4. Ileana Velescu din Arad

Sora Ileana Velescu - sora Elița, cum am cunoscut-o noi - s-a născut în anul 1914, în comuna Vărșand - Arad, împreună cu alți frați și surori, în casa credincioasă a unor părinți harnici și buni care au crescut-o în frica și dragostea lui Dumnezeu.

Drept răspuns la rugăciunile și evlavia ei, Domnul a făcut să-l cunoască pe fratele Moise și, la vremea căsătoriei lor, tot dragostea lui Dumnezeu i-a unit pentru una dintre cele mai frumoase chemări pe care o poate avea o soră credincioasă: aceea de a-și pune casa ei și viața ei cu totul în slujba Domnului Iisus și a copiilor Lui.

Ce minunată potrivire a fost în viața lor și faptul că, duhovnicește, s-au născut amândoi în același an! Amândoi s-au predat Domnului în anul 1941, până nici nu se cunoscuseră trupește unul pe celălalt.

La un timp după căsătoria lor s-au stabilit în Arad și casa lor de pe strada Turturicii, numărul 7, a devenit casa de poposire a tuturor fraților în trecere prin Arad. Aproape nu este frate din țară să nu cunoască drumul pe la casa lor și să nu aibă neuitate amintiri despre dragostea cu care au fost primiți cu toții, adăpostiți și hrăniți în casa aceasta. La orice oră din zi și din noapte și în orice număr au venit.

Au fost de-a lungul acestor zeci de ani de când ei s-au mutat acolo și vremuri grele și cu multe lipsuri, dar nici atunci ușa surorii Elița nu s-a închis niciodată, iar masa ei n-a stat goală în fața nimănui. Ea a putut răbda, dar cel venit nu. N-a fost aproape nici o săptămână fără vizite la spital, la orfelinate, la aziluri, unde mâna ei să nu deschidă o ușă și cuvântul ei să nu aline o rană, o lacrimă, o trebuință a unui suflet sau a mai multora.

Acum când scriem aceste lucruri despre sora Elița și ne amintim de toată frumoasa parte pe care a luat-o și ea cu soțul ei, fratele nostru Moise, la înaintarea și slujba Evangheliei ori la ajutarea tuturor suferințelor și lipsurilor pe care le-a cunoscut și le-a văzut ea - după cele ce ni le amintim despre surorile dinainte: Marița, Lucreția, Susana - inima ni se umple de o caldă duioșie și ochii de multe lacrimi recunoscătoare către Dumnezeu pentru bunătatea și credincioșia acestor suflete a căror viață a strălucit atât de frumos în slujba Domnului Iisus, ca a sfintelor femei din Evanghelie, aproape cu nimic mai prejos decât a acelora.

N-a fost închisoare, de-a lungul zecilor de ani de încercări prin care am trecut noi și alți frați, la poarta căreia să nu alerge, de câte ori se putea, sora Elița și fratele Moise. Cu tot ce putea duce dragostea și jertfa lor spre ușurarea suferințelor celor ce erau acolo pentru Domnul. Ei au fost printre acei puțini care au spus atunci: „Noi suntem afară numai pentru a-i ajuta cu tot ce avem pe frații noștri care sunt acolo”.

Atunci au rânduit ei schimburi de rugăciune necurmată pentru toate ceasurile de zi și de noapte. Nu era ceas în care să nu fie suflete îngenuncheate în mijlocire pentru Domnul, pentru Lucrarea Oastei Sale și pentru întemnițații lui Iisus. Când se împlinea un ceas, totdeauna se sculau unii și îngenuncheau alții. Fiecare își știa ora lui și schimbul lui.

Atunci își rânduia totul în așa fel ca, la ora și la schimbul său, el să fie acolo în genunchi. Și tot timpul orei sale de rugăciune el era îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu, mijlocind și lăcrimând pentru frații care poate atunci erau la cele mai chinuitoare întrebări sau în cele mai grele lupte sufletești.

În fața lipsurilor de atunci, ei erau printre cei puțini care au spus: „Noi nu trebuie acum să dăm numai a zecea parte din salariul nostru. Zeciuială dădeau și fariseii. Noi trebuie să dăm tot.” Pentru ei și familia lor a rămas numai ceea ce puteau câștiga prin alte munci, în casă ori în afara casei. Dar salariul încasat îl dăruiau tot.

Casa lor era printre puținele case harnice și darnice care căutau mereu câte căi se puteau găsi pentru ajutorarea familiilor celor duși. Împreună cu alte câteva familii înțelegătoare, au crescut păsări și animale cu fărâmituri și rămășițe strânse de pe unde puteau și copiii fraților și bătrânii lor s-au putut hrăni și îmbrăca în tot timpul lipsei lor de acasă, de multe ori, numai din grija ostenitoare a unora ca ei.

În multe din aceste fapte de milostenie au ajutat-o pe sora Elița și alte surori ca sora Salvina, Silvia Pop, Elița din Micălaca, sora Mărioara și celelalte surori din Mustești, precum și multe altele gata oricând să facă orice bine.

La Micălaca era înființată de ele o „Cutie a săracilor” în care totdeauna se strângea tot ce era îndemnat fiecare frate și soră să dea în Numele Domnului. De aici, ele au cumpărat lemne pentru iarnă, îmbrăcăminte pentru orfani, hrană pentru lipsiți. De aici se plăteau greutățile multor nevoiași și se alinau multe dureri. N-a fost ocolit nimeni dintre cei cunoscuți de ele ca având vreo nevoie de un ajutor frățesc.

Când mamele lor trupești au ajuns la bătrânețe, sora Elița le-a adus atât pe mama fratelui Moise, cât și pe mama ei, pe amândouă și le-a așezat pe una pe un pat, pe alta pe alt pat, în camera lor, îngrijindu-le pe amândouă cu aceeași dragoste, până la moarte. Cu câtă duioșie am văzut-o îngrijindu-le, deși uneori era nespus de greu să le mulțumești pe două bătrâne bolnave în același loc.

De multe ori când amândouă mamele aveau nevoie în același timp de același lucru, sora Elița o ajuta întâi pe mama fratelui Moise și abia apoi pe mama ei. Pentru ca nu cumva mama cealaltă să spună că pe ea o iubește mai puțin, fiindcă nu-i mama ei. Luni și ani la rând, ea le-a îngrijit, le-a spălat, le-a hrănit și le-a mângâiat cu răbdare pe amândouă, cu aceeași dragoste de fiică, până la sfârșit.

În ceasul morții lor s-a rugat cu fiecare în chip deosebit. Și, la vremea sfârșitului, fiecare a trecut la Domnul în brațele ei iubitoare. Nici una dintre mame n-a fost liniștită până când sora Elița nu s-a aplecat în rugăciune lângă ea, luându-i capul pe umărul ei și pe sânul ei. Așa a trecut fiecare mamă, liniștită, în brațele Domnului Iisus.

Pe cei doi copii ai ei, Iosif și Neluțu, i-a crescut în dragostea lui Dumnezeu, cum mai crescuse și copiii altora. Domnul a ajutat-o să-i vadă așezați pe fiecare la casa lui și să țină în brațele ei iubitoare și pe copiii copiilor ei, crescându-i la fel. Nurorile ei iubitoare o prețuiesc și o iubesc nespus de mult.

Până la sfârșitul vieții ei, Domnul a ajutat-o să-și ducă cu credincioșie slujba frumoasă în familia ei și în familia Domnului Iisus.

Mulțumind din toată inima Tatălui nostru Ceresc pentru astfel de suflete de surori, de soții și de mame, Îl rugăm pe Domnul să le dăruiască lor pe veșnicie cununa strălucită a vieții iar nouă și tuturor urmașilor noștri, îndemnul și puterea de a le urma pilda lor și de a le continua lucrarea în felul cel frumos și fericit, cum au făcut-o ele. Amin.

Slăvit să fie Domnul!