Fericiții noştri înaintaşi (2)

Domnul şi Dumnezeul părinților noştri S-a îndurat de neamul şi poporul nostru românesc, făcându-l să se nască din părinți creştini, în chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru IIisus Hristos.

În acele vremuri de crâncene prigoniri ale primilor creştini de către împărații Romei, o mare parte dintre cei mai zeloşi creştini au fost trimişi aici în exil, în Dacia cucerită de romani. Ce minunat câmp de lucru pentru Domnul au găsit ei în această țară - şi ce plini de râvnă trebuie să fi pornit ei la munca de evanghelizare şi încreştinare a locuitorilor aflați aici!...

Cu dragostea lor de Hristos şi cu priceperea lor în toate lucrurile, Duhul Sfânt i-a ajutat ca, într-un răstimp scurt, să dea naştere aici nu numai la o credință nouă, ci şi la un popor nou, cu o limbă nouă și cu o viață nouă.

Aşa s-a născut poporul nostru, printr-o minune, din suferinţă şi din iubire. Suferința și iubirea au fost însuşirile de la început ale părinților noştri. Şi suferința și iubirea sunt şi astăzi trăsăturile noastre cele mai de seamă. Suferință și iubire a fost istoria neamului nostru şi ele vor rămâne poate pe totdeauna cele două dimensiuni pe care se desfăşoară în cruce viața noastră și istoria noastră. Verticala iubirii şi orizontala suferinței.

Încă de la naşterea noastră ca popor, ca limbă și credință aici, suferința s-a abătut asupra noastră ca o noapte cumplită prin care nu ne-am găsit decât bâjbâind unii pe alţii. O mie de ani au trecut astfel şi numai Bunul Dumnezeu Singur ştie câte jertfe, câte lacrimi şi câte iubiri au ars înăbuşite în taină, în zvârcoliri, în flăcări, în neputinţă şi în nădejde de-a lungul atâtor vremi cumplite şi sub sălbăticia atâtor cruzi năvălitori.

O, dacă s-ar cunoaşte istoria acelor o mie de ani cumpliți, ce vieți de sfinți și de martiri am putea afla în acel mileniu! Ce fapte de măreție unică pentru Hristos! Şi ce pilde strălucite de vieți și de morţi sfinte ne-ar fi rămas de la părinţii şi înaintaşii noştri în credință! Dar istoria acestor o mie de ani nu se va cunoaște cu adevărat decât în Ziua cea Mare a Răsplătirilor, când Domnul şi Dumnezeul nostru va arăta la vedere ceea ce atâta vreme s-a suferit și s-a făcut în ascuns...

Puținele pilde şi însemnări rămase ca prin minune de atunci ne arată că încă în anii aceia erau aici bărbați sfinți care au murit ca martiri, cum a fost Sfântul Sava Gotul, mort ca martir în 12 aprilie 372, înecat în râul Buzău... Ori ca cei patru ale căror trupuri au fost descoperite la Niculițel (Tulcea) și despre care a rămas însemnare că s-au săvârşit din viață prin anii 303-305. Și la fel cei din Durostor, despre care au rămas însemnări în actele martirice din secolul IV.

Dar de pe la anul 300 până pe la anul 1300 - de când începem să ne mai cunoaştem câte ceva din însemnările despre părinții noştri din actele altor neamuri - câte jertfe, câte pilde, câte nume sfinte nu vor mai fi fost printre înaintaşii noştri! Dar numai Singur Domnul le mai ştie, fiindcă Ochiul Lui le-a văzut pe toate, dragostea Lui le-a primit şi Cartea Lui le-a însemnat.

Noi, cei care ne-am hotărât cu legământ pentru Domnul şi, printr-o credință vie, ne-am altoit prin Duhul Sfânt în trunchiul evanghelic al Bisericii celei Vii a lui Hristos, noi deci facem parte din neamul cel sfânt şi unic al fiilor lui Dumnezeu, cetățeni ai Împărăției Lui Veşnice şi mădulare ale trupului Său Etern.

În această calitate, noi suntem urmaşi ai Domnului IIisus, ai Sfinților Săi Apostoli, Profeţi şi Părinți care, înaintea noastră, au trăit și au murit în credinţa aceasta care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna, după cum scrie Sfânta Scriptură (Iuda 3).

De fapt, după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi după învăţăturile sfinților părinți bisericești, numai cei născuți din nou fac cu adevărat parte din Trupul viu şi lucrător al lui Hristos, care este Biserica Sa cea adevărată. Ceilalți sunt mădulare moarte ale acestui Trup Sfânt şi trebuie să învie şi ele. Sunt crengi uscate pe trunchiul ei şi trebuie să înverzească. Sau sunt mlădițe neroditoare care, dacă nu se vor altoi, ca să aducă şi ele rod, vor fi tăiate și aruncate în foc (Ioan 15, 6).

Lucrarea Oastei Domnului este un astfel de altoi nou și sfânt al unor mlădițe care înainte eram sălbatice prin faptele noastre rele. Dar prin Naşterea de Sus ne-am altoit în Butucul Vieții care este Hristos.

În această Lucrare sfântă și înnoitoare, Dumnezeu S-a folosit pentru noi de Părintele Iosif, primul nostru înaintaș în această Lucrare si cel care ne-a născut pe noi în Hristos, prin Evanghelie, după cum scrie Sfânta Scriptură (I Cor 4, 15). Lui îi datorăm deci, în privința aceasta, cea dintâi și cea mai mare recunoştinţă şi prețuire...

Dar cum şi pe vremea lui Moise, profetul Domnului pentru Israel, sau pe vremea lui David împăratul, Dumnezeu le-a dat acestora nişte însoțitori viteji şi devotați prin care a condus poporul spre Canaan ori au câştigat biruințele asupra vrăjmaşilor, tot aşa, Domnul a dat şi Părintelui nostru Iosif, în lupta Oastei Domnului, nişte însoțitori vrednici prin care acesta a fost ajutat și mângâiat şi prin care apoi Oastea s-a răspândit în toată țara şi peste hotarele ei.

Aceşti însoţitori minunați și luptători viteji ai Oastei Domnului, care au trăit şi au murit statornici şi vrednici în aceeași credință în care au pus legământul lor cu Dumnezeu, sunt vrednicii noştri înaintaşi şi pionierii acestei lupte duhovniceşti în țara noastră.

Ei au dus primele lupte și au adus primele jertfe în această Lucrare sfântă. Ei au tras primele brazde în desțelenirea terenului în care cresc acum vlăstare atât de frumoase. De aceea consemnăm aici pe scurt numele și faptele unora dintre aceşti vrednici înaintaşi ai noştri, spre a rămâne pilde vrednice de urmat pentru toți cei care vin în urma lor si care au intrat în lupta începută de ei.

Doar a unora, pentru că cei mai mulți vor rămâne scriși numai în Cartea Vieții. Şi despre faptele lor ne va vorbi numai Domnul IIsus Biruitorul când îi va mărturisi înaintea Tatălui Ceresc și a îngerilor Săi pe toți cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor (Matei 10, 32; Luca 12, 8).

Astfel noi, cei care îi urmăm, trebuie să luăm bine seama la felul lor de viață şi de luptă şi - după Cuvântul Domnului - să le urmăm credința. Pentru ca să ajungem pe urmă şi noi acolo la cununa şi la slava veşnică unde au ajuns aceşti binecuvântați înaintași ai noştri în Domnul.

Slavă veşnică Ție, Domnul şi Dumnezeul nostru Care Ți-ai arătat dragostea deosebită față de noi prin faptul că ne-ai trimis un astfel de profet și o astfel de Lucrare Mântuitoare.

Te rugăm, deschide-ne ochii, ca să vedem, şi inimile, ca să primim darul Harului Tău pentru mântuirea noastră şi a tuturor urmaşilor noştri. Acum şi în vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!