2. Ziua și adevărul istoric din 12-16 februarie 1938

Cine are o viață grea, are o moarte ușoară, și cine are o viață ușoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toți îl văd la sfârșit, dar puțini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viața grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viață ușoară, când îi merge bine, râde prea nebun.

Dar cât de puternic și de înțelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită și cu un cuget curat, se adâncește în profunzimea tainelor puterii și înțelepciunii Sale, se învrednicește ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare.

Pentru a afla aceste comori și pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii ÎN Hristos, nu doar LÂNGĂ El. Să ai și Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzește în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Și în Cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea,- ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simț de orientare în orice situație. Și o intuiție clară și imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este și calitatea unui profet.

Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Știa finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru și nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfășurarea oricărei situații și nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînțelegeri și avea cele mai clare idei și mai inspirate cuvinte pentru înfățișarea ei.

Cunoștea răutatea și puterea răzbunătoare a mitropolitului și era convins că, până la urmă, ura și influența lui vor reuși să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. Dar a fost hotărât să lupte până la capăt pentru apărarea dreptății în fața silniciei. Și a adevărului în fața minciunii. Pentru că îi poruncea aceasta principiul sfânt pentru care venise și atitudinea demnă în fața procedeului murdar.

De aceea Adevărul lui avea neapărat nevoie de un glas care să strige. Izvorul avea nevoie de o deschidere prin care să țâșnească. Și ultimelor lui mărturisiri le trebuiau un mijloc prin care să fie împărtășite fraților și veșniciei.

Fusese sugrumat în Noiembrie «Ostașul Domnului», ultima foaie prin care părintele Iosif grăia cu sutele lui de mii de frați și de cititori din Oastea Domnului.

În aceste zile m-am eliberat și eu definitiv din armată și am ajuns gata să-mi reiau locul de luptă și de muncă, din nou, lângă părintele și superiorul meu. Fratele Marini, tovarășul meu mai mare, era pentru un timp acasă la ai lui, în Săsciori. Iar pe Vonica (celălalt tovarăș al nostru) l-am aflat în tabăra vrăjmașă. Soția și interesul îl făcuseră să ne trădeze.

Lipsa unei gazete ne ardea inima și preocuparea găsirii ei ne frământa tot timpul când stăteam de vorbă împreună.

- Dragă Dorz, zise părintele într-o zi, la începutul lui Decembrie,- avem două posibilități. Ori cu Munteanu, ori cu Stoichiță (Munteanu avea ziarul «Acțiunea» și ne era prieten. Stătusem un timp, anii trecuți, cu chirie în casa lui și ne înțelesesem foarte bine cu el. Stoichiță era un avocat cu renume și un om care se bucura de un mare respect în fața tuturor). Vom conveni cu unul dintre ei să scoatem gazeta noastră sub numele gazetei lor, ca număr paralel ori ca supliment duminical.

- Cred că oricare dintre ei ne va înțelege și va accepta.

- Haidem la Stoichiță! El are foaia «Glasul Dreptății». Sună mai potrivit pentru noi.

Ne-am pregătit, și în câteva minute fratele Popovici ne-a dus cu mașina în strada Avram Iancu, nr.9, unde Stoichiță își avea biroul avocațial. Era la birou cu stagiarul său Corneliu Radu.

Din câteva cuvinte părintele s-a înțeles cu ei, fiindcă el îi cunoștea bine, iar ei aveau un adânc respect pentru numele și cauza Oastei Domnului și a părintelui, pe care și ei ca și toată lumea o cunoșteau. S-a convenit, deci, ca primul număr din «Glasul Dreptății» să apară de Crăciunul anului 1937.

- Acum să-l chemăm și pe Marinel și să ne așezăm pe muncă! - îmi zise părintele bucuros îndată ce eram în stradă.

- Slăvit să fie Domnul Care ne-a dat izbânda. Ce repede și ce minunat s-a rezolvat începutul. Sperăm că Domnul ne va ajuta și totul va fi frumos.

Astfel, ce a urmat mai departe se știe. «Glasul Dreptății» a apărut din Decembrie 1937 până în Martie 1938... Ne-a fost dat și acest glas prin planul cel tainic și minunat al Domnului și Dumnezeului nostru, pentru că în timpul celor trei luni cât a apărut el, s-au petrecut ultimele evenimente dramatice din viața părintelui. Și noi aveam să trăim și să păstrăm un alt adevăr istoric de cea mai mare însemnătate pentru tot viitorul Oastei Domnului. Fără această gazetă, prin care aveam nevoie să respirăm și noi și Adevărul, ar fi fost foarte greu. Dumnezeul dreptății n-a lăsat să rămână în întuneric nici nelegiuirile săvârșite în acele zile de către mitropolitul răzbunător și nici frumusețea martiriului răbdătorului Său slujitor.

Toate lucrurile petrecute atunci sunt descrise mai pe larg în cartea cu Istoria Oastei, vol.2. Dar pentru cei care n-au ajuns să citească acolo, vom vedea aici în capitolul următor câteva părți mai însemnate, cuprinzând împrejurarea morții și înmormântării părintelui Iosif, cu ultimele lui cuvinte. Precum și legământul tuturor ostașilor Domnului de lângă sicriul și mormântul lui, cu cel de-al doilea Adevăr.

Ultimele zile și moartea profetului

Dintre cele șapte operații ale părintelui Iosif, ultimele două făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi frați, Popovici și Opriș, care lucrau la administrația și librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise și sângerânde, înfășurându-l cu vată, cu multă-multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent și puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase și de grele. La toate acestea se adăugau acum și noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun și de Anul Nou trebuiau să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini și cu un conținut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriașă în care părintele aducea partea cea mai mare și mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său, care părea că se întărește și crește cu atât mai mare cu cât trupul slăbea și se împuțina din zi în zi.

În Ianuarie, temperatura începu să crească, și durerile la fel.

Patul părintelui era la etajul redacției, într-o cameră în care intrai dintr-un antreu în care era patul lui Tit. Din camera părintelui se intra în camera unde dormeam noi, fratele Marini și eu. Așa că toți trei eram noaptea aproape de părintele. Prin ușile subțiri auzeam toată noaptea frământările lui în pat și inima ne tremura și ne durea pentru el. Temperatura începea să se mențină foarte ridicată și pentru durerile tot mai mari se cereau tot mai multe calmante.

Printre ultimii vizitatori ai părintelui Iosif fusese și preotul Aurel Nanu, singurul dintre preoții din Sibiu care-i rămăsese, așa mai în ascuns, prieten și apropiat. Acest suflet de om bun venea din când în când pe la părintele și sta lângă patul său, vorbindu-i prietenos și compătimitor. El i-a și împlinit, cu câteva zile înainte de moarte, cele rânduite pentru ultima mărturisire și împărtășire cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Cu ocazia aceea, pentru a folosi și ultimul prilej din viața aceasta pentru împăcare, părintele Iosif i-a trimis mitropolitului Bălan prin preotul Aurel Nanu cea din urmă smerită și duioasă cerere de iertare și împăcare. Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună mitropolitului acest lucru, fie mai degrabă că mitropolitul a rămas până la capăt împietrit,- nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare…

Mai departe, voi consemna tot ce se va întâmpla, pe zile:

Joi, 10 Februarie 1938

Azi-noapte n-am dormit aproape deloc nici unii ai casei, deși eram cu toții foarte obosiți. Starea grea în care se găsea părintele ne îndurera și ne îngrijora pe toți. Camera lui de dormit era la etajul de sus al casei din Aleea Filosofilor 18, deasupra redacției. Librăria și compactoria se găseau la subsol. Înainte de a intra în camera părintelui, deasupra scărilor interioare, era un mic antreu în care - după cum am mai spus - era patul lui Tit. Iar din camera părintelui se intra, la dreapta, în camera unde dormeam noi, cei doi: fratele Marini și eu.

Ca să nu-l prea deranjăm pe părintele bolnav cu trecerile noastre prin fața patului său, întinsesem un paravan de pânză albă. Pe lângă acest paravan pășeam întotdeauna încet și cu mare băgare de seamă, înăuntru sau în afară…

Se vedea bine că sfârșitul este foarte aproape. Durerile îi sunt neobișnuit de mari. Doctorul Manta, pe care l-am chemat la patul părintelui și care este un vechi și bun cunoscut al său, îl consultă, clătină cu întristare din cap. Spune că ar fi nevoie de o nouă operație, a opta... Dar este imposibil, constată el. Nu mai rezistă. Depinde de inimă - și inima este foarte slăbită…

Vineri, 11 Februarie 1938

Nici noaptea aceasta n-am putut dormi aproape deloc. Suntem cu toții foarte întristați din cauza stării părintelui nostru atât de slăbit și de suferind. Din camera unde dorm cu fratele Marini aud bine adeseori gemetele reținute ale bolnavului nostru sfânt. Și de fiecare dată aceste gemete îmi străpung inima de durere. De câteva ori Titus intrase la el să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.

Dimineața a sosit mai liniștită. Dragul nostru bolnav a adormit puțin, iar noi, ieșind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din când în când suiam încet până la ușa întredeschisă unde ascultam răsuflarea sa de după paravanul din fața patului său.

Pe la amiazi, a luat ceva din mâncarea care i-o adusese sora Lița, apoi s-a liniștit din nou. Spre seară, noi cei trei: Titus, Marini și eu, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.

- Vom face toți trei de pază, cu schimbul, lângă el, începând de acum și până dimineață - zise Titus. Care să facem primul?

- Fac eu primul,- răspunsei eu.

- Pe urmă mă scoli pe mine,- zise Tit.

- Iar frăția-ta mă scoli pe mine - zise fratele Marini.

- Bine.

De cum se apropie seara, mă așezai pe scaun lângă patul părintelui, la măsuța pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale tâlcuiri. Luai Biblia lui să citesc. Începu să se întunece. Era februarie, și noaptea venea repede, căci cerul era înnorat. Încă nu ninsese deloc, dar era un aer moale, prevestitor de zăpadă. Părintele deschise ochii, mă privi blând și zise:

- Ce faci?

- Cum vă mai simțiți, părinte? - întrebai eu.

Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:

- Acum mă simt mai bine. După somn totdeauna inima îmi este ceva mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage, singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Dar acum și inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns și ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate!

Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:

- Părinte, eu aș dori să-mi vorbiți mereu. Dar n-aș vrea să vă prea obosiți. Aud bine, chiar dacă ați vorbi cât de încet.

- De acum mi-a mai rămas doar puțin să vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulțumesc din toată inima Dumnezeului Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…

Se opri un timp, apoi, clătinând din cap, zise:

- Dar mi se pare că de acum încolo, vremea adevărului s-a cam dus...

- De ce spuneți asta, părinte?

- Dă-mi puțin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura. Să fii cu luare aminte bine la ceea ce îți spun.

Se opri iar. Stătu să odihnească un timp, apoi începu rar și încet:

- Pentru că, odată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina - cum spunea Mântuitorul - pentru că faptele lor erau rele.

Glasul îi era profund profetic.

Dumnezeu a trimis Bisericii noastre și poporului nostru Lucrarea unică și vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrățișat-o chiar de la început cu drag, dar mai marii Bisericii și poporului au respins-o de la început. Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia. Iar, drept pedeapsă, să vină peste popor necazuri, iar peste Biserică lucrări de rătăcire, de dezbinări și de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, precum este scris, Dumnezeu le poate trimite lucrări de rătăcire. Ca să creadă minciuna toți cei care n-au crezut adevărul. - Și astfel să fie osândiți. După cum înștiințează Cuvântul Sfânt, prin Apostolul Pavel, la Tesaloniceni... Mă gândesc chiar și la frații noștri ostași - ce mare este și răspunderea lor!

Când vedem pe ce căi întortocheate și grele trebuie să-și caute alții mântuirea sufletului lor, noi nu știm să mulțumim îndeajuns lui Dumnezeu, că El nouă ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă, de limpede și de dulce... Dar dacă vreodată și frații ostași se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, - atunci se poate ca Domnul, drept pedeapsă și pentru ei, să le ia această Lucrare și să-i lase fără ea, ca să bâjbâie dezbinați după lucrări străine și pe căi rătăcitoare…

Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aștepte Biserica noastră și poporul nostru în urma acestor respingeri. Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu înțelesese Voia lui Dumnezeu și vremea cercetării Sale, iar Mântuitorul îi profețise nimicirea apropiată și de neînlăturat.

Ierusalimul Oastei, Sibiul, face același lucru astăzi pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci și ucigătorul cu pietre al trimișilor lui Dumnezeu.

Tăcu... În cameră se lăsase de mult întunericul. Stăteam așa și nici nu simțeam nevoia de lampă.

- Aprinde lumina, îmi zise după un timp, încet. Și mai dă-mi puțin ceai.

Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Mă uitai atent la el. Mă privea cu niște ochi plini de ceva care era adânc, și duioșie și milă.

- Dragă Dorz, șopti el apoi rar și mișcat. După mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări și vă vor prigoni fără cruțare din cetate în cetate cu lanțuri și necazuri, ca să se împlinească tot ce este scris.

Dar voi să nu vă temeți, nici să nu vă lepădați de Domnul și de Lucrarea Oastei Sale, care de la început a fost rânduită la suferințe și la necazuri, precum a fost și Domnul nostru Iisus Hristos, în lumea aceasta.

Să știți că Domnul Care a fost cu mine va fi și cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii și biruințe în necazuri, vă va da și vouă biruința, căci El este Același ieri, azi și în veci. El este Veșnicul Biruitor.

Aduceți-vă aminte de tot ce v-am spus și v-am scris: cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Iisus Biruitorul. Cu El să fiți siguri că Lucrarea Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând. Să muriți și voi crezând în biruința lui Hristos, așa cum sunt gata și cum am fost gata și eu totdeauna să mor crezând în El…

Întinse mâna spre mine să mă atingă. Îi luai mânuța albă și slabă și mi-o apăsai pe buze, plângând. Apoi o dusei moale și încet sub pătură. Văzui lacrimi și în ochii lui.

- Să păstrați toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul și de Duhul Domnului... M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o pildă vie cum să-L urmați. Să călcați după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă să ne întâlnim cu toții mai fericiți, la sfârșitul luptei noastre, lângă Domnul nostru Preaiubit în Canaanul Său cel ceresc.

... Oricât ați avea de suferit să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor și Răscumpărător, Iisus Biruitorul. Să nu trădați Cauza evanghelică a Oastei și a Bisericii vii. Să nu trădați voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.

... Va veni vremea când Dumnezeu și Adevărul ne va face dreptate și nouă... Să aveți neîncetat ochii voștri țintă la Iisus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței și biruinței noastre…

Tăcu, din nou.

Mă miram de unde are acuma atâta putere să vorbească din cât de slăbit era... Vedeam cât de mult se opintește ca să vorbească - și îmi era teamă și milă de efortul pe care îl făcea. Dar presimțeam că sunt ultimele sale cuvinte... Și n-aș fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.

- Ce mulțime eram cândva,- și câți s-au dus!... Unde s-au dus acum cei mari și lăudați care promiteau că vor fi statornici lângă mine până la moarte? Au trecut cu toții în tabăra celor care aruncă în noi cu pietrele ucigașe, ei, cei cărora le-am făcut atâta bine în Hristos.

Cu mine vor sfârși în curând, fiindcă toate au un sfârșit. Dar dacă și pe voi cei ce rămâneți vă vor omorî,- s-ar putea ca să nu le mai fie trimiși alții. Apoi le vor fi dați ca pedeapsă numai lucrări pierzătoare și lucrători pierzători…

Tăcu iarăși suspinând. După un timp urmă:

- Dar Dumnezeu este nespus de bun. El iubește mereu și nădăjduiește mereu. Chiar și pentru cei mai împietriți. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu.

Apoi tăcu îndelung cu ochii închiși. Se vedea că își sfârșise toată puterea.

- Nu mai vreți puțin ceai, părinte? - zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai după reșoul care ardea. Să-l încălzesc puțin!...

- Nu!

- Nu încercați să adormiți puțin? Ați obosit vorbind…

Scoase din nou mâna, făcu un semn obosit care părea a spune: De acum am să mă tot odihnesc. Și o întinse iarăși spre mine.

Îi luai din nou mânuța între mâinile mele. Ce albă și ce uscată este! Numai pielea străvezie și osciorul subțirel și topit.

Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile... O, mânuța asta sfântă și chinuită, care s-a topit luminând... Care a scris neobosită atâtea litere de foc și de aur care vor rămâne veșnic... Care a suferit atât de mult pentru mine și pentru mulți... Care mi-a făcut atât de mult bine mie și altora... O, inimioara aceasta care o simt că bate tot mai încet!...

Șiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se și picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuța străvezie și uscată... care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.

Îmi apăsai din nou încet și moale buzele mele peste ea. Și apoi o dusei iarăși ușor și îndurerat sub pătura caldă.

... Era târziu și era peste tot o tăcere desăvârșită.

Respira încet și rar. Mi se părea că vrea să doarmă.

Dinspre ușa lui Titus auzii un zgomot ușor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme.

Mă uitai la fața lui care era mai palidă și mai uscată ca oricând.

Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineață se zvârcolea de dureri, iar acum, iată, ce liniștit odihnește, de parcă n-ar avea nici un țepuș în corpul său. Mă uitai din nou... din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi altădată atât de vioi și de bucuroși priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.

- Fereastra! - zise el destul de tare - dragă Dorz, deschide toată fereastra, ca să vină aer proaspăt…

În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soția sa în clipa morții ei, că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt... .

Nu știu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta și clipa aceea de atunci: între destinele unora dintre cei uniți de Dumnezeu, deși la depărtări de ani și de distanțe, sunt atât de tainice potriviri.

Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântișor cam răcoros…

După ce se aerisi puțin, strânsei iarăși încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig. Iarăși crezui c-a adormit, dar iarăși deschise ochii.

- Acum, te rog, lasă-mă singur, îmi șopti stins. Vreau să rămân singur!

Eu stăteam încă în picioare între pat și între fereastră. Cum să-l las singur așa? Și cum să nu-l las dacă mi-a cerut asta?

Stăteam nehotărât și mă uitam la el. Crezui din nou c-a adormit. Dar îmi zise:

- Du-te și te odihnește și tu. E târziu…

Glasul îi era stins, dar plin de o milă rugătoare.

- Poate mai aveți nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn. Vreau să stau aici.

- Nu mai am nevoie de nimic!

- Nu vi-e frig, părinte? - încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.

- Acum nu mi-e nimic! - șopti…

Mâinile lui mi se părură și mai reci. Le acoperii bine cu pătura în timp ce ochii lui mă priveau de foarte departe, șoptind ca o liniștire și ca un îndemn să plec:

- Slăvit să fie Domnul!

Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind... Șoptii și eu îndurerat: Slăvit să fie Domnul - și trecui dincolo în camera noastră unde era fratele Marini. Îl găsii treaz și întrebându-mă din ochi:

- Ce este?

- Vrea neapărat să rămână singur - îi zisei încet la ureche,- la ureche, pentru că fratele Marini nu prea auzea bine... Dar este foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem, oare?

- Să-l sculăm și pe Tit,- zise el.

- Mă duc să-l scol, să vedem ce facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după medic.

Trecui din nou ușor în camera părintelui și pe lângă paravanul de pânză albă din fața patului său,- ieșii la Titus.

Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.

- Mâinile i-s reci - îi șoptii și lui îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după medic?

- Am auzit totul - zise Tit. Mai ales acum când ți-a spus să deschizi fereastra și să-l lași singur. Ușa lui fusese întredeschisă, și el ascultase treaz.

Stăturăm tăcuți și ascultarăm spre ușă... Nu se mai auzi nimic.

- Vino să mergem lângă paravan să auzim mai bine!

Pășirăm amândoi încet, el înainte, eu după el, și ascultarăm la paravanul subțire de lângă pat.

- Nu se aude nici o respirație!

Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte și celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă:

- E cald - zise el - la frunte. Iar apoi, la inimă, înspăimântat:

- Nu mai bate!

Strigarăm pe fratele Marini. Îi strigarăm lui: Părinte, părinte!... Îi mișcarăm capul și mâinile:

Nimic!

Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi și căzurăm toți trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâșietoare și mai îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieții mele.

Mă simții ca și cum un puternic perete apărător mi s-ar fi prăbușit și aș fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele furtuni și mai ucigașe primejdii…

Era ora unu și jumătate în noaptea spre dimineața zilei de Sâmbătă, 12 Februarie 1938.

Afară începu să ningă cu fulgi mari și moi, ca un văl de înmormântare. Sau ca o mângâiere.

Ce măreț și ce liniștit intrase în veșnicie acest uriaș al lui Dumnezeu, solemn și calm ca o corabie care luptase o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unor vrăjmașe furtuni. Iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrențuită, dar biruitoare, în Portul liniștit și mântuitor.

Din pricină că îi eram atât de aproape, nu-i puteam vedea întreaga și adevărata lui măreție…

De ce oare a vrut el să rămână chiar singur în ultima lui clipă?

Nu știu!

Poate pentru ca frumusețea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor Iisus să-i fie deplin slobodă,- iar prezența mea ar fi stingherit această sfântă intimitate... Poate pentru că mila și iubirea noastră, pe care ne lăsa aici, îi deveniseră prea grele. Poate pentru că trebuia neapărat să plece, iar prezența mea îl împiedica, întârziindu-l.

Nu știu.

Dar sunt încredințat că în clipa aceea după sufletul lui, ca după al celuilalt mare profet, Moise, cu care adesea l-am asemănat,- a venit chiar Dulcele Mântuitor Iisus. Și că dacă n-aș fi plecat atunci de lângă el, ca Elisei de lângă Ilie, eu aș fi văzut cu adevărat Minunea.

Dar n-am fost vrednic s-O văd…

Îndată toată casa fu în picioare. Veniseră fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului nostru sfânt, cu plâns și cu rugăciune. Fratele Opriș, sora Lița, fratele Popovici…

Opriș rămase din prima clipă la căpătâi, într-o mână cu lumânarea aprinsă, iar în cealaltă cu cartea, începu să cânte și să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiți în Domnul. Așa cum învățase el la mănăstire în anii lui de ucenic la călugărie…

Începurăm pregătirile…

Într-un colț de masă Marini și cu mine scriam „Ediția Specială" din «Glasul Dreptății», care trebuia să plece încă astăzi spre toți frații din țară pentru a anunța tuturor vestea cea dureroasă și a-i chema ca să-l petrecem împreună la mormânt. Titus și Popovici alcătuiau telegramele ce trebuiau trimise și căutate adresele fraților și ale adunărilor care trebuiau să afle cât mai repede. Toți alergau și lucrau plângând.

Cu țipete mari începură să intre pe ușă, tot mai des, frații și surorile din Sibiu, care nu știu cum aflaseră atât de repede vestea și se anunțaseră unii pe alții. Încă nu era ziuă și casa era plină... Începeau să sosească și frați din depărtări.

Vestea morții se aflase îndată și la Mitropolie, pentru că noi anunțasem decesul la parohia de care țineam. Iar parohul, la rândul lui, se grăbise să înștiințeze chiar în ceasul acela pe mitropolitul care abia aștepta vestea.

Știindu-se la mitropolie că noi vom chema pe frații din țară - și, prevăzători cum erau în grija de a ne împiedica orice mișcare, un trimis al mitropolitului a alergat îndată la conducerea poștei, intervenind spre a opri și amâna expedierea telegramelor și foilor noastre prin care anunțam fraților moartea părintelui și îi chemam la înmormântare... Cel puțin pe cele destinate județului Sibiu și județelor învecinate, care ar fi putut veni la timp. Despre ceilalți mai îndepărtați se gândeau că și așa nu vor ajunge la timp. Și astfel s-a întâmplat că au venit frați din Iugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor și Maramureș, pe când cei din jurul Sibiului care ar fi venit cu miile, nu au aflat despre moartea părintelui decât după patru zile, când era înmormântat. Răzbunările continuau și după moarte împotriva martirului lui Hristos.

În dimineața morții, frații Opriș și Popovici îi spălară cu grijă trupul lui chinuit pe care ani de zile îl pansaseră amândoi zi de zi, cu dragoste și cu durere, înfășurându-i în vată rănile sângerânde. Acum i le înfășurau pentru ultima dată. Mare răsplată vor primi de la Dumnezeu acești doi frați pentru această muncă a lor atât de grea și atât de necesară omului lui Dumnezeu. Cred că odată însuși Domnul Iisus le va spune: ceea ce i-ați făcut acestui martir al Meu, Mie Mi-ați făcut!...

Apoi l-am îmbrăcat în albul stihar din vremea preoției lui, iar pe deasupra i-am îmbrăcat vechea reverendă preoțească pe care o purtase de la începutul slujbei sale toată viața lui de preot. Haina aceasta veche era doar semnul slujbei la care el ținuse atât de mult și pe care și-o împlinise atât de vrednic.

Așa l-am așezat în sicriu, iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărțit. Sicriul l-am așezat pe două mese în sala redacției. Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe.

Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte și, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoțească, a spus:

- De ce i-ați îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până i-o dezbrăcați. El a fost caterisit și nu mai poate purta haină de preot.

- Nici mort, părinte? - ziserăm noi îngroziți...

- Nici! Așa este porunca!

- Dar, bine, e haina lui, ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum, să meargă și ea cu el. De ce vă mai formalizați? Nu-i poate fi iertat nici acum și nici asta? Nu i se poate îngădui nici atâta?

- În zadar insistați! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage după el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!...

- Vom încerca să obținem îngăduința Mitropoliei!

- Încercați!

Și protopopul Cioran ieși, lăsându-ne muți de uimire și de scârbă, privindu-ne cutremurați unii pe alții. Eram palizi cu toții.

- De necrezut!... Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni!... Toți vrășmașii te lasă în pace după ce te-au ucis, dar aceștia nu. Te urmăresc să se răzbune și când ești în sicriu!... O, dragul, sfântul, chinuitul și fericitul nostru părinte! Ce mult te asemeni și în moarte cu Mântuitorul tău și al nostru! Și Lui i-au luat hainele…

A doua zi fu Duminică. Continuară să vină alți și alți frați și surori de aproape și de departe. Alte șiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit și sfânt. Sute de glasuri și inimi îndurerate intrară în sala redacției îmbrățișând sicriul scump, strigând numele atât de drag și de sfânt al părintelui și profetului neuitat.

Dar nu-și mai răspundeau decât unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia dintre noi acea parte din părintele nostru al tuturora, care era în noi în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturor în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din ființa lui sufletească așa cum fiecare dintre fii poartă în el o parte din ființa tatălui lor care i-a născut. Hristos, prin el, a pus în fiecare dintre noi ceva divin și care ne face pe toți să simțim la fel, să credem la fel, să vorbim la fel, și să fim în stare să murim la fel pentru același scop sfânt.

Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face în noi,- și în alte sute și sute de mii de suflete - această transformare, această renaștere, această întrepătrundere fericită, cerească și veșnică. Cred că toate flăcările vii care ard acum în miile noastre de suflete au ars toate mai întâi în el, în inima lui, într-una singură, mare, unic de mare inimă, cum numai Hristos Singur poate aprinde în rarii uriași ai Evangheliei Sale.

Hristos parcă trece prin Istorie pășind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munți. Și parcă Se oprește doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne îngăduie să-L vedem pentru o clipă transfigurat, prin mijlocirea câte unui astfel de profet și de ales al Său.

Ce uriașe sunt astfel de vârfuri de munți - și ce strălucite rămân aceste taboruri după trecerea Lui peste ele! Părintele Pavel, părintele Ioan Crisostomul, părintele Iosif!... Ce mare responsabilitate le rămâne acelora care rămân după ei și cărora le-a strălucit Hristos atât de cutremurător prin aceștia!... Ei au fost oameni ca și noi, dar noi n-am fost asemenea lor! Trebuie de acum înainte să ne dăm și noi toate silințele să suim până unde ne va fi cu putință, pe urmele lor, spre Hristos, spre realizarea Lui în noi și a noastră în El.

Duminică, ziua întreagă s-au perindat prin fața sicriului sute și sute de suflete îndurerate, din Sibiu și din toată țara, nu numai frați din Oastea Domnului, ci din toate cultele și familiile, toți cei care îl cunoscuseră, sau numai auziseră despre el și uriașa lui lucrare, care îl admirau și îl iubeau pentru geniul său, pentru marele lui suflet - venind să-l vadă și să-și ia de la el ultimul rămas bun.

Erau foști orfani crescuți de el și îngrijiți în orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte bun și ocrotitor. Erau prieteni și cunoscuți din oraș, germani, români, maghiari, preoți și pastori, luterani, catolici, baptiști, creștini după evanghelie - amestecați printre frații și surorile din Oastea Domnului, - toți veniți să aducă ultimul lor omagiu omului lui Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toți.

Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni.

Toată ziua și toată noaptea continua programul de vorbiri, de cântări, de rugăciuni și lacrimi fierbinți ale fraților și surorilor strânși până pe afară în jurul sicriului său. Numai dintre preoții și cărturarii atât de lăudați și lăudăroși din anii trecuți nu era nimeni.

Printre cei care au vorbit Duminică, amintim: Fr. Marini - Sibiu, I. Faur- Sălaj, I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriș, Gh. Cosmeanu, Traian Dorz, Traian Ursu, Isaia Pele și mulți-mulți alții.

Luni dimineața încep să sosească cei mai depărtați: Viorel Bujoreanu și sora Tili, Leon Andronic - Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gh. Condruz - Moldova, un grup de frați și surori din București. Fanfara și grupul fraților din Săsciori și Sebeș, intonând cântarea „Pasăre măiastră"... Cântăm cu toții în hohote de plâns.

Vin frații din Arad cu Simion Achim, din Lugoj cu Trandafir Munteanu, din Sighișoara, din Cetatea Albă cu păr. Malcoci, din Vaslui cu fratele Tudusciuc, cântărețul atât de cunoscut…

Pastorul de la Biserica Evanghelică luterană din Sibiu rostește lângă sicriu o cuvântare și o rugăciune în limba germană, luându-și rămas bun cu adânc respect și dragoste, spunând: „la revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească..." Sora Tili și mulți alții fac un legământ: - nu te vom uita niciodată și vom urma totdeauna cuvântul tău, părintele și binefăcătorul nostru…

În numele fraților din Moldova, fratele David Bălăuță spune printre altele: Am venit să sărut pentru ultima dată, în numele tuturor fraților, mâna cu care ne-a scris și ne-a binecuvântat părintele Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi și pentru mulți, nu a mai făcut și nu a mai putut face nimeni. Cărțile lui m-au adus pe mine și pe mulți la viață…

Același lucru îl spune și fratele Paraschiv Sârghie în numele misionarilor Oastei. Și alții și alții. Toată ziua a decurs astfel, cei dinlăuntru făcând loc altora care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea, strada…

Luni am încercat din nou la Mitropolie..., era a treia zi de la moartea părintelui... Căutam înduplecarea lor spre a nu ne obliga să sfâșiem de pe corpul neînsuflețit al părintelui reverenda veche pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi de când stă mortul în casă și știe lumea toată... Și toți se întreabă mirați de ce nu-l mai înmormântăm?

În zadar însă! Hotărârea mitropolitului era neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici astăzi să facă nici o rugăciune la sicriu. Toată noaptea a patra l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările și melodiile frățești.

Privegherile la morți ale fraților sunt totdeauna ca în viețile sfinților, pătrunse și călăuzite în totul de Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu... Dar aceste patru nopți și zile, petrecute chiar lângă sicriul aceluia care, pentru prima dată din vremea primilor creștini, a început în țara noastră și în poporul nostru astfel de privegheri, - le-am trăit cu o deosebită cutremurare a sufletului nostru.

O, în ce chip păgânesc se desfășurau înainte de Oastea Domnului privegherile și chiar înmormântările morților în poporul nostru!... Pe lângă băuturile îmbătătoare și jocul de cărți și fumul de tutun, în jurul mortului se auzeau și se vedeau de obicei cele mai scârboase cuvinte și gesturi și fapte. Parcă anume le scornise diavolul, ca să-și bată joc de tot ce este cutremurător și sfânt în credința noastră și în fața morții omului. Mai toți cei care erau înainte vreme la acele priveghiuri râdeau și petreceau ca păgânii, tocmai în locul și în timpul când ar fi trebuit să se roage și să plângă cu cei care stăteau în casa aceea de jale și durere... Și nimeni până la părintele Iosif nu se îngrozise și nu se ridicase ca să poată opri aceste nelegiuiri. Nimeni până la acest sfânt care zace aici în acest sicriu n-a putut opri și schimba nimic din aceste practici păgânești și satanice în poporul și în Biserica noastră. Dar acum, iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el și în privința asta, prin lumina puternică a Duhului Sfânt. Ori pe unde a pătruns Oastea Domnului au fost înlăturate aceste vechi și urâte obiceiuri. Și înlocuite cu Cuvântul, cu rugăciunea și cântarea Domnului. Alcoolul, jocurile de cărți, fumatul, vorbele și obiceiurile scârboase au fost aruncate afară pe totdeauna și n-au ce să mai caute cu nici o ocazie, nici la botezuri, nici la nunți, și nici la înmormântări, în casele creștinești. Mai ales în zilele și nopțile de jale și de cutremur sufletesc la privegherile, înmormântările sau parastasele celor care trec în veșnicie.

Această puternică și necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă. Chiar și numai pentru asta cât de multă recunoștință ar fi trebuit să-i arate Biserica și Poporul nostru acestui mare om al lui Dumnezeu și vrednic slujitor sfânt. Pentru că au fost destui preoți și până la el care, au văzut cu durere și cu rușine aceste lucruri, dar n-au făcut - ori n-au putut face - nimic practic, până la el,- pentru înlăturarea și înlocuirea lor. Dar acum, de ani de zile în țara noastră are loc, cu ocazia înmormântărilor, acel nou fel de privegheri și parastase cu totul în duhul creștin, cum cere Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu să fie acestea. Și cum sunt acum lângă sicriul lui.

Lângă sicriul părintelui Iosif toate privegherile au fost astfel. În inimile tuturor celor care au trăit acele zile și nopți, vărsând cele mai fierbinți lacrimi și înălțând cele mai înfiorate rugăciuni,- au rămas de neuitat pe totdeauna cele văzute și trăite acolo. Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit El Bisericii noastre și Neamului nostru prin acest mare fiu și slujitor al Său, în anii vieții și în zilele morții lui.

În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe și mai fierbinți lacrimi, rugăciuni, cuvântări și mărturisiri frățești. Atunci au mai sosit și alți mulți frați cunoscuți din țară: Mermezan - Simeria, Mureșan - Someș, Șandru - Mediaș, Farcaș - Turda. Urdea - Cluj. Sunt în totul aici frați din peste două sute comune și patruzeci județe. În afară de mulțimea străinilor veniți și ei să-i arate recunoștință și prețuire.

Este a patra zi și Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot nu vine din partea Bisericii ca să se apropie de acest sicriu sfânt, cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase, care se fac chiar și celor mai decăzuți oameni. La toate stăruințele noastre am primit același scurt și dur răspuns: Să-i scoateți haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort! Altfel nici un preot nu va fi autorizat să-i facă slujba de înmormântare, oricât ar sta așa!...

- Ce este de făcut? - ne-am sfătuit noi.

- N-avem decât să ne supunem!

- Dar cine să mai scoată haina aceasta, acum a patra zi, de pe corpul acesta înțepenit?

- S-o scoată ei, cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu... Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine să poată pune mâna să mai sfâșie haina aceasta de pe trupul acesta atât de sfâșiat?...

Până la urmă au făcut aceasta, totuși, doi oameni de la serviciul de înmormântări. Am ieșit cu toții scârbiți și îndurerați afară, iar oamenii aceștia au sfâșiat fâșie cu fâșie haina cea neagră de pe trupul părintelui, rămânându-i pe el numai veșmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.

S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâșiată. Atunci a fost autorizat și protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare și să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la o biserică.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei.

Pe atunci în jurul casei din Aleea Filosofilor 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, mesteacănul alb și înalt sub care stătusem cu părintele în 12 Septembrie anul trecut când se desfășurase consfătuirea pe țară și când mă rugasem îngenuncheat lângă el, cu mâna mea pe umărul lui. De sub acest mesteacăn ne vorbise el cu atâta înfiorare profetică atunci. Ce mulți eram și atunci în jurul său. Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.

Acum iată încă și mai mulți frați, dar el acum ne grăiește despre același adevăr într-un fel și mai cutremurător.

Dovada morții este cea mai puternică dovadă pentru Adevăr a celui care l-a propovăduit. Fără dovada morții pentru el nici un adevăr n-are pecetea veșnică și netăgăduită a valorii sale, nici frumusețea nemuritoare a profetului care l-a propovăduit. Numai moartea biruitoare a profetului adeverește valoarea nemuritoare a soliei lui.

Tăcerea părintelui este acum vorbirea lui cea mai puternică și atestarea cea mai înaltă a valorii tuturor celor ce ni le-a propovăduit el până acum. Toate cele propovăduite erau promisiuni incomplete,- doar această moarte biruitoare este desăvârșita lor împlinire. Adevăratul și credinciosul martor și martir al lui Hristos, profetul vremilor noastre, adusese suprema dovadă a Soliei lui dumnezeești: jertfa vieții sale însăși. În trupul său suferind împlinise și el desăvârșit - ca și Sfântul Apostol Pavel, ca și Sfântul Ioan Crisostomul - ceea ce mai lipsea suferințelor lui Hristos pentru Biserica Sa, pentru Lucrarea Oastei Lui. Prin sfârșitul său sfânt și cutremurător adeverise că tot ce începuse și lucrase în viața sa era adevărat și sfânt.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur (poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare și mai avusese un astfel de curaj în Biserica Creștină) - nici un alt sicriu poate că n-a mai grăit o atât de puternică predică.

Și acel mare și curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit, nedreptățit și martirizat ca acesta, murind și el, ori fiind omorât undeva tot pe drumul exilului. Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu. Astăzi Sfântul Ioan, ca Sfântul Pavel, strălucesc în fața lumii, în fața Bisericii, în fața veșniciei, în fața lui Dumnezeu cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lor a biruit, numele lor este strălucitor, cauza lor a triumfat pe totdeauna, fiindcă ei au luptat până la moarte pentru Hristos, pentru Adevăr, pentru biruința Evangheliei Veșnice.

Dar unde sunt acum vrășmașii și prigonitorii lor? Uitarea și iadul i-a înghițit pe toți și pentru totdeauna. Așa se va întâmpla până în veci cu toți acei care prigonesc Adevărul și ucid pe profeții lui Dumnezeu care sunt trimiși să-l înalțe și să-l apere.

Iată acum aici un alt sicriu al altui mare profet. În el este o jertfă a cărei mărime noi încă nu o putem măsura. Suntem încă prea aproape de muntele acesta. Dar va veni vremea când Dumnezeu și Istoria vor face dreptate și acestui uriaș, foarte aproape de măreția celor doi dinaintea sa.

Abia atunci se va putea vedea cu adevărat și cât de mici, de netrebnici și de vinovați au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putință ca să zădărnicească planul ales și sfânt. Cât de nedreaptă și de ucigașă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Și cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva acestei sfinte victime, ci și împotriva Bisericii și Poporului acestuia, pentru salvarea cărora fusese trimis profetul și solia lui. Și împotriva Adevărului divin, etern și mântuitor pentru care venise el.

Deocamdată, iată, totuși, cum Dumnezeu ocrotește totul în chip minunat și puternic. Domnul Însuși a îngrijit ca noi să avem acum o foaie prin care să putem înștiința pe frați de tot ce se petrece. Și un loc unde să ne putem împlini față de acest profet și martir al Evangheliei și Bisericii lui Hristos ultimele îndatoriri pământești și creștinești, în chip corespunzător.

După o scurtă slujbă, ca pentru cei mai săraci, mai necunoscuți și mai din urmă oameni, oficiată de către protopopul Cioran, mai vorbesc câțiva frați pentru luarea ultimului rămas bun de la cel ce pleacă trupește dintre noi... Toți îi spun părintelui nostru sufletesc: la revedere, scumpul nostru, Acolo Sus la Domnul unde dorim să ajungem și noi lângă tine, după ce și noi ne vom fi sfârșit cu bine lucrarea. Și ne vom fi împlinit deplin legământul, ca tine, până la moarte…

Înainte de a se închide sicriul se apropie și depune pe fruntea părintelui ultima sărutare un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul și prețuirea acestei Biserici-surori, dintre ai cărei fii duhovnicești fac parte astăzi multe zeci de mii în Oastea Domnului, renăscuți la o viață nouă prin acest om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda, profesor la Teologia Blajului și scriitor de valoare la revista «Unirea». În câteva cuvinte rostite plângând, acest ales prieten și admirator al părintelui Iosif a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el în Biserică și în Evanghelie. Despre pierderea lui de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni... Gestul lui ne-a cutremurat pe toți. Nici un alt prieten nu a mai făcut așa. După Biserica Luterană, iată și Biserica Greco-Catolică și-a trimis cuvântul ei de prețuire și dragoste. Numai din Biserica Ortodoxă, care era cea mai datoare, nu s-a spus nici un cuvânt. Nici măcar protopopul Cioran care oficiase scurta slujbă, n-a spus nici o vorbă. Nici măcar una, cum se spune obișnuit la oricare mort, oricare ar fi fost el. Nemaipomenit, ce mare și rușinoasă greșeală!... Veșnică și neiertată va fi josnicia aceasta.

După aceasta sicriul a fost ridicat pe umeri de către frați... S-a format un cortegiu cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Așa au mers multă parte de drum, purtat de mâinile fraților, sicriul ușor și drag și urmat de lacrimile lor grele și fierbinți.

De la un loc, sicriul a fost așezat în carul funebru care venea în urmă. La trecerea pe lângă prăvălii și case, toți locuitorii ieșeau afară și nu erau ochi care să nu fie plini de lacrimi, văzând această zguduitoare priveliște. La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniștii acestora țineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gorniști ai lui Hristos din lumea aceasta.

După două ore de mers, convoiul a ajuns la cimitir. Dar sicriul nu este coborât în mormânt; era așteptat și părintele Vladimir care trebuia să sosească, pentru a fi și el împreună cu toți frații în momentul solemn al legământului ce urma să-l facem cu toții în fața mormântului părintelui nostru și lângă sicriul lui.

La sosirea părintelui Vladimir, în cel mai cutremurător și neuitat moment, rugându-se el, rugându-ne noi toți, am pus pe sicriul lui și în fața mormântului său un unanim și veșnic legământ: că vom urma întocmai, cu toții și pentru totdeauna învățătura lui și pilda lui în Oastea Domnului, în Biserica străbună și în mijlocul Poporului nostru. Neabătuți niciodată și de nimic de la păstrarea și apărarea acestor valori prin munca și lupta noastră evanghelică, în slujba lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru. Că nu ne vom abate niciodată și nu ne vom lepăda nici de Domnul, nici de Oastea Lui și nici de părintele nostru sufletesc care ne-a născut pe noi în Evanghelia lui Hristos.

După depunerea acestui zguduitor legământ de statornicie și ascultare până la moarte pe calea Oastei și în slujba lui Hristos, după pilda și învățătura părintelui,- sicriul său a fost coborât în mormânt.

Când primii bulgări de pământ au început să răsune, căzând pe sicriu, un hohot de plâns unanim a izbucnit din toate miile de piepturi care erau în jur până departe. Pe atunci, de la mormântul acesta încolo, nu mai era nimic decât loc gol, acum plin de mulțime.

Nu era deznădejde în acest uriaș hohot de plâns. Ci era dovada nemaivăzută a unei unice și mari iubiri cu care era petrecut un părinte adevărat de către toți fiii săi recunoscători, care nu vor putea uita niciodată marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut pentru viața veșnică. Nici un alt bine, pe care ni l-ar mai putea face vreun om pământean, nu poate fi atât de mare ca acesta. De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră era atât de mare și plânsul nostru atât de sfâșietor? Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros și lacrimile cele mai amare din lume.

Abia căzură primele lopeți de pământ peste sicriu și, în mijlocul hohotelor de plâns, fr.Trandafir Munteanu, ridicând în sus coroana adusă de frații din Lugoj, a aruncat-o peste sicriu în mormânt. Pământul a acoperit-o odată cu sicriul, acolo peste el…

Când după aproape 38 de ani - în Noiembrie 1975 - îl înmormântarăm tot acolo pe fiul părintelui Iosif, pe fratele Titus, cei doi săpători au scos afară rămășițele încă întregi din coroana aruncată în mormânt, atunci. Mai săpând puțin, cei doi au descoperit sicriul întreg al părintelui și atât de rezistent încât îi ținea pe capacul lui pe cei doi, fără să se rupă. Eram de față cinci frați și trei săpători. Și am fost convinși atunci că dacă sicriul n-a putrezit 38 de ani în pământ, n-a putrezit nici sfântul din sicriu, după cum este scris: ...și nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea…

Dar n-am vrut să deschidem sicriul pentru că minunea ar fi strâns îndată acolo tot orașul. Iar aceasta ar fi însemnat în vremea aceea o mare primejdie, atât pentru moaștele sfântului părinte care erau acolo, cât și pentru noi, care eram atunci ținuți sub cea mai aspră observație și amenințare.

Acesta era, deci, cel de al doilea mare Adevăr. - Și aceasta cea de-a doua mare Zi. Ziua și Adevărul acestui cutremurător legământ pus în fața lui Dumnezeu și în fața mormântului sfânt al marelui Său profet că vom urma neabătuți și nedezbinați calea și învățătura sa. Că vom trăi și vom apăra principiile și cauza Oastei Domnului, așa cum Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute și așezate prin el.

Acest cutremurător moment și legământ făcut de înaintașii noștri și de noi pentru prezent și pentru tot viitorul, să ne rămână de neuitat și de neînlocuit tuturor celor care urmăm și vom mai urma Domnului și lor în această lucrare a Oastei Domnului.

El este obligatoriu și veșnic atât pentru noi cât și pentru urmașii noștri, iar de călcarea lui să rămână vinovați și răspunzători în fața Judecății lui Hristos toți acei care îl vor călca, precum și acei care vor îngădui altora să-l calce, până în vecii vecilor.

Preabunule Doamne și Dumnezeul nostru, în fața acestui sfânt sicriu și în fața acestei cutremurătoare jertfe pe care lucrarea Oastei Tale o aduce acum în fața Ta, Te rugăm binecuvântează și pecetluiește cu Puterea Duhului Tău Sfânt, legământul acesta zguduitor și mare.

Dăruiește-ne tuturor ostașilor Tăi prezenți și viitori puterea și ajutorul de a ni-l ține până la moarte. Și nu ne lăsa pe nici unul să ni-l călcăm niciodată. Ca, luptând biruitori și murind biruitori și statornici în Oastea Ta, să ajungem cu bine la cununa biruinței veșnice, la care a ajuns acum profetul Tău și părintele nostru iubit. Amin.

Dulceața Crucii

Lemnul care a îndulcit apa izraelitenilor în pustie închipuiește Crucea și Jertfa Domnului Iisus (Exod 15, 22-25).

Amară este și apa vieții noastre și de multe ori parcă n-o mai putem bea. Aruncați atunci lemnul Crucii în apa amărăciunilor voastre și ea se va îndulci. Chemați Crucea și Jertfa Mântuitorului și darurile ei în durerile voastre, în necazurile și bolile voastre și îndată apele voastre amare se vor îndulci. Vă spune aceasta unul dintre cei care au încercat și au văzut ce dulce este Crucea Domnului Iisus.

Părintele Iosif Trifa