1. Profetul și Părintele Iosif

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinții Dimitrie și Ana, în satul Certege, județul Turda, ca al patrulea din cei șase fii ai lor. Mama sa, Ana, moare când el are șapte ani.

La șapte ani, în 1895, începe școala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuș. După aceea, Teologia la Sibiu.

În anul 1910 este numit învățător confesional în localitatea Vidra de Sus - mai târziu Avram Iancu (satul eroului).

În 1911 se căsătorește cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.

În 1912 are primul copil, o fetiță, Olimpia, care moare în anul următor. În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găsește sub stăpânirea Austro-Ungară. În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viață. În 1918 are al patrulea copil, o fetiță, Augustina.

Se sfârșește Marele război, dar izbucnește epidemia de gripă, care seceră multe vieți. I se îmbolnăvesc grav soția Iuliana împreună cu fiica Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă și le înmormântează lângă cei doi copii, în fața bisericuței din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.

Încă din gimnaziul de la Beiuș, unde este mereu primul între colegii săi, întreține legături culturale și colegiale cu mulți alți elevi fruntași din alte școli din Ardeal ca și din Țara Românească. Corespondența lui de atunci este plină de căldură evanghelică și de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii și al neamului de mai târziu.

În anii studenției de la Sibiu începe să publice articole și diferite întâmplări din Țara Moților și, în general, din viața oamenilor de la țară, în sprijinul plugarilor și al muncitorilor care duceau tot greul impozitelor și al războiului, dar erau cei mai nedreptățiți și mai lipsiți.

După terminarea teologiei, în timpul funcționării ca învățător, apoi ca preot în satul Vidra de Sus, el continuă munca de publicist și apărător al cauzei moților nedreptățiți atât de stăpânirea străină de neam, cât și de stăpânii străini de Dumnezeu. Dacă se vor putea aduna vreodată aceste scrieri răspândite prin mai toate publicațiile de atunci, ai rămâne uimit de bogăția de idei, de inimă, de talent și de soluții practice care sunt risipite prin aceste scrieri ale lui de atunci!...

Pe lângă aceste scrieri cu caracter social, cultural și patriotic, Părintele Iosif mai începe și un alt gen de lucrări, cu caracter moral-biblic, în paginile de duminică ale diferitelor ziare și reviste atât laice, cât și bisericești. Astfel că la data terminării războiului, prin anul 1920, el era un cunoscut și apreciat scriitor, mai ales bisericesc, din Ardeal. În timpul acesta îi apare prima sa carte de predici, Spre Canaan, tipărită la Arad.

Datorită talentului său, precum și a relațiilor sale cu diferite personalități ale vieții culturale și religioase, este chemat în același timp pentru a ocupa diferite posturi importante, atât la Cluj, de către prietenul său, profesorul Ioan Lupaș, cât și la Sibiu, de către noul mitropolit de atunci, Nicolae Bălan, care îi fusese și profesor în anii de teologie de la Sibiu.

Alege Sibiul și intră ca duhovnic la Academia Teologică și ca director la Orfelinatul Ortodox. În acest timp are loc la Mitropolia Ardealului un fel de congres biblic, o mișcare puternic progresistă pentru emanciparea biblică a Bisericii și a neamului nostru, acum în noua viață organizată a României Mari, după independența națională și întregirea teritorială cu care am ieșit din Marele război lung și greu care abia se terminase.

În cadrul mai multor măsuri de reorganizare care se concepuseră la acest congres și ca urmare a lui, s-a hotărât și înființarea unei gazete religioase pentru popor, care să inițieze o mare mișcare de masă, pentru o mai adâncă viețuire creștinească și o mai organizată unitate națională între locuitorii țării, adunați pentru prima dată între aceleași hotare și sub aceeași cârmuire românească.

Procesul acesta de armonizare a unei lumi răvășite de războiul greu, de stăpânirile străine, de interesele feluritelor partide, de întunericul analfabetismului și mai ales de îndobitocirea păcatelor și a corupției în care zăceau bietele mulțimi care erau ca o turmă fără păstor se anunța anevoios, greoi și lung.

Munca pentru îndreptarea atâtor rele atât de adânc înrădăcinate în firea și în viața acestor biete mulțimi va fi nu numai nespus de grea, dar și nespus de lungă, din pricină că nu numai mijloacele pentru ducerea acestei lupte lipseau aproape cu desăvârșire, dar și pentru că cei care erau hotărâți să se sacrifice pentru idealul acesta erau nespus de puțini.

La Anul Nou 1922, când se hotărî la conducerea Mitropoliei Sibiului să se înceapă apariția acelei foi religioase pentru popor denumită «Lumina Satelor», la conducerea ei fu așezat ca redactor tânărul și entuziastul slujitor al Domnului, preotul Iosif Trifa.

Acesta, pe lângă postul de duhovnic al teologilor și de director al orfelinatului, își luă și această sarcină de făclier al lui Hristos, pentru îndrumarea neamului nostru prin pustiul acestor stări haotice, spre Canaanul cel dorit al emancipării noastre evanghelice și culturale prin Hristos și prin Biserică.

Despre uriașa cantitate de jertfă, de lacrimi, de trudă, de iluzii și deziluzii cu care este împreunată o astfel de muncă a unui suflet curat și sfânt, nimeni nu-i în stare să-și dea cu adevărat seama, în afară de acela care ar mai fi ajuns și el însuși într-o astfel de stare.

Nimeni pe lume nu-l poate înțelege pe un profet - care este trimisul lui Dumnezeu către oameni și trimisul oamenilor către Dumnezeu - cât de greu trebuie el să se frângă în fiecare clipă între aceste două uriașe poveri: când pedepsit de Dumnezeu pentru oameni, când pedepsit de oameni pentru Dumnezeu.

Numai conștiința lui știe prin ce flăcări trebuie să treacă mereu, luptând când pentru dragoste cu adevărul, când pentru adevăr cu dragostea. Cu adevărul să judeci, cu dragostea să ierți. Căci adevărul nu iartă, iar dragostea nu judecă... Inima lui curată față de amândouă trebuie să sufere din partea amândurora. Dar aceasta este totdeauna partea și soarta profetului. Nici un profet adevărat n-a trăit și n-a murit altfel decât așa.

Din primul moment, dar mai ales din primul an ca redactor al unei foi cu o atât de clară și de grea sarcină, el și-a dat seama că nu există decât două căi: fuga ori jertfa. Cum la fugă nici nu se putea gândi, trebuia să se gândească la jertfă. Dumnezeu însuși, Care îl alesese clar pentru aceasta, îi și dăduse hotărât aceste două semne: singurătatea și suferința. Fără singurătate n-ar fi fost liber din afară. Fără suferință n-ar fi fost liber dinăuntru.

Așa s-a ajuns la Noaptea de Bilanț și de Revelație a Anului Nou 1923. Din această noapte de zbucium și de prăbușire s-a născut saltul strălucit și înnoitor al Oastei Domnului. Acesta a rămas pe totdeauna primul An Nou cu adevărat al acestei credințe și al acestui Neam care nu avuseseră până atunci decât ani vechi, începuți și sfârșiți în același vechi și întunecos fel al păcatului, al necredinței, al bigotismului și al formalismului înghețat și împilat în orbia și în robia păcatului și păcătoșirii.

Dar, ca orice lumină care sperie făpturile întunericului, această minunată și înnoitoare făclie a lui Dumnezeu le-a speriat pe toate vietățile care iubeau păcatul și își îngrășau trupurile din menținerea lui. Și, ca bufnițele speriate de felinare, s-au repezit să stingă lumina cea nouă și să-l sfâșie pe purtătorul ei.

Orbiți de micimea lor sufletească și de gelozia nevredniciei lor, chiar și cei ce fuseseră cândva pe o clipă încălziți de o rază evanghelică s-au prăbușit îndată în apatia generală a celorlalți, înecându-se în noroiul leneviei, al comodității și al lăcomiei.

Profetul Adevărului Viu însă, plin de Duhul Sfânt, suna din trâmbița redeșteptării bisericești și apăsa din greu pe plugul evanghelizării naționale, desțelenind hotarele sufletești ale țării pline de spini și bolovani, pentru semănătura și recolta cea nouă și mântuitoare. Întreg sufletul poporului luminat, presimțind în el pe adevăratul trimis al lui Dumnezeu și pe dezrobitorul său duhovnicesc, i s-a atașat cu toată puterea încă de la începutul deslușirii glasului soliei sale.

Și, după cum încheia cei zece ani de păstorire la Vidra cu cuvintele: Ce mare deosebire este între starea voastră de acum și cea din urmă cu zece ani, când am venit aici ca păstor al vostru sufletesc... Atunci erați în întuneric, acum aveți lumina vieții. Atunci nu cunoșteați nimic, acum cunoașteți toate lucrurile. Atunci erați străini de Dumnezeu, fără nădejde și fără nici o temelie, în superstiții și în formalism, iar acum cât de puternică tărie, nădejde și credință îndrumă sufletele voastre în cunoașterea și trăirea voii lui Dumnezeu - tot așa vorbea el și la cei zece ani de Oaste, în 1934, când aria muncii sale depășise nu numai hotarele României, ci și ale Europei, prin Lucrarea Oastei Domnului care va fi un focar de viață sfântă nu numai pentru poporul nostru și Biserica noastră - ci pentru încă multe popoare și biserici creștine până Dumnezeu știe unde.

Dar tocmai pentru asta diavolul, vrăjmașul oricărui bine, i-a stârnit împotriva tânărului profet pe toți îmbătrâniții sclerozați în conservatorismul lor avantajos și comod. Și împotriva „noutății" evanghelice a Oastei, pe toți păstrătorii vechilor datini lumești, în urma cărora ei aveau numai câștiguri, iar Dumnezeu și sufletele neștiutoare - numai pagube.

Viclenia împotrivitorilor a știut cum să se ascundă sub prefăcătoria religioasă. I-au întins curse tocmai cum întinseseră fariseii curse Mântuitorului nostru Iisus Hristos la vremea Lui. Apoi i-au pregătit un proces la capătul căruia aveau să-i răpească atât calitatea de preot, cât și averea și chiar viața pământească. Întocmai așa cum Îi făcuseră Stăpânului Viei, i-au făcut și trimisului Său. Domnului Iisus, după răstignire, I-au luat toată avuția pe care o avea: hainele și cămașa Lui. Părintelui Iosif i-au făcut la fel.

După ce i-au grăbit moartea prin tot felul de lovituri și nedreptăți, i-au confiscat singurul avut pe care îl mai păstrase: Tipografia Oastei, pusă cu totul numai în slujba Domnului și a Lucrării Sale. Iar a patra zi după moarte, ca o monstruoasă condiție fără de care nu putea fi nici înmormântat, i-a fost luată și haina de preot, sfâșiată în bucăți și ruptă de pe trupul său din sicriu... Ce răzbunare înspăimântătoare, ce sacrilegiu - dar și ce revelatoare potrivire cu Hristosul lui...

Calvarul apostolatului său care începuse la Sibiu în 1922 avea să se sfârșească tot acolo, după 15 ani. La începutul anului 1938. Toate luptele și izbânzile strălucite și dureroase, presărate de-a lungul acestor chinuiți și glorioși ani ai săi și ai Lucrării Oastei Domnului, sunt descrise pe larg atât în primele două volume din Istoria Oastei Domnului, cât și în cartea vieții sale, Profetul vremilor noastre.

Ceea ce totuși trebuie să amintim în această scurtă însemnare a vieții și a operei sale este să încrestăm pentru cunoașterea și păstrarea veacurilor viitoare, jertfa îngropată de acest profet al lui Hristos și al nostru împreună cu Jertfa lui Hristos la temelia noii noastre evanghelizări. Fiindcă nu trebuie să se uite niciodată când un râu ajunge fluviu, că el a început undeva ca un izvoraș. Și că izvorașului acestuia i s-au cerut lupte și jertfe nebănuit de mari până ce a spart stâncă și scoarță pentru a-și face loc să poată țâșni. Și apoi până a-și face o albie, ca să poată curge drept și împrospătător, înviind și înverzind pustietățile prin care va curge și pentru care îl rânduise Dumnezeu.

Cincisprezece ani!... Ce timp relativ scurt sunt acești puțini ani! Cei mai mulți dintre oamenii lumii acesteia nu realizează aproape nimic în ei. Dar acest modest apostol al lui Hristos - care începuse înainte cu 25 de ani ca un necunoscut preot într-un sat necăjit din cea mai săracă regiune a țării - ce operă uriașă a realizat!

În acești 15 ani, luptând întâi cu munții de ignoranță și de prejudecăți, apoi cu munții de ură și de prigoniri, a reușit să tipărească și să răspândească un număr de 6 publicații săptămânale, gazete religioase pentru popor în număr de aproape 20 milioane exemplare, un număr de 42 titluri de cărți și 12 calendare-carte, în câte 1-5 ediții și într-un număr de un milion și treizeci și două de mii de exemplare.

Cine cunoaște cu câte sacrificii se tipărea și se cumpăra atunci o carte își poate da seama ce jertfă și ce muncă s-au cerut nu numai pentru a fi scrise, dar tipărite și răspândite un astfel de uriaș număr de cărți și foi în popor. În acei ani bântuiți de atâtea crize economice, financiare și politice. Numai puterea lui Dumnezeu care era peste profetul Său și care își împlinea un plan mântuitor prin el pentru poporul și Biserica aceasta - a putut face să reușească o lucrare atât de uriașă cu niște mijloace atât de slabe, cu niște piedici atât de mari, în niște vremuri atât de grele, într-un teren atât de înțelenit și într-un timp atât de scurt.

Urmarea a fost că în cei 15 ani nu era un colțișor din țară în care să nu fie o grupare a Oastei Domnului, o adunare de suflete noi, înflăcărate și vii pentru Hristos. Aceștia aduceau acolo trăirea nouă și evanghelică a primilor creștini. Începeau iarăși să se încreștinească datinile și obiceiurile care până atunci fuseseră atât de păgânești. Botezurile, onomasticele, nunțile, înmormântările și celelalte slujbe religioase care erau copleșite de alcool, de beții și de vorbe porcoase, de practici păgânești și idolești au început să se încreștinească. Scoțând păcatul din viața lor, ostașii Domnului au căutat să scoată orice urme ale păcatului și din obiceiurile lor, din slujbele lor, din datinile lor, așa cum cerea Cuvântul și Voia lui Dumnezeu.

Astfel acest fel nou și luminos începu să pătrundă peste tot. Felul duhovnicesc și creștinesc al ostașilor de a petrece la privegherea celor morți se întinde peste tot. Până și de prin satele vecine vin oameni și îi cheamă lângă morții lor pe frații ostași cu programul lor evlavios, în locul felului păgânesc de dinainte.

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, răspândindu-se tot mai mult de lucrarea începută de Dumnezeu în țara noastră prin acest nou Ioan Gură de Aur al Bisericii, face o înnoire evanghelică a tuturor obiceiurilor și practicilor, înnoire pe care nimeni până la el n-a mai putut-o face, deși mulți au dorit-o.

În afară de asta, Oastea Domnului valorifică frumos și din plin toată bogăția învățăturilor dreptei noastre credințe, cinstind prin trăire numele și memoria marilor noștri înaintași care ne-au lăsat atât aceste învățături, cât și pilda vieții lor sfinte.

Toată lumina asupra acestor comori veșnice ne-a venit de la Duhul Sfânt prin acest apostol și profet al Său care a fost părintele nostru sufletesc. El este ca și Avraam, părintele unui întreg neam sfânt (Rom 4, 16-18).

Urmările judecăților nedrepte care i s-au făcut cât trăia s-au răzbunat și se răzbună și asupra celor ce l-au judecat. Iar lui, Dumnezeu îi va face dreptate din ce în ce mai strălucită, dând o creștere și o întindere tot mai mare lucrării făcute prin el. Astfel Oastea Domnului crește nu numai în număr, în roade și în profunzime duhovnicească, ci se și întinerește și întărește atât prin numărul membrilor ei, cât și al lucrărilor sale tot mai puternice și vii.

Peste 80% dintre participanții la adunările ei sunt tineri între 15 și 25 de ani. O foarte mare parte dintre aceștia sunt elevi, studenți și tineri inteligenți, intelectuali și harnici, înzestrați cu multe daruri și talente ale Duhului Sfânt, care lucrează cu mult spor și râvnă pentru Domnul.

Astfel se precizează tot mai limpede împlinirea marelui scop pe care l-a avut de la început înțelepciunea și bunătatea Domnului cu această lucrare: mântuirea neamului nostru și renașterea evanghelică a Bisericii noastre.

Hotărât lucru: dacă Dumnezeu a vrut să facă această Lucrare pentru acest scop - Voia Lui se va împlini cu siguranță! Timpul necesar pentru aceasta nu contează. La Dumnezeu o mie de ani sunt o zi. Tot ce începe El însă va ajunge sigur la bun sfârșit. Oamenii și satana, prin împotrivirile lor, pot uneori întârzia împlinirea planurilor lui Dumnezeu și pot chiar zădărnici pentru ei mântuirea dorită de mila Lui. Dar nu vor putea nimici niciodată o lucrare sfântă căreia El i-a încredințat o solie, i-a hotărât un scop și i-a rânduit un destin.

Solia divină încredințată Oastei Domnului este clară: renașterea Bisericii noastre și mântuirea neamului nostru. Deci încă o dată: dacă renașterea evanghelică a Bisericii noastre și mântuirea neamului nostru vor veni vreodată, acestea vor veni sigur numai prin Oastea Domnului. Dacă nu vor veni prin ea, atunci nu vor mai veni niciodată.

Părintele Iosif Trifa a fost singurul profet trimis de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă neamul acesta și Biserica aceasta nu-l vor primi, un altul nu le va mai fi dat niciodată. Lucrările lui Dumnezeu sunt unice și adevărate. El nu începe o lucrare pe care apoi s-o lase și să reia alta. Pentru că El tot ce face, face cu înțelepciune și cu temeinicie veșnică.

Deci oricine va dori vreodată renașterea acestei Biserici și mântuirea acestui neam să se apropie de Lucrarea Oastei Domnului și să o ajute să facă minunea aceasta cât mai curând. O, dacă la început cei ce ar fi trebuit să vadă ar fi văzut și dacă cei ce ar fi trebuit s-o ajute ar fi ajutat-o, ce uriașă transformare s-ar putea vedea astăzi atât în viața Bisericii noastre, cât și a poporului nostru! Și prin ele cine știe încă până unde s-ar fi întins și peste alții binefacerile acestea ale lui Dumnezeu!

La mormântul Părintelui Iosif din cimitirul Sibiului vin sute și mii de suflete recunoscătoare nu numai de cele două ori pe an: în 12 februarie, data trecerii lui la Domnul, sau de Praznicul Duhului Sfânt, sărbătoarea Oastei Domnului, ci aproape în fiecare zi... Florile și lacrimile nu se usucă de pe acest mormânt binecuvântat - și nu se vor usca niciodată.

La ultimul Praznic de Rusalii [1984 sau 1985, data aproximativă a scrierii cărții - n.n.], au luat parte la rugăciunea și reculegerea de la mormântul său aproape două mii de oameni - și majoritatea tineri care au vorbit și au cântat tot timpul cu înflăcărare puternică pentru Domnul, pentru profetul Său și pentru Lucrarea Sa.

Vestea despre Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului a făcut înconjurul lumii și oameni plini de admirație pentru Harul lui Dumnezeu dat acestei Lucrări vin din toate părțile pământului să vadă la fața locului acest fenomen unic, în prezent, în toată lumea creștină. Ei se interesează de istoria Oastei și de miracolul ei, pentru a folosi experiența aceasta și acolo în țările și popoarele lor.

Iată cum lucrează Dumnezeu și cum face El dreptate martirului Său care s-a jertfit până la moarte cu convingerea că Dumnezeu îi va face odată dreptate și va da odată biruință Lucrării Oastei Sale. Fiindcă el a știut că aceasta este de la Dumnezeu și nu va mai putea fi niciodată nimicită de nimeni. Că Hristos o va duce biruitoare până la împlinirea scopului pentru care a început-o.

Slavă veșnică Ție, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, pentru dragostea cea mare cu care ai arătat că iubești Țara noastră și Biserica noastră, căreia i-ai hotărât o mântuire atât de fericită și de frumoasă prin această Lucrare a Oastei care este a Ta și numai a Ta.

Te rugăm, veghează asupra ei și fă dreptate până la sfârșit pe pământ memoriei profetului Tău, Părintele Iosif, iar în ceruri răsplătește-i cu o strălucire și fericire veșnică toată suferința și nedreptatea pe care le-a răbdat în lumea aceasta pentru împlinirea Voii Tale și pentru mântuirea poporului său. Amin.

Slăvit să fie Domnul!