590. Doi morți

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce se potriveşte foarte mult cu Evanghelia (Lc. 7, 11-17; 8, 41-42 şi Lc. 8, 49-56; In 11, 1-45).

Petreceam la groapă pe un tânăr credincios, care adormise în Domnul. În drumul spre cimitir, am văzut o mamă care se necăjea cu fiul ei să-l ridice dintr-un şanţ, unde-l doborâse patima beţiei. Era şi acesta un mort. Acesta era mortul cel adevărat, căci mortul meu din sicriu adormise în braţele Domnului, dar mortul cel din şanţ adormise în braţele diavolului. Mortul meu din sicriu călătorea spre învierea şi viaţa cea veşnică, dar mortul din şanţ călătorea spre moartea şi pieirea cea veşnică.

Vai, de ce fel de moarte sufletească a dat, mai ales, tineretul de azi! Mie mi se umplu ochii de lacrimi, văzându-i pe tinerii noştri pe tot locul pe unde se îmbolnăvesc sufletele! Pe toate drumurile îi vezi pe tinerii noştri cu alcoolul, cu sudalma şi cu ţigara în gură. Eroii cârciumilor, chefurilor şi păcatelor sunt, mai ales, tinerii!... De altfel, cred că e de prisos să mai vorbesc despre răul acesta, pentru că îl vede toată lumea.

Eu mă întreb însă: unde sunt părinţii acestor copii, care cad în moarte şi pieire sufletească? Pe cei trei morţi din Evanghelie îi plângeau părinţii lor. Unde sunt însă lacrimile, şi rugăciunile, şi privegherile părinţilor pentru copiii lor apucaţi pe calea pierzării? „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel Ce este de la început. (...) V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău” (1 In 2, 13-14).

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efes 2, 1).

„Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, (...) ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Efes 2, 4-5).