mie scârbă de Domnul Iisus? N-a spus El că ceea ce le facem lor îi facem Lui?» Eram copii mici pe atunci și, de câte ori vedeam venind la noi pe unul dintre aceștia, o strigam pe mama, zicând: «Mamă, iată, vine la noi Domnul Iisus!...»

Când, în 1946, a fost foametea în Moldova, mama Susana le-a scris fraților de acolo să ne trimită și nouă copii pentru a-i îngriji. Atunci ea a plecat cu patru căruțe, zeci de kilometri, până la gara Dej și a adus la noi 25 de copii, până ce a trecut vremea necazului.”

De cele mai multe ori casa era plină, iar masa, goală, dar nu oaspeții sufereau, ci copiii ei și soțul ei. Copiii ei rămâneau flămânzi, dar ai săracilor nu. Soțul ei și copiii ei puteau dormi și în șură, la frig, dar cei străini dormeau în casă, la căldură. Soțul ei a fost un suflet de aur. N-a împiedicat-o niciodată din lucrul Domnului.

Când adunările erau în toi, ea era nelipsită, încurajând și înflăcărând pe frați cu chemările, cu cântările și declamările ei. Soțul ei n-a oprit-o niciodată. Ea mergea la adunare, el mergea la sapă singur. Îl râdea lumea, dar el o apăra, spunând: „Ea este la un lucru mai bun decât al meu…”

Când Ardealul de Nord a fost cuprins la Ungaria, sora Susana i-a adunat pe unii dintre frații cei mai buni și a mers pe la toți frații și surorile din vechea Ungarie, ducându-le cărți și Biblii din cele rămase de la noi în Cluj, când ne-am refugiat de acolo. Astfel a ținut ea, ani de zile, legătura cu toți acești frați, ajutându-i și încurajându-i în dragostea Oastei Domnului.

În anul 1947 a fost o săptămână de Școală biblică pe țară, la care au participat sute de frați, mai ales tineret, din toate părțile. Și școala asta s-a ținut în Chiuiești - și centrul pregătirii și desfășurării ei a fost în casa surorii Susana. Aceasta n-ar fi putut avea loc, dacă nu era acolo o soră ca Susana.

Ce amintiri neuitate pe veci am păstrat toți cei care am luat parte atunci! În foaia «Isus Biruitorul» au rămas niște mărturii zguduitor de frumoase despre minunatele roade ale Școlii biblice din zilele acelea. În săptămâna aceea nici unii din familia ei n-au avut nici hrană, nici odihnă în casa lor, nici zi și nici noapte. Dar nici soțul ei, nici copiii n-au murmurat pentru asta. Domnul le va da și lor o veșnică răsplată pentru că n-au împiedicat-o în lucrul ei pentru Dumnezeu.

La toate acestea au ajutat-o mult și celelalte surori din Chiuiești, mai ales sora Susana Botcă și sora Magdalena.

A trecut la Domnul în anul 1980. Cu o noapte înainte s-a pregătit, fiind înștiințată de Domnul de plecarea ei. Toată noaptea a citit Biblia și s-a rugat. A doua zi, toată ziua a stat de vorbă cu surorile și vecinele ei despre mântuirea lor... Pe urmă a mers acasă și s-a așezat pe genunchi la rugăciune. După trei ceasuri s-a sculat, s-a așezat în pat, a adormit - și nu s-a mai trezit. A trăit frumos și a murit frumos, cum și-a dorit, pentru Domnul Iisus.

A fost petrecută la mormânt cu multe lacrimi și mare durere de către toți. Dar pilda ei și faptele vieții ei nespus de frumoase și alese ne-au rămas îndemnuri și încurajare pe calea statornică și dulce a familiei noastre sufletești Oastea Domnului. Domnul Iisus, pentru Care a alergat și a suferit ea nespus de mult, să-i dea în Împărăția Cerească un loc și o cunună veșnică. Amin.

Slăvit să fie Domnul!