Fericiții noștri înaintași (2)

Domnul și Dumnezeul părinților noștri S-a îndurat de neamul și poporul nostru românesc, făcându-l să se nască din părinți creștini, în chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos.

În acele vremuri de crâncene prigoniri ale primilor creștini de către împărații Romei, o mare parte dintre cei mai zeloși creștini au fost trimiși aici în exil, în Dacia cucerită de romani. Ce minunat câmp de lucru pentru Domnul au găsit ei în această țară - și ce plini de râvnă trebuie să fi pornit ei la munca de evanghelizare și încreștinare a locuitorilor aflați aici!...

Cu dragostea lor de Hristos și cu priceperea lor în toate lucrurile, Duhul Sfânt i-a ajutat ca, într-un răstimp scurt, să dea naștere aici nu numai la o credință nouă, ci și la un popor nou, cu o limbă nouă și cu o viață nouă.

Așa s-a născut poporul nostru, printr-o minune, din suferință și din iubire. Suferința și iubirea au fost însușirile de la început ale părinților noștri. Și suferința și iubirea sunt și astăzi trăsăturile noastre cele mai de seamă. Suferință și iubire a fost istoria neamului nostru și ele vor rămâne poate pe totdeauna cele două dimensiuni pe care se desfășoară în cruce viața noastră și istoria noastră. Verticala iubirii și orizontala suferinței.

Încă de la nașterea noastră ca popor, ca limbă și credință aici, suferința s-a abătut asupra noastră ca o noapte cumplită prin care nu ne-am găsit decât bâjbâind unii pe alții. O mie de ani au trecut astfel și numai Bunul Dumnezeu Singur știe câte jertfe, câte lacrimi și câte iubiri au ars înăbușite în taină, în zvârcoliri, în flăcări, în neputință și în nădejde de-a lungul atâtor vremi cumplite și sub sălbăticia atâtor cruzi năvălitori.

O, dacă s-ar cunoaște istoria acelor o mie de ani cumpliți, ce vieți de sfinți și de martiri am putea afla în acel mileniu! Ce fapte de măreție unică pentru Hristos! Și ce pilde strălucite de vieți și de morți sfinte ne-ar fi rămas de la părinții și înaintașii noștri în credință! Dar istoria acestor o mie de ani nu se va cunoaște cu adevărat decât în Ziua cea Mare a Răsplătirilor, când Domnul și Dumnezeul nostru va arăta la vedere ceea ce atâta vreme s-a suferit și s-a făcut în ascuns...

Puținele pilde și însemnări rămase ca prin minune de atunci ne arată că încă în anii aceia erau aici bărbați sfinți care au murit ca martiri, cum a fost Sfântul Sava Gotul, mort ca martir în 12 aprilie 372, înecat în râul Buzău... Ori ca cei patru ale căror trupuri au fost descoperite la Niculițel (Tulcea) și despre care a rămas însemnare că s-au săvârșit din viață prin anii 303-305. Și la fel cei din Durostor, despre care au rămas însemnări în actele martirice din secolul IV.

Dar de pe la anul 300 până pe la anul 1300 - de când începem să ne mai cunoaștem câte ceva din însemnările despre părinții noștri din actele altor neamuri - câte jertfe, câte pilde, câte nume sfinte nu vor mai fi fost printre înaintașii noștri! Dar numai Singur Domnul le mai știe, fiindcă Ochiul Lui le-a văzut pe toate, dragostea Lui le-a primit și Cartea Lui le-a însemnat.

Noi, cei care ne-am hotărât cu legământ pentru Domnul și, printr-o credință vie, ne-am altoit prin Duhul Sfânt în trunchiul evanghelic al Bisericii celei Vii a lui Hristos, noi deci facem parte din neamul cel sfânt și unic al fiilor lui Dumnezeu, cetățeni ai Împărăției Lui Veșnice și mădulare ale trupului Său Etern.

În această calitate, noi suntem urmași ai Domnului Iisus, ai Sfinților Săi Apostoli, Profeți și Părinți care, înaintea noastră, au trăit și au murit în credința aceasta care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna, după cum scrie Sfânta Scriptură (Iuda 3).

De fapt, după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și după învățăturile sfinților părinți bisericești, numai cei născuți din nou fac cu adevărat parte din Trupul viu și lucrător al lui Hristos, care este Biserica Sa cea adevărată. Ceilalți sunt mădulare moarte ale acestui Trup Sfânt și trebuie să învie și ele. Sunt crengi uscate pe trunchiul ei și trebuie să înverzească. Sau sunt mlădițe neroditoare care, dacă nu se vor altoi, ca să aducă și ele rod, vor fi tăiate și aruncate în foc (Ioan 15, 6).

Lucrarea Oastei Domnului este un astfel de altoi nou și sfânt al unor mlădițe care înainte eram sălbatice prin faptele noastre rele. Dar prin Nașterea de Sus ne-am altoit în Butucul Vieții care este Hristos.

În această Lucrare sfântă și înnoitoare, Dumnezeu S-a folosit pentru noi de Părintele Iosif, primul nostru înaintaș în această Lucrare și cel care ne-a născut pe noi în Hristos, prin Evanghelie, după cum scrie Sfânta Scriptură (1 Cor 4, 15). Lui îi datorăm deci, în privința aceasta, cea dintâi și cea mai mare recunoștință și prețuire...

Dar cum și pe vremea lui Moise, profetul Domnului pentru Israel, sau pe vremea lui David împăratul, Dumnezeu le-a dat acestora niște însoțitori viteji și devotați prin care a condus poporul spre Canaan ori au câștigat biruințele asupra vrăjmașilor, tot așa, Domnul a dat și Părintelui nostru Iosif, în lupta Oastei Domnului, niște însoțitori vrednici prin care acesta a fost ajutat și mângâiat și prin care apoi Oastea s-a răspândit în toată țara și peste hotarele ei.

Acești însoțitori minunați și luptători viteji ai Oastei Domnului, care au trăit și au murit statornici și vrednici în aceeași credință în care au pus legământul lor cu Dumnezeu, sunt vrednicii noștri înaintași și pionierii acestei lupte duhovnicești în țara noastră.

Ei au dus primele lupte și au adus primele jertfe în această Lucrare sfântă. Ei au tras primele brazde în desțelenirea terenului în care cresc acum vlăstare atât de frumoase. De aceea consemnăm aici pe scurt numele și faptele unora dintre acești vrednici înaintași ai noștri, spre a rămâne pilde vrednice de urmat pentru toți cei care vin în urma lor și care au intrat în lupta începută de ei.

Doar a unora, pentru că cei mai mulți vor rămâne scriși numai în Cartea Vieții. Și despre faptele lor ne va vorbi numai Domnul Iisus Biruitorul când îi va mărturisi înaintea Tatălui Ceresc și a îngerilor Săi pe toți cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor (Matei 10, 32; Luca 12, 8).

Astfel noi, cei care îi urmăm, trebuie să luăm bine seama la felul lor de viață și de luptă și - după Cuvântul Domnului - să le urmăm credința. Pentru ca să ajungem pe urmă și noi acolo la cununa și la slava veșnică unde au ajuns acești binecuvântați înaintași ai noștri în Domnul.

Slavă veșnică Ție, Domnul și Dumnezeul nostru Care Ți-ai arătat dragostea deosebită față de noi prin faptul că ne-ai trimis un astfel de profet și o astfel de Lucrare Mântuitoare.

Te rugăm, deschide-ne ochii, ca să vedem, și inimile, ca să primim darul Harului Tău pentru mântuirea noastră și a tuturor urmașilor noștri. Acum și în vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!