329. Şi ție îți cântă un cocoș

De frica unei slujnice s-a lepădat Petru Apostolul de Mântuitorul. Iar din acest „somn” al lepădării l-a deşteptat un cocoş. Când a cântat cocoşul, şi-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului şi, „plângând cu amar”, s-a căit şi a fost iertat (Mt 26, 69-75).

Ia seama, iubite cititorule, că şi ţie îţi cântă un cocoş! Şi ţie şi mie. De câte ori ne lepădăm de Mântuitorul şi Îl tăgăduim prin faptele noastre, ne cântă şi nouă câte un cocoş.

Ştii tu cine este acest cocoş? Este conştiinţa noastră; este glasul cel din lăuntrul nostru ce ne mustră pentru „lepădările” noastre.

Acesta este „cocoşul” ce-l făcea pe David să se întrebe: „Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?” (Ps 41, 6).

Ai săvârşit păcatul? Mai curând ori mai târziu cocoşul acesta îţi va cânta. Poate când nici nu gândeşti, cocoşul va începe să-ţi cânte.

Cocoşul începe să cânte în puterea nopţii.

În puterea nopţii fărădelegilor tale, va începe să-ţi cânte acest cocoş. Şi, orice ai face, orice ai isprăvi, de glasul lui nu vei putea scăpa. Cocoşul acesta nu tace. El tace numai cu o singură condiţie: să plângi cu amar, ca Apostolul Petru şi să te întorci plângând în braţele Domnului.

Ferice de cei care se trezesc la cântarea acestui cocoş şi, plângându-şi trecutul, apucă o viaţă nouă!