1. Profetul şi Părintele Iosif

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinții Dimitrie şi Ana, în satul Certege, județul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa, Ana, moare când el are șapte ani.

La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.

În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus - mai târziu Avram Iancu (satul eroului).

În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.

În 1912 are primul copil, o fetiță, Olimpia, care moare în anul următor. În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară. În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viață. În 1918 are al patrulea copil, o fetiță, Augustina.

Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă, care seceră multe vieți. I se îmbolnăvesc grav soția Iuliana împreună cu fiica Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă și le înmormântează lângă cei doi copii, în fața bisericuței din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.

Încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul între colegii săi, întreține legături culturale şi colegiale cu mulți alți elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal ca şi din Țara Românească. Corespondența lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu.

În anii studenției de la Sibiu începe să publice articole şi diferite întâmplări din Țara Moților şi, în general, din viața oamenilor de la țară, în sprijinul plugarilor şi al muncitorilor care duceau tot greul impozitelor şi al războiului, dar erau cei mai nedreptățiți și mai lipsiți.

După terminarea teologiei, în timpul funcționării ca învăţător, apoi ca preot în satul Vidra de Sus, el continuă munca de publicist şi apărător al cauzei moților nedreptățiți atât de stăpânirea străină de neam, cât și de stăpânii străini de Dumnezeu. Dacă se vor putea aduna vreodată aceste scrieri răspândite prin mai toate publicațiile de atunci, ai rămâne uimit de bogăția de idei, de inimă, de talent si de soluții practice care sunt risipite prin aceste scrieri ale lui de atunci!...

Pe lângă aceste scrieri cu caracter social, cultural şi patriotic, Părintele Iosif mai începe și un alt gen de lucrări, cu caracter moral-biblic, în paginile de duminică ale diferitelor ziare şi reviste atât laice, cât și bisericești. Astfel că la data terminării războiului, prin anul 1920, el era un cunoscut și apreciat scriitor, mai ales bisericesc, din Ardeal. În timpul acesta îi apare prima sa carte de predici, Spre Canaan, tipărită la Arad.

Datorită talentului său, precum şi a relațiilor sale cu diferite personalități ale vieții culturale şi religioase, este chemat în acelaşi timp pentru a ocupa diferite posturi importante, atât la Cluj, de către prietenul său, profesorul Ioan Lupaş, cât și la Sibiu, de către noul mitropolit de atunci, Nicolae Bălan, care îi fusese şi profesor în anii de teologie de la Sibiu.

Alege Sibiul și intră ca duhovnic la Academia Teologică şi ca director la Orfelinatul Ortodox. În acest timp are loc la Mitropolia Ardealului un fel de congres biblic, o mişcare puternic progresistă pentru emanciparea biblică a Bisericii si a neamului nostru, acum în noua viață organizată a României Mari, după independența națională și întregirea teritorială cu care am ieșit din Marele război lung şi greu care abia se terminase.

În cadrul mai multor măsuri de reorganizare care se concepuseră la acest congres și ca urmare a lui, s-a hotărât şi înființarea unei gazete religioase pentru popor, care să iniţieze o mare mişcare de masă, pentru o mai adâncă viețuire creştinească şi o mai organizată unitate națională între locuitorii țării, adunați pentru prima dată între aceleaşi hotare şi sub aceeaşi cârmuire românească.

Procesul acesta de armonizare a unei lumi răvăşite de războiul greu, de stăpânirile străine, de interesele feluritelor partide, de întunericul analfabetismului şi mai ales de îndobitocirea păcatelor și a corupției în care zăceau bietele mulțimi care erau ca o turmă fără păstor se anunța anevoios, greoi şi lung.

Munca pentru îndreptarea atâtor rele atât de adânc înrădăcinate în firea și în viața acestor biete mulțimi va fi nu numai nespus de grea, dar şi nespus de lungă, din pricină că nu numai mijloacele pentru ducerea acestei lupte lipseau aproape cu desăvârşire, dar şi pentru că cei care erau hotărâţi să se sacrifice pentru idealul acesta erau nespus de puțini.

La Anul Nou 1922, când se hotărî la conducerea Mitropoliei Sibiului să se înceapă apariţia acelei foi religioase pentru popor denumită «Lumina Satelor», la conducerea ei fu aşezat ca redactor tânărul și entuziastul slujitor al Domnului, preotul Iosif Trifa.

Acesta, pe lângă postul de duhovnic al teologilor și de director al orfelinatului, îşi luă și această sarcină de făclier al lui Hristos, pentru îndrumarea neamului nostru prin pustiul acestor stări haotice, spre Canaanul cel dorit al emancipării noastre evanghelice și culturale prin Hristos și

prin Biserică.

Despre uriaşa cantitate de jertfă, de lacrimi, de trudă, de iluzii şi deziluzii cu care este împreunată o astfel de muncă a unui suflet curat și sfânt, nimeni nu-i în stare să-și dea cu adevărat seama, în afară de acela care ar mai fi ajuns şi el însuşi într-o astfel de stare.

Nimeni pe lume nu-l poate înțelege pe un profet - care este trimisul lui Dumnezeu către oameni şi trimisul oamenilor către Dumnezeu - cât de greu trebuie el să se frângă în fiecare clipă între aceste două uriaşe poveri: când pedepsit de Dumnezeu pentru oameni, când pedepsit de oameni pentru Dumnezeu.

Numai conștiința lui știe prin ce flăcări trebuie să treacă mereu, luptând când pentru dragoste cu adevărul, când pentru adevăr cu dragostea. Cu adevărul să judeci, cu dragostea să ierți. Căci adevărul nu iartă, iar dragostea nu judecă... Inima lui curată față de amândouă trebuie să sufere din partea amândurora. Dar aceasta este totdeauna partea si soarta profetului. Nici un profet adevărat n-a trăit si n-a murit altfel decât aşa.

Din primul moment, dar mai ales din primul an ca redactor al unei foi cu o atât de clară si de grea sarcină, el şi-a dat seama că nu există decât două căi: fuga ori jertfa. Cum la fugă nici nu se putea gândi, trebuia să se gândească la jertfă. Dumnezeu însuşi, Care îl alesese clar pentru aceasta, îi şi dăduse hotărât aceste două semne: singurătatea şi suferința. Fără singurătate n-ar fi fost liber din afară. Fără suferință n-ar fi fost liber dinăuntru.

Aşa s-a ajuns la Noaptea de Bilanţ şi de Revelație a Anului Nou 1923. Din această noapte de zbucium şi de prăbuşire s-a născut saltul strălucit şi înnoitor al Oastei Domnului. Acesta a rămas pe totdeauna primul An Nou cu adevărat al acestei credințe și al acestui Neam care nu avuseseră până atunci decât ani vechi, începuți și sfârșiți în acelaşi vechi şi întunecos fel al păcatului, al necredinței, al bigotismului şi al formalismului înghețat şi împilat în orbia şi în robia păcatului şi păcătoşirii.

Dar, ca orice lumină care sperie făpturile întunericului, această minunată şi înnoitoare făclie a lui Dumnezeu le-a speriat pe toate vietățile care iubeau păcatul şi îşi îngrăşau trupurile din menținerea lui. Şi, ca bufnițele speriate de felinare, s-au repezit să stingă lumina cea nouă și să-l sfâşie pe purtătorul ei.

Orbiți de micimea lor sufletească şi de gelozia nevredniciei lor, chiar şi cei ce fuseseră cândva pe o clipă încălziți de o rază evanghelică s-au prăbuşit îndată în apatia generală a celorlalți, înecându-se în noroiul leneviei, al comodității și al lăcomiei.

Profetul Adevărului Viu însă, plin de Duhul Sfânt, suna din trâmbița redeșteptării bisericești și apăsa din greu pe plugul evanghelizării naționale, desțelenind hotarele sufleteşti ale ţării pline de spini şi bolovani, pentru semănătura și recolta cea nouă și mântuitoare. Întreg sufletul poporului luminat, presimțind în el pe adevăratul trimis al lui Dumnezeu şi pe dezrobitorul său duhovnicesc, i s-a ataşat cu toată puterea încă de la începutul desluşirii glasului soliei sale.

Şi, după cum încheia cei zece ani de păstorire la Vidra cu cuvintele: Ce mare deosebire este între starea voastră de acum şi cea din urmă cu zece ani, când am venit aici ca păstor al vostru sufletesc... Atunci erați în întuneric, acum aveți lumina vieții. Atunci nu cunoşteați nimic, acum cunoașteți toate lucrurile. Atunci erați străini de Dumnezeu, fără nădejde și fără nici o temelie, în superstiţii şi în formalism, iar acum cât de puternică tărie, nădejde și credință îndrumă sufletele voastre în cunoaşterea şi trăirea voii lui Dumnezeu - tot aşa vorbea el şi la cei zece ani de Oaste, în 1934, când aria muncii sale depăşise nu numai hotarele României, ci şi ale Europei, prin Lucrarea Oastei Domnului care va fi un focar de viață sfântă nu numai pentru poporul nostru şi Biserica noastră - ci pentru încă multe popoare şi biserici creştine până Dumnezeu ştie unde.

Dar tocmai pentru asta diavolul, vrăjmaşul oricărui bine, i-a stârnit împotriva tânărului profet pe toți îmbătrâniții sclerozați în conservatorismul lor avantajos şi comod. Şi împotriva „noutății" evanghelice a Oastei, pe toți păstrătorii vechilor datini lumești, în urma cărora ei aveau numai câștiguri, iar Dumnezeu si sufletele neştiutoare - numai pagube.

Viclenia împotrivitorilor a știut cum să se ascundă sub prefăcătoria religioasă. I-au întins curse tocmai cum întinseseră fariseii curse Mântuitorului nostru IIisus Hristos la vremea Lui. Apoi i-au pregătit un proces la capătul căruia aveau să-i răpească atât calitatea de preot, cât şi averea şi chiar viața pământească. Întocmai aşa cum Îi făcuseră Stăpânului Viei, i-au făcut şi trimisului Său. Domnului IIisus, după răstignire, I-au luat toată avuția pe care o avea: hainele şi cămaşa Lui. Pă-rintelui Iosif i-au făcut la fel.

După ce i-au grăbit moartea prin tot felul de lovituri şi nedreptăți, i-au confiscat singurul avut pe care îl mai păstrase: Tipografia Oastei, pusă cu totul numai în slujba Domnului şi a Lucrării Sale. Iar a patra zi după moarte, ca o monstruoasă condiție fără de care nu putea fi nici înmormântat, i-a fost luată şi haina de preot, sfâşiată în bucăți și ruptă de pe trupul său din sicriu... Ce răzbunare înspăimântătoare, ce sacrilegiu - dar şi ce revelatoare potrivire cu Hristosul lui...

Calvarul apostolatului său care începuse la Sibiu în 1922 avea să se sfârșească tot acolo, după 15 ani. La începutul anului 1938. Toate luptele și izbânzile strălucite și dureroase, presărate de-a lungul acestor chinuiţi şi glorioşi ani ai săi și ai Lucrării Oastei Domnului, sunt descrise pe larg atât în primele două volume din Istoria Oastei Domnului, cât și în cartea vieţii sale, Profetul vremilor noastre.

Ceea ce totuşi trebuie să amintim în această scurtă însemnare a vieții și a operei sale este să încrestăm pentru cunoaşterea şi păstrarea veacurilor viitoare, jertfa îngropată de acest profet al lui Hristos şi al nostru împreună cu Jertfa lui Hristos la temelia noii noastre evanghelizări. Fiindcă nu trebuie să se uite niciodată când un râu ajunge fluviu, că el a început undeva ca un izvoraş. Şi că izvoraşului acestuia i s-au cerut lupte şi jertfe nebănuit de mari până ce a spart stâncă și scoarță pentru a-şi face loc să poată țâşni. Şi apoi până a-şi face o albie, ca să poată curge drept şi împrospătător, înviind şi înverzind pustietățile prin care va curge şi pentru care îl rânduise Dumnezeu.

Cincisprezece ani!... Ce timp relativ scurt sunt aceşti puțini ani! Cei mai mulți dintre oamenii lumii acesteia nu realizează aproape nimic în ei. Dar acest modest apostol al lui Hristos - care începuse înainte cu 25 de ani ca un necunoscut preot într-un sat necăjit din cea mai săracă regiune a țării - ce operă uriaşă a realizat!

În aceşti 15 ani, luptând întâi cu munții de ignoranță și de prejudecăţi, apoi cu munții de ură şi de prigoniri, a reuşit să tipărească și să răspândească un număr de 6 publicații săptămânale, gazete religioase pentru popor în număr de aproape 20 milioane exemplare, un număr de 42 titluri de cărți și 12 calendare-carte, în câte 1-5 ediții și într-un număr de un milion și treizeci şi două de mii de exemplare.

Cine cunoaște cu câte sacrificii se tipărea şi se cumpăra atunci o carte îşi poate da seama ce jertfă şi ce muncă s-au cerut nu numai pentru a fi scrise, dar tipărite și răspândite un astfel de uriaş număr de cărți și foi în popor. În acei ani bântuiți de atâtea crize economice, financiare şi politice. Numai puterea lui Dumnezeu care era peste profetul Său şi care îşi împlinea un plan mântuitor prin el pentru poporul şi Biserica aceasta - a putut face să reușească o lucrare atât de uriaşă cu nişte mijloace atât de slabe, cu nişte piedici atât de mari, în nişte vremuri atât de grele, într-un teren atât de înțelenit şi într-un timp atât de scurt.

Urmarea a fost că în cei 15 ani nu era un colțișor din ţară în care să nu fie o grupare a Oastei Domnului, o adunare de suflete noi, înflăcărate şi vii pentru Hristos. Aceştia aduceau acolo trăirea nouă şi evanghelică a primilor creştini. Începeau iarăși să se încreştinească datinile şi obiceiurile care până atunci fuseseră atât de păgâneşti. Botezurile, onomasticele, nunțile, înmormântările şi celelalte slujbe religioase care erau copleşite de alcool, de beții și de vorbe porcoase, de practici păgâneşti şi idoleşti au început să se încreştinească. Scoțând păcatul din viața lor, ostaşii Domnului au căutat să scoată orice urme ale păcatului şi din obiceiurile lor, din slujbele lor, din datinile lor, aşa cum cerea Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu.

Astfel acest fel nou și luminos începu să pătrundă peste tot. Felul duhovnicesc și creştinesc al ostașilor de a petrece la privegherea celor morți se întinde peste tot. Până și de prin satele vecine vin oameni şi îi cheamă lângă morții lor pe frații ostași cu programul lor evlavios, în locul felului păgânesc de dinainte.

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, răspândindu-se tot mai mult de lucrarea începută de Dumnezeu în țara noastră prin acest nou Ioan Gură de Aur al Bisericii, face o înnoire evanghelică a tuturor obiceiurilor şi practicilor, înnoire pe care nimeni până la el n-a mai putut-o face, deşi mulţi au dorit-o.

În afară de asta, Oastea Domnului valorifică frumos şi din plin toată bogăția învăţăturilor dreptei noastre credințe, cinstind prin trăire numele şi memoria marilor noştri înaintași care ne-au lăsat atât aceste învățături, cât şi pilda vieții lor sfinte.

Toată lumina asupra acestor comori veşnice ne-a venit de la Duhul Sfânt prin acest apostol şi profet al Său care a fost părintele nostru sufletesc. El este ca și Avraam, părintele unui întreg neam sfânt (Rom 4, 16-18).

Urmările judecăţilor nedrepte care i s-au făcut cât trăia s-au răzbunat și se răzbună şi asupra celor ce l-au judecat. Iar lui, Dumnezeu îi va face dreptate din ce în ce mai strălucită, dând o creştere și o întindere tot mai mare lucrării făcute prin el. Astfel Oastea Domnului creşte nu numai în număr, în roade şi în profunzime duhovnicească, ci se şi întinereşte şi întăreşte atât prin numărul membrilor ei, cât și al lucrărilor sale tot mai puternice şi vii.

Peste 80% dintre participanții la adunările ei sunt tineri între 15 și 25 de ani. O foarte mare parte dintre aceştia sunt elevi, studenți și tineri inteligenți, intelectuali și harnici, înzestrați cu multe daruri şi talente ale Duhului Sfânt, care lucrează cu mult spor şi râvnă pentru Domnul.

Astfel se precizează tot mai limpede împlinirea marelui scop pe care l-a avut de la început înţelepciunea şi bunătatea Domnului cu această lucrare: mântuirea neamului nostru şi renaşterea evanghelică a Bisericii noastre.

Hotărât lucru: dacă Dumnezeu a vrut să facă această Lucrare pentru acest scop - Voia Lui se va împlini cu siguranță! Timpul necesar pentru aceasta nu contează. La Dumnezeu o mie de ani sunt o zi. Tot ce începe El însă va ajunge sigur la bun sfârşit. Oamenii şi satana, prin împotrivirile lor, pot uneori întârzia împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi pot chiar zădărnici pentru ei mântuirea dorită de mila Lui. Dar nu vor putea nimici niciodată o lucrare sfântă căreia El i-a încredinţat o solie, i-a hotărât un scop și i-a rânduit un destin.

Solia divină încredințată Oastei Domnului este clară: renaşterea Bisericii noastre şi mântuirea neamului nostru. Deci încă o dată: dacă renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi mântuirea neamului nostru vor veni vreodată, acestea vor veni sigur numai prin Oastea Domnului. Dacă nu vor veni prin ea, atunci nu vor mai veni niciodată.

Părintele Iosif Trifa a fost singurul profet trimis de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă neamul acesta şi Biserica aceasta nu-l vor primi, un altul nu le va mai fi dat niciodată. Lucrările lui Dumnezeu sunt unice şi adevărate. El nu începe o lucrare pe care apoi s-o lase şi să reia alta. Pentru că El tot ce face, face cu înţelepciune şi cu temeinicie veşnică.

Deci oricine va dori vreodată renaşterea acestei Biserici şi mântuirea acestui neam să se apropie de Lucrarea Oastei Domnului şi să o ajute să facă minunea aceasta cât mai curând. O, dacă la început cei ce ar fi trebuit să vadă ar fi văzut și dacă cei ce ar fi trebuit s-o ajute ar fi ajutat-o, ce uriaşă transformare s-ar putea vedea astăzi atât în viața Bisericii noastre, cât și a poporului nostru! Şi prin ele cine știe încă până unde s-ar fi întins şi peste alții binefacerile acestea ale lui Dumnezeu!

La mormântul Părintelui Iosif din cimitirul Sibiului vin sute şi mii de suflete recunoscătoare nu numai de cele două ori pe an: în 12 februarie, data trecerii lui la Domnul, sau de Praznicul Duhului Sfânt, sărbătoarea Oastei Domnului, ci aproape în fiecare zi... Florile şi lacrimile nu se usucă de pe acest mormânt binecuvântat - şi nu se vor usca niciodată.

La ultimul Praznic de Rusalii [1984 sau 1985, data aproximativă a scrierii cărții - n.n.], au luat parte la rugăciunea și reculegerea de la mormântul său aproape două mii de oameni - şi majoritatea tineri care au vorbit și au cântat tot timpul cu înflăcărare puternică pentru Domnul, pentru profetul Său şi pentru Lucrarea Sa.

Vestea despre Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului a făcut înconjurul lumii şi oameni plini de admirație pentru Harul lui Dumnezeu dat acestei Lucrări vin din toate părțile pământului să vadă la fața locului acest fenomen unic, în prezent, în toată lumea creştină. Ei se interesează de istoria Oastei şi de miracolul ei, pentru a folosi experiența aceasta și acolo în țările şi popoarele lor.

Iată cum lucrează Dumnezeu şi cum face El dreptate martirului Său care s-a jertfit până la moarte cu convingerea că Dumnezeu îi va face odată dreptate șt va da odată biruinţă Lucrării Oastei Sale. Fiindcă el a știut că aceasta este de la Dumnezeu şi nu va mai putea fi niciodată nimicită de nimeni. Că Hristos o va duce biruitoare până la împlinirea scopului pentru care a început-o.

Slavă veşnică Ție, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, pentru dragostea cea mare cu care ai arătat că iubeşti Ţara noastră și Biserica noastră, căreia i-ai hotărât o mântuire atât de fericită şi de frumoasă prin această Lucrare a Oastei care este a Ta și numai a Ta.

Te rugăm, veghează asupra ei și fă dreptate până la sfârşit pe pământ memoriei profetului Tău, Părintele Iosif, iar în ceruri răsplăteşte-i cu o strălucire şi fericire veşnică toată suferința și nedreptatea pe care le-a răbdat în lumea aceasta pentru împlinirea Voii Tale şi pentru mântuirea poporului său. Amin.

Slăvit să fie Domnul!