A fi de drept sau a fi de fapt
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 3
Slavă și slavă lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru fiecare prilej, pentru fiecare binecuvântare pe care, din Mâna Lui și din harul Lui, o primim în fiecare zi.
Și mai ales pentru zilele deosebite și pentru prilejurile deosebite când, prin harul deosebit al lui Dumnezeu, ni se îngăduie să ne revedem mai mulți unii cu alții. Și, din prilejuri de acestea alese și rânduite de El, să avem nu numai bucuria revederilor noastre - care de fiecare dată ne umple inima de putere și de ajutor în lupta și-n munca mântuirii noastre sufletești -, ci și [posibilitatea] de a înțelege, de a cunoaște și mai bine, și mai mult Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, voia Lui cea Sfântă, care este mântuirea noastră. Pentru ca fiecare dintre noi, cunoscându-l și mai bine, să-l putem împlini cu fapta în viața noastră - lucrul cel de preț și datoria cea mai aleasă a fiecăruia dintre noi, care căutăm și dorim bunul cel veșnic și singurul însemnat, care este mântuirea sufletului nostru.
Și pentru zilele fericite, și pentru întâmplările, prilejurile, evenimentele fericite prin care Dumnezeu ne-aduce această bucurie, noi suntem datori și mai mult să-L slăvim pe Dumnezeu, fiindcă acestea rămân întipărite de neuitat peste sufletele noastre. Și, ori de câte ori ne întoarcem pe calea amintirilor gândurile inimii spre astfel de prilejuri fericite, totdeauna căpătăm putere și ajutor în munca și-n lupta noastră pentru ținta veșnică pe care Dumnezeu ne-a pus-o fiecăruia în față și care este mântuirea sufletului nostru, cum am spus.
O veche înțelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noștri albi pentru zilele negre”. Din calea și din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre ființele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese și învățăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată și cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogățim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta și munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viața aceasta scurtă, lungă, ușoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe fața acestui trecător pământ, spre pământul cel nou și cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou și care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni.
Căci noi suntem într-adevăr - nu numai trupește, ci și sufletește călători prin lumea aceasta, prin viața aceasta, spre viața veșnică, spre Împărăția cerească, spre locul nostru cel veșnic. Aici noi n-avem loc veșnic; aici avem loc trecător.
Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuțiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre și comoditatea noastră, și sărăcia noastră din lumea aceasta și ne ducem spre un alt loc. Mulți zic mormântului „locul veșnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veșnic. Și de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Și vom ieși, căci este scris: „...și morții vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din fața Judecății lui Hristos, acela va fi locul nostru veșnic: în împărăția întunericului sau în Împărăția luminii; după cum am iubit și-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne-a pus în față Sfântul Său Cuvânt și-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieții și calea morții. Alege!”.
Și, din cea dintâi zi a vieții noastre și până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; și noi avem libera voință să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă.
Cei mai mulți se înșală de ispita vrăjmașului care, prin amăgirile lui și prin înșelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Și, prin înșelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi față de Dumnezeu, să avem față de aceste lucruri. Și să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea și în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (...) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufletești, despre care spunem că învățăm să le cunoaștem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experiențele înaintașilor noștri și din tot ceea ce Sfânta Evanghelie și învățătura noastră dreaptă, a credinței lăsate de strămoșii noștri, ne-a luminat deplin în alegerea și-n căutarea lor.
Suntem aici cu prilejul binecuvântat și fericit al venirii pe lume, în mijlocul acestei scumpe familii, a unui nou copil. Nașterea fiecărui copil, venirea pe lume a fiecărui nou-născut este un eveniment așa de însemnat ca facerea lumii. Fiindcă din nimic vine la lumină cineva și ceva care este o valoare mai mare decât lumea întreagă. Pentru că lumea întreagă va pieri, dar un suflet este de-un preț neprețuit și de-o durată eternă. „Lumea și chipul ei trece”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar cine face voia lui Dumnezeu, acela rămâne în veac. Și prin aceasta se arată că un singur suflet de om este mai de valoare ca lumea întreagă.
Sărbătorim deci un eveniment mare: venirea la lumină a ceea ce nu era; venirea la ființă a ceea ce era neființă. Și-n toată această lucrare, noi vedem lumina lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu.
Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe pământ când a făcut creațiunea Sa a fost lumina. Prin lumină a făcut apoi toate celelalte lucruri. Lumina vine de la Dumnezeu. Lumina nu vine nici de la soare, nici de la lună, nici de la stele. Nici de la o altă sursă de energie și de lumină de pe pământ.
Lumina vine de la Dumnezeu. Pentru că este scris că soarele, luna și stelele au fost făcute în ziua a patra. Deci lumina nu vine de la ele. Lumina vine de la Dumnezeu. De la El vine lumina, care trece prin spațiu și numai se proiectează pe aceste făpturi alcătuite de Mâna lui Dumnezeu.
Cum vine lumina soarelui și se proiectează pe o oglindă și de la oglindă sar străluciri în altă parte, tot așa lumina ne vine de la Dumnezeu și ea se așază numai pe aceste corpuri prin care Dumnezeu ne-o împarte fiecăruia dintre noi.
Cel dintâi lucru pe care îl capătă o ființă când vine pe pământ este lumina. Ochișorii ei se deschid spre lumină și cel dintâi lucru pe care-l vede este lumina.
Și-n lumină, Dumnezeu a făcut apoi toate celelalte lucruri.
Și trupește, și sufletește, cel dintâi lucru spre mântuire pe care îl face Dumnezeu în viața cuiva este lumina. Până când omul n-are lumină, nu poate să facă nimic. Un om care n-are lumină nu poate să facă nimic. Într-un loc unde nu există lumină nu poți face nimic.
Tot așa și duhovnicește: până când în viața unui om nu se face lumină, acest om trăiește în întuneric. Și oricine trăiește în întuneric nu știe încotro merge. Trăiește în întuneric - n-are viața; trăiește în întuneric - n-are roadele. Nimic nu rodește în întuneric. Tot ceea ce rodește, rodește în lumină.
Deci și în viața unui om, înainte de a se întoarce la Dumnezeu și înainte de a se face lumina cerească în sufletul lui printr-o pocăință și printr-o naștere din nou, și printr-o convertire la Dumnezeu, tot ce se face înainte de a veni lumina este întuneric. Numai ceea ce se face după ce vine în el lumina lui Dumnezeu, după ce el ajunge la cunoașterea lui Hristos, numai aceea aduce roadă și biruință, și nădejde, și mântuire pentru el.
În capitolul 1 din Sfânta Evanghelie după Ioan scrie așa: „La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Născuți nu din firea lor, nici din firea vreunui om, nici dintr-o voință omenească, ci din Dumnezeu”. Aceasta este minunea... minunea pe care o face Dumnezeu în viața noastră când vine lumina.
Această naștere din nou este deschiderea ochilor noștri celor lăuntrici spre Dumnezeu. Această naștere din nou este, între Tainele sfintei noastre Biserici, Taina Pocăinței. Aceea care este convertirea, care este ca un al doilea botez, care este renașterea noastră sufletească. Este venirea luminii în viața noastră și nașterea noastră din nou.
Să fim foarte atenți la ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu în versetul acesta în care zice: „dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. În aceasta stă toată taina mântuirii și nașterii din nou, pe care i-a spus-o Mântuitorul și lui Nicodim, în Ioan, capitolul 3, versetul 3 și versetul 5: „Dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu va vedea...”, și în 5 spune: „nu va moșteni împărăția lui Dumnezeu”.
Această naștere din nou este ceea ce spune versetul pe care l-am spus. Tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă. Le-a dat dreptul să se facă.
Prin Botez, prin Taina Botezului, noi am primit de la Dumnezeu dreptul. Pentru ca, prin taina credinței și a pocăinței, să ne facem copii ai lui Dumnezeu. Dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu prin credință îl au toți cei care s-au născut și s-au botezat. Dar, de fapt, copii ai lui Dumnezeu prin credință sunt numai cei care se fac prin pocăință și prin acea renaștere, naștere din nou, care este convertirea noastră; acea naștere din nou, nașterea din Dumnezeu, care ne face să devenim nu de drept, ci de fapt copii ai lui Dumnezeu.
Există două stări în creștinism: dreptul și faptul. Toți avem dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu prin Taina Botezului. Dar, de fapt, sunt copii ai lui Dumnezeu numai cei care se fac prin credință și prin renașterea duhovnicească. Aici este taina. Aici este pasul cel mare și sfânt pe care îl fac foarte puțini. Pe care îl înțeleg foarte puțini. Și de aceea explică așa de greșit - și textul de la Ioan 1, 11, și de la Ioan 3, 3-5 - cei mai mulți.
Cei mai mulți spun că botezul este nașterea din nou... botezul din apă. Este și aceasta o naștere din nou; dar adevărata naștere din nou este Taina Pocăinței, despre care, în cele șapte Taine ale Bisericii noastre, se amintește mereu. Asta este taina convertirii, taina renașterii noastre duhovnicești.
Aceasta este lucrarea pe care, în viața noastră și în țara noastră, a fost trimisă de Dumnezeu să o facă Oastea Domnului. În viața noastră, a fiecăruia, în familiile noastre, în Biserica noastră și-n poporul nostru.
Prin Botez toți am primit dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne folosim de acest drept. Cei mai mulți nu s-au folosit și rămân pentru veci departe de a se folosi de acest drept: dreptul de a se face, prin credință. E ceea ce se întâmplă cu moștenirea dintr-o familie.
Toți copiii unor părinți, prin naștere, au dreptul să devină moștenitori ai averii părintești. Dar, de fapt, devin moștenitori numai aceia care, prin ascultarea și respectul, și dragostea față de părinții lor, ajung să capete acest drept prin testamentul lăsat de părinți. Nu toți se bucură de faptul moștenirii, câți se bucură de dreptul ei. Mulți se nasc, dar puțini moștenesc. Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși. Mulți pornesc pe drumul mântuirii, pe drumul vieții, dar puțini ajung.
Aici este taina și aici este harul lui Dumnezeu care s-au arătat față de cei care își deschid inima, care ascultă glasul Domnului, care Îl primesc pe El și, prin această renaștere, naștere din nou, prin Taina Pocăinței, prin taina convertirii, ajung și devin de fapt copii ai lui Dumnezeu, care, intrând în moștenirea lui Dumnezeu, trăiesc apoi ca niște copii ai lui Dumnezeu, îmbrăcați în lumina lui Dumnezeu, părtași la moștenirea lui Dumnezeu, cetățeni din casa sfinților, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu sfinții în Împărăția lui Dumnezeu.
În secolele dintâi ale creștinismului, după cum scrie și în Sfintele Scripturi și Epistole ale Sfinților Apostoli, cuvântul „frate” sau „creștin”, sau „sfânt” aveau aceeași însemnătate. „Frați sfinți” spune Sfântul Pavel. Așa erau, pentru că ei toți, prin credință, deveniseră niște oameni din Casa lui Dumnezeu, după cum este scris: „Fiți sfinți, că Eu sunt sfânt”, zice Domnul. Și pentru că acest lucru este nu numai un sfat și-un îndemn, ci este o condiție fără de care nimeni nu va putea nici vedea Împărăția lui Dumnezeu, nici intra în ea, noi trebuie să ținem seamă de aceste lucruri, dacă nu vrem să ne pierdem mântuirea noastră, sufletul nostru, bunul nostru cel mai scump. Căci dacă l-am pierdut pe acesta, cu ce mai rămânem, ce ne mai rămâne, ce mai avem?
Am spus despre nașterea unui copil că este un eveniment așa de important ca facerea lumii. Și, dacă în Cuvântul lui Dumnezeu se spune că un suflet de om prețuiește mai mult ca lumea întreagă, atunci trebuie să ținem seama de marea valoare a acestui bun pe care Dumnezeu ni l-a încredințat fiecăruia dintre noi. Nu să-l pierdem, nu să-l cufundăm în nenorocire și-n osândă, și-n păcat, și-n pierzare din pricina neascultării, ci să ni-l mântuim și să aducem prin el slavă lui Dumnezeu, căci pentru aceasta am fost alcătuiți.
Moartea nu-i un sfârșit de drum. Moartea este numai un prag peste care trecem în altă existență. Nu există moarte, în înțelesul de nimicire! „Nimic nu se pierde”, spune și învățătura, și știința omenească, „totul numai se transformă.” Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existența asta, prin moarte, trecem în cealaltă existență, în care ne continuăm felul de viață pe care l-am început și pe care l-am iubit și l-am dorit de-aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm în condițiile mântuirii prin nașterea din nou - vom continua viața veșnică dincolo, spre slava și-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc... Nu numai în pilda cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (în care se arată soarta de pe pământ a bogatului nemilostiv, [care trăia] în desfătare și-n tot felul de păcate, sau soarta plină de amărăciune și de suferință a lui Lazăr, care, plin de bube și flămând, dorea să se sature din fărâmiturile care cădeau de pe masa bogatului; sau trecerea lor: a bogatului în focul veșnic și a săracului în sânul lui Avraam), dar și-n pilda celor cu talanții, pe care o cunoaștem cu toții, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanți nu numai că i s-a dat și talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci și cârmuirea a zece cetăți, care era nespus mai mult decât zece talanți.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit un dar, asta o știm. Că va veni odată Stăpânul și că ne va cere socoteală fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul și cu talantul primit, și asta o știm. Dar ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da și va avea de prisos, și de la cel ce nu are se va lua chiar și ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu are însemnătate și înțeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luați talantul acestuia și dați-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da și va avea de prisos.” ? Există Ziua Judecății despre care știm.
Că vom merge în fața Lui, știm fiecare. Și că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă. Dar în lumea aceasta, și cei care nu se vor mântui, și cei care n-au nașterea din nou, și cei care n-au dreptul să intre în Împărăția lui Dumnezeu, și cei care nu vor intra și nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, au și ei fapte bune.
Și oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit și cine-a dat un pahar cu apă în Numele Lui. Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiți și se vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, și ceea ce i se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ, și aia i se va lua și se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă dragoste și osteneală pentru Stăpânul Său.
Cârmuirea celor zece cetăți ce înseamnă? Că în existența cealaltă, în care vor trece toți cei credincioși, Dumnezeu are pentru ai Săi nespus mai mult decât putem crede sau gândi noi. Că este scris: „ceea ce nici ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl ascultă și Îl iubesc”. Acestea sunt cele zece cetăți pe care le va da Domnul celui care a lucrat cu hărnicie în slujba Lui.
Ce a făcut sluga credincioasă? El tot timpul vieții lui a spus: „Lucrez pentru Stăpânul, fac pentru Domnul, sufăr pentru Domnul, ostenesc pentru Domnul”. Și a ostenit pentru Domnul... a ostenit. Ce bucurie a fost pentru Domnul când l-a văzut aducând lângă cei cinci talanți dați alți cinci, rodul ostenelilor, al jertfei și al lacrimilor lui! Dar ce i-a spus Stăpânul? „Nu, dragul meu! Eu n-am nevoie de talanții tăi! Nici nu am trebuință de roadele ostenelilor tale. Ce ai făcut tu zicând că faci pentru Mine, pentru tine ai făcut. Primește-i pe toți: și ce ți-am dat eu, și ce-ai câștigat tu, și, pe deasupra, încă și încă nespus mai mult”. Așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care s-au folosit de dreptul de a se face și s-au făcut copii ai lui Dumnezeu.
Cei credincioși sunt în lumea aceasta cum a spus Mântuitorul: se aseamănă Împărăția lui Dumnezeu cu un aluat pe care o femeie l-a pus în trei măsuri de făină. Fie că veghează, fie că doarme, aluatul dospește toată frământătura. Iată rostul Oastei Domnului! Iată rostul nostru, frați și surori care ne-am întors la Domnul, care, prin credință, ne-am folosit de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu și am ascultat de îndemnul Cuvântului; și, dintr-o clipă, când am auzit chemarea: „Hotărăște-te pentru Domnul! Predă-te Domnului! Începe o viață nouă, convertește-te!”, pocăința noastră n-a mai fost de formă numai, cum fusese înainte de predarea noastră. Când în fiecare post al Paștilor sau post al Crăciunului veneam să ne spovedim la biserică cu aceleași păcate pe care în câteva cuvinte le spuneam și pentru care, de formă, ne ceream un fel de iertare. Iar după aceea începeam din nou să le facem, aceleași păcate. Și peste un an, la altă mărturisire, veneam și spuneam mereu aceleași lucruri, poate încă altele și mai mari, de care n-aveam niciodată dorința să ne pară rău din inimă și să le părăsim.
Până când a venit momentul cel binecuvântat când puterea lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu au făcut în inima noastră marea schimbare. Ne-am folosit de dreptul de a ne face și ne-am făcut copii ai lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, ca fiul cel pierdut, păcătuit-am la Cer și înaintea Ta. Nu sunt vrednic să mă numești fiul Tău. Primește-mă însă ca pe un slujitor al Tău”. Și spunând acest lucru din toată inima, ne-am și întors la Dumnezeu. N-am spus numai de formă. Ci am spus din inimă acest lucru. Și spunând din inimă, ne-am hotărât. Și hotărându-ne, ne-am întors. Și întorcându-ne, nu am mai făcut o altă întoarcere, ci am mers înainte.
Cineva l-a întrebat pe Părintele Iosif: „Spune-ne în trei cuvinte, ce înseamnă a intra cineva în Oastea Domnului, ce înseamnă a se întoarce cineva la Dumnezeu, ce înseamnă a se naște cineva din nou?” Și atunci Părintele Iosif a spus: „Acest lucru e ceea ce se petrece la armată când unui soldat care merge înainte i se spune: «Stai! Stânga-mprejur! Înainte marș!». Aceasta este întoarcerea la Dumnezeu”.
Noi cu toții mergeam spre păcate, spre iad, spre neascultarea de Dumnezeu.
Am auzit glasul lui Hristos care a spus: „Stai! Stânga-mprejur! Întoarce-te total!” Cu fața unde erai înainte cu spatele. Erai cu spatele spre Dumnezeu și cu fața spre păcat. Întoarce-te acum cu fața spre Dumnezeu și cu spatele spre păcat! Mergeai înainte spre iad. Mergi acuma spre Dumnezeu, spre Împărăția cerească.
Ei, cei care au făcut această cotitură, această întoarcere de la păcat spre Dumnezeu, de la întuneric spre lumină, de la lume spre Hristos [formează] unitatea, părtășia, familia, Oastea acelora care s-au predat Domnului și s-au hotărât să meargă pe calea Lui.
În această Lucrare ne-a chemat Dumnezeu pe noi. Și în această Lucrare sfântă mai cheamă și mai cheamă mereu alte și alte suflete, pentru ca să crească tot mai mult ceata celor care părăsesc calea păcatului și se întorc spre Dumnezeu, ca să se împuțineze până la sfârșit ceata celor care merg spre păcat și care se duc la osândă. Să se întoarcă toată lumea la Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Lui.
În Cuvântul Său scrie că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și nimeni să nu piară. Și din pricina aceasta dorește El și cheamă și din pricina aceasta îi roagă și-i așteaptă pe toți cei care vor să asculte îndemnul Lui și să-și mântuiască sufletul lor să se întoarcă și să-L urmeze. Cei care s-au întors - în cazul acesta, noi -, prin harul lui Dumnezeu, trebuie să devenim ceea ce spune Mântuitorul: un aluat nou în toată frământătura societății, a Bisericii noastre și a poporului nostru în care am fost puși. Ceea ce se întâmplă cu un aluat, care este o mână, în raport, în comparație cu (...) [toată frământătura, trebuie să se întâmple și cu noi, până când] toată frământătura aceasta, din moartă cum era, din rece cum era, devine vie, devine mare, devine caldă, devine frumoasă, devine dulce și, până la urmă, este o pâine plăcută, gustoasă, frumoasă dorită pe masa stăpânului.
Acesta este scopul Oastei, acesta este rostul Oastei, după pilda Mântuitorului și după porunca Lui, în mijlocul poporului nostru. Dumnezeu ne-a pus în mijlocul Bisericii noastre, în mijlocul neamului nostru iubindu-l, lucrând pentru el.
Prin harul cel mare pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, de a fi și de a ne face niște fermenți vii și sănătoși, și curați, ai unui aluat nou, amestecat cu toată frământătura poporului nostru și în mijlocul credinței și Bisericii părinților noștri printr-o viață nouă, printr-o luptă sfântă, printr-o rugăciune fierbinte, printr-o trăire vrednică și sfântă, îi putem ajuta pe toți ai noștri să ajungă, până la sfârșit, o Biserică vie, trăitoare, evanghelică, un neam viu, evanghelic, biruitor în mijlocul celorlalte popoare, prin Hristos și pentru Hristos.
Ce se întâmplă cu un aluat? Toți fermenții lui mor luptând, pentru ca mediul în care au fost puși, frământătura în care au fost amestecați să devină până la urmă o pâine hrănitoare și gustoasă. Asta trebuie să fie și ținta noastră, câtă vreme vom trăi pe pământ. Nu mântuirea noastră personală, a fiecăruia numai pentru sine însuși! Ci scopul mântuirii tuturor să fie rostul și ținta vieții noastre.
Într-o veche carte evreiască am citit niște lucruri care m-au cutremurat. Zice: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el. Pierdută să fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur! Fericit și binecuvântat să fie acela care luptă să-i mântuiască pe toți ai lui, care se roagă pentru toți ai lui”. Că asta este voia lui Dumnezeu: să se mântuiască toți oamenii. Și datoria fiecărui om care a aflat mântuirea este să-i cheme pe toți cei care nu au aflat-o încă, să o afle și ei. „Mai am multe oi, care nu sunt din acest staul”, spune Mântuitorul. Și pe acestea trebuie să le aduc, ca să fie o singură turmă și un singur Păstor.
Ăsta este idealul, scopul, ținta, dorința, voia lui Dumnezeu: ca toți oamenii să fie mântuiți. Iar pentru aceasta, El nu Se folosește de îngeri, ci Se folosește de cei chemați din mijlocul oamenilor care au gustat cât de bun este Domnul și care sunt trimiși: „Du-te la ai tăi și spune-le... (cum le-a spus celor din latura gadarenilor), duceți-vă la ai voștri și spuneți-le ce v-a făcut vouă Dumnezeu și cum a avut milă de voi. Pentru ca și ai voștri să vadă, și ai voștri să dorească un astfel de Dumnezeu bun, și ei să se întoarcă și să fie mântuiți”.
Dorim din toată inima, deși aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, să ni le reamintim mereu unii altora. Pentru că avem nevoie să ne cuprindem toți în această dorință și în această țintă a lui Dumnezeu: mântuirea lumii. Dacă noi credem că Iisus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Și-a dat viața Lui pe Cruce pentru ca, prin Sângele Lui, să răscumpere și să spele păcatul lumii întregi, atunci asta înseamnă că El lumea întreagă a vrut s-o mântuiască.
Și, pentru acest scop, Dumnezeu ne-a poruncit și nouă, celor care L-am aflat și care am gustat cât de bun este Domnul, să n-avem nici noi tihnă și odihnă până când nu vom vedea că tot mai mulți și tot mai mulți din poporul nostru, din familia noastră, vecinii noștri, rudeniile noastre, copiii noștri, cunoscuții noștri, prietenii noștri, toți cei între care suntem vor auzi și vor vedea, și vor cunoaște și ei deplin pe Dumnezeu.
Dacă noi suntem fericiți și nu ne-am da starea aceasta pentru nimic în lume, starea de părtășie cu Dumnezeu, de moștenitori în Împărăția Sa, de părtași la făgăduințele Sale, dacă nu am da acest drept și acest bun pentru nimic pe lume, atunci trebuie să ne gândim cât de nefericiți sunt cei care nu au cunoașterea lui Dumnezeu și nu au mântuirea sufletelor lor.
Și, dacă ne dăm seama cât de nefericiți sunt toți, atunci cum mai putem noi sta nepăsători față de aceștia, care sunt vecinii noștri, prietenii noștri, rudeniile noastre, copiii noștri, părinții noștri care nu-L cunosc pe Dumnezeu?
Ce trist este că, de multe ori, ani de zile, putem merge la vecina noastră să ne împrumutăm cu o sită, cu o sapă, cu un ban, cu o bucată de pâine, dar nu ne ducem niciodată la ei numai pentru a le spune și lor despre marea fericire pe care o are cel care-i întors la Dumnezeu și marea nenorocire care-l așteaptă pe cel care-i neîntors la Dumnezeu.
Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu aleargă după bogățiile lumii acesteia și sunt nefericiți și când le caută, și când le află. Dar cel care-L caută pe Dumnezeu e fericit și când Îl caută, și când Îl află. Și totuși, noi suntem de multe ori liniștiți în starea și în convingerea că... bine că L-am aflat noi pe Domnul! Ce ne mai pasă nouă și de alții?... Și stăm lângă ei, și petrecem cu ei, și de multe ori vorbim cu ei, povestim cu ei, râdem cu ei, cântăm cu ei, glumim cu ei. Și totuși ei sunt pierduți, și nouă prea puțin ne pasă.
Ce vom zice în Ziua Judecății - gândiți-vă! - când cu acești oameni lângă care am fost, cu care am lucrat împreună, cu care ne-am împrumutat, cu care ne-am ajutat, ne vom întâlni în fața lui Hristos, față în față; ei la stânga și noi - să zicem, prin harul lui Dumnezeu - la dreapta. Ei se vor uita la noi și vor spune: „Voi L-ați cunoscut pe Dumnezeu. Cum ați putut sta lângă noi să nu ne spuneți? Cum ați putut dormi cu noi, lucra cu noi, povesti cu noi, glumi cu noi? Că știați că noi suntem pierduți, iar voi, prin cunoașterea Domnului, aveați nădejdea mântuirii. Cum ați putut să stați lângă noi și să nu ne spuneți, și să nu stăruiți de noi până când și noi ne vom întoarce? Că v-am batjocorit, că v-am prigonit, că v-am vândut, că v-am... Trebuia, pentru că voi știați, cunoșteați aceste lucruri, să le suferiți pe toate pentru bucuria care vă era pusă înainte. Dacă noi ne întorceam la Dumnezeu, ce bucurie ar fi fost aceasta pentru voi!”
Despre Mântuitorul s-a spus: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a disprețuit rușinea, a biruit moartea, a purtat crucea și a ajuns la dreapta lui Dumnezeu”. Și noi, pentru bucuria aceea care ne va fi pusă înainte când ne gândim că ei se vor întoarce la Dumnezeu, că Îl vor slăvi și ei cu noi pe Dumnezeu, ar trebui să fim în stare să facem totul pentru cei din jurul nostru, cum face un ferment din aluat care se sacrifică, se jertfește și moare. Dar materia din jurul lui, frământătura în care a fost pus ajunge, prin moartea lui, să devină o frământătură vie, aptă pentru o pâine frumoasă și bună cândva.
Și noi suntem un aluat. Dacă Domnul ar face ca fiecare dintre noi să fim un ferment viu, sănătos, harnic, ostenitor și gata de moarte, lucrând și răbdând, și rugându-ne, și arzând pentru ai noștri, atunci Dumnezeu mai curând ne-ar da și nouă bucuria să-i vedem și pe ei venind la Dumnezeu.
Ce minunat este că noi acum suntem aici o așa de mare mulțime, fericiți și bucuroși când ne privim fețele unii altora și când ne vedem printre lacrimi bucuria inimii că noi Îl cunoaștem pe Domnul și că avem, prin harul Său, nădejdea mântuirii la capătul ostenelilor noastre!
Ce mare este bucuria noastră! Dar gândiți-vă cât de mare ar fi această bucurie dacă ne-am gândi că acest bun, această comoară sfântă, această nădejde veșnică o au și părinții noștri bătrâni, și copiii noștri tineri. Că atunci când noi ne pregătim să mergem la adunare, și copiii noștri vin cu noi; că ei nu se duc la păcat și la stricăciune.
Ar trebui să ardem noi, în fiecare dintre noi să ardă inima că noi stăm aici, iar cei ai noștri stau în păcat, și noi nu facem tot ce putem pentru ca și ei să scape din robia păcatului, cum au făcut alții pentru noi până am scăpat noi.
Gândiți-vă unde eram și noi cândva, nu de mult, când nu-L cunoșteam pe Dumnezeu, când nu-L iubeam pe Dumnezeu, când nici nu știam nimic despre Împărăția cerească. Când mergeam spre iad și nici nu știam că mergem spre iad. Când trăiam în păcat și-n osândă, și-n blestemul lui Dumnezeu și nici nu știam în ce blestem trăim.
Dar ce mare lumină și mântuire și ce fericită zi a fost în viața noastră când cineva a venit și ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu a venit peste acest Cuvânt și ne-a făcut pe noi să îngenunchem și să ne predăm Domnului, și să ne ridicăm de pe genunchi o făptură nouă, ceva care nu fusesem înainte. Când în viața noastră s-a născut un om care nu era înainte.
Mi-aduc aminte când m-am hotărât eu pentru Dumnezeu. Era în 8 iunie 1930. Aveam abia cincisprezece ani. Terminasem șapte clase și primisem premiu o carte de religie. Am citit cartea aceasta (era Corabia lui Noe) scrisă de Părintele Iosif. Cu ochii mei de copil, cu inima de copil, am citit această carte. Și, la capătul ei, spunea: „Dragă cititorule, noi trăim acum ca oamenii din vremea potopului. Există o corabie. Cuvântul lui Dumnezeu strigă pe oameni: «Intrați în corabie, că va veni potopul!».
Oamenii râd și astăzi cum râdeau și-n vremea lui Noe. A fost un număr mic de oameni care au ascultat Cuvântul, au crezut și au intrat în corabie. Și, după ce-au intrat, ușa s-a închis. O sută douăzeci de ani a stat ușa deschisă și cuvântul de îndemn a zis: «Intrați în corabie, că va veni potopul». Și Noe a spus, și ai lui au chemat; și oamenii au râs și au disprețuit, până în ziua când a spus: «Gata! Intră în corabie tu, care ai crezut, și cei care au crezut». Și Mâna lui Dumnezeu a închis ușa. Și s-au deschis zăgazurile cerului și a început să plouă.
O vreme, oamenii s-au liniștit: «Apoi și altădată a plouat... Apoi, și dacă e inundație, și altădată a inundat, iar peste câteva ore sau peste câteva zile vor înceta ploile și iar vor fi toate cum au fost». Dar când au văzut că nu se întâmplă chiar așa cum au zis ei, atunci au început să se alarmeze. Și când au crescut apele peste locurile joase, au căutat să fugă la cele mai înalte. Și când le-au acoperit și pe cele mai înalte, au căutat să fugă la munți. Și când au acoperit și munții, n-a mai fost nici o salvare.
Mulți au alergat la corabie și au bătut cu pumnii: «Noe, acuma credem! Deschide-ne, să intrăm și noi El le-a spus: «Acuma-i prea târziu. Dumnezeu a închis ușa. A fost vreme. Ați fost chemați, înștiințați, și n-ați ascultat. Acuma vremea aia s-a terminat. Acuma a venit vremea să vă ispășiți fiecare pedeapsa neascultării.
Și chiar dacă aș vrea să deschid, nu mai pot. Dumnezeu a închis ușa. Nimeni nu mai poate s-o deschidă. A fost o vreme - ați disprețuit”.
Și cuvântul încheia așa: „Dragă cititorule, eu te îndemn și pe tine: dacă încă n-ai intrat în corabia mântuirii, intră acum. Hotărăște-te pentru Domnul! Predă-te Domnului! Începe o viață nouă cu El și-n clipa aceasta numele tău va fi scris în Cartea Vieții. Și-n clipa aceasta se va deschide și pentru tine ușa Corabiei cerești. Și-n clipa aceasta și tu vei face parte dintre cei mântuiți. Atunci fie că vine moartea astăzi, fie că vine mâine, tu fii liniștit. Fie că vine potopul astăzi, fie că vine mâine, fii liniștit. Ești în corabie, poți fi liniștit. Tu ești în mâna și sub ocrotirea lui Dumnezeu. Dar dacă n-ai intrat, intră acuma, nu mai aștepta. Că chiar dacă nu vine sfârșitul lumii, poate să vină în fiecare clipă sfârșitul vieții tale. Și-atunci pentru tine este sfârșitul. Ce vei face dacă vei fi nemântuit?”.
În clipa aceea am luat cartea... În podul grajdului m-am dus, să fiu singur. Era în ziua de Rusalii 1930. La ceasul al treilea după-masă. ...S-a udat fânul de sub genunchi de lacrimi. Nu știu cât am stat și-am plâns, și m-am hotărât pentru Domnul. Dar știu că atunci m-am sculat de pe genunchi un alt om. O făptură nouă. Am simțit în clipa aceea că s-a făcut nașterea din nou în viața mea. Am simțit în clipa aceea că undeva în cer, într-o carte de lumină, s-a scris încă un nume. Și am slăvit pe Dumnezeu de-atunci.
E-adevărat că a trebuit să treacă de-atunci atât de mulți ani, zeci de ani. Și, din copilul tânăr de-atunci, acum am ajuns la pragul morții. La o vârstă la care n-am crezut, atâtea zeci de ani, că voi ajunge. Dar harul lui Dumnezeu și voia Lui au fost așa. Slăvesc pe Domnul și astăzi. Și, încă o sută de ani dacă ar fi să trăiesc sau dacă ar fi să mor în noaptea aceasta, Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru clipa aceea când am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui și când, din lacrimi, s-a născut un om nou în viața mea. Și când am simțit că, din aceste lacrimi, o Mână cerească a scris în Cartea Vieții numele meu.
Nu doresc și nu mă rog altceva, decât, prin credință și prin ascultare, să mă fac vrednic ca niciodată numele acesta să nu se șteargă de-acolo. Și, în ziua când și eu voi merge la ușa veșniciei și când voi citi [ce este] scris acolo - cum spune la Apocalipsa că este scris pe poarta cerului, că: „Nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care a trăit în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea Mielului” - să aud și eu: „Vino, slugă bună! Numele tău a fost scris și nu s-a mai șters...”.
Nu doresc altceva nimănui în viața aceasta, decât acest mare și veșnic bun: să facă Domnul ca, în viața fiecăruia dintre noi în care nu s-a petrecut această clipă de naștere din nou și de scriere în Cartea Vieții, să se petreacă acum, astăzi. Să nu mai amânăm! Și, după ce s-a scris o dată, să nu se mai șteargă niciodată. (...)
***
Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Că a Ta este împărăția, puterea și mărirea acum și-n veșnicie. Amin.
Doamne Dumnezeul și Tatăl nostru, din toată inima Îți mulțumim de fiecare dată când putem sta doi sau trei [adunați] împreună, în Numele Tău, știind că, după sfânta Ta făgăduință, Tu ești totdeauna atunci în mijlocul nostru.
Dar când, după atâta vreme, după atâția ani și după atâtea încercări, ne regăsim împreună și mai mulți decât doi sau trei, noi Îți mulțumim și mai mult, Doamne, și din toată inima dorim să-Ți aducem mulțumirile noastre înlăcrimate pentru tot marele și multul bine pe care l-ai făcut față de fiecare dintre noi în parte și față de toți împreună, că astăzi ne putem regăsi să ne putem uni inima și gândurile în rugăciune înaintea Ta, recunoscând bunătatea Ta și cerând și mai departe îndurarea și mila Ta nemărginite față de noi toți, față de sfânta Ta Lucrare, familia noastră duhovnicească, față de Biserica noastră în care ne-ai născut și ne-ai învățat. Față de patria noastră, țara noastră scumpă, între hotarele căreia Tu ai făcut să avem părinții noștri, să cunoaștem limba aceasta în care putem să ne ridicăm spre Tine rugăciunea noastră. Să-Ți putem cânta Ție în această dulce și scumpă limbă a părinților, a mamei noastre.
Tu ne-ai chemat, din întunericul păcatelor în care trăiam, la lumina minunată a Lucrării Tale; și, de sub puterea diavolului, ne-ai făcut să devenim, prin credință și prin nașterea din nou, fii ai Tăi. Și astfel să avem părtășie nu numai cu Tine, Doamne, prin rugăciune, prin Cuvântul Tău, prin Duhul Sfânt, ci și cu frații și surorile noastre din toată țara și din lumea-ntreagă, prin aceste scumpe și sfinte mijloace pe care Tu ni le-ai dat nouă să ne întărim în viața duhovnicească și să ne ajutăm unii pe alții în drumul nostru spre mântuire. Pentru ca să putem ajunge odată să vedem fața Ta cu bucurie și să moștenim Împărăția Ta.
Mulțumim că în această seară ne putem revedea aici. Mulțumim pentru familia aceasta. Pentru părinții și pentru copiii pe care Tu ai făcut să-i cunoaștem și cu care împreună am venit să ne bucurăm de Tine și de darurile Tale. Și apoi pentru celelalte suflete scumpe, frații și surorile noastre pe care, ca și pe noi, i-ai chemat din lumea aceasta la părtășia cu Tine și din viața aceasta spre moștenirea vieții veșnice.
Te rugăm să-i binecuvântezi pe toți cei iubiți împreună cu care stăm în clipa aceasta la rugăciune, la cântarea Cuvântului și a Numelui Tău și la ascultarea Cuvântului Sfânt și a poruncilor Tale.
Dăruiește-ne, Doamne, revărsarea Sfântului Tău Duh, pentru ca, prin lumina Lui, să vedem lumina și prin puterea Lui, să putem împlini poruncile luminii, ca să fim fii ai ei așa cum ai poruncit Tu.
Binecuvântează, Te rugăm, pe toți frații noștri, lucrătorii Tăi buni, care au rămas statornici prin toate încercările, de la început și până astăzi, mărturisind și trăind Cuvântul Tău și-ntărind, și îmbărbătând și pe alții în trăirea și-n umblarea lui, care este viața veșnică.
Mulțumim pentru surorile noastre: mamele, soțiile, fiicele Lucrării Tale, surorile iubite pe care le-ai chemat să ia și ele parte la slujba și lupta înaintării Evangheliei. Te rugăm, Doamne, să le binecuvântezi; pe mamele Lucrării Tale, să crească copiii credincioși, să-i crească în frica și-n dragostea de Tine, pentru ca viitorul poporului nostru să fie binecuvântat. Căci așa sunt fiii binecuvântării: binecuvântați.
Binecuvântează tineretul Tău, tinerii, tinerele noastre, copiii noștri, copiii Tăi, copiii Lucrării Tale, viitorul patriei noastre, al Bisericii noastre, al familiei noastre. Fă-i, Doamne, credincioși, plini de Duhul Tău cel Sfânt. Fă-i să Te cunoască pe Tine, să dorească să Te slujească. Și din mijlocul lor să-Ți alegi vase pline de putere și de daruri ale Duhului Sfânt, prin care să-Ți duci și mai departe Lucrarea Ta în rândul oamenilor care vor veni. Și astfel, nici cei care vin după noi să nu fie lipsiți, Doamne, de Cuvântul Tău și de darurile Duhului Sfânt. Pentru ca și ei, având Lumina, să poată să umble în Lumină și să aibă viața.
Binecuvântează patria noastră, Doamne, țara în care ne-ai chemat și în care ne-ai făcut să ne naștem. Păzește-i hotarele ei întregi și libere, Doamne, ca și noi să putem veni unii la alții, să ne putem bucura împreună, să putem sluji și slăvi Numele Tău împreună cu frații și cu surorile noastre. Te rugăm să nu lași să fim împiedicați niciodată în mergerea și venirea unora la alții, pentru că aceasta este bucuria noastră. După dragostea de Tine, singura noastră comoară pe pământ este dragostea de frați și dragostea de semeni, pe care Te rugăm să ne ajuți s-o avem totdeauna și fiecare în inimile noastre.
Binecuvântează astfel, Doamne, adunările noastre. Binecuvântează ceasurile noastre de rugăciune. Binecuvântează plecările și venirile fraților. Binecuvântează toată umblarea noastră împreună. Fă să ne iubim din toată inima și cu căldură unii pe alții, pentru că atâta vreme suntem fericiți toți, când fiecare îi iubește pe ceilalți și toți ceilalți îl iubesc pe fiecare.
Binecuvântează-i, Doamne, pe cei bolnavi și-i vindecă. Pe cei întristați îi mângâie. Pe cei care sunt în stări grele, scapă-i, Doamne, cu bine. Pe cei care au în fața lor împrejurări grele, primejdii, necazuri sau îngrijorări, Te rugăm să-i călăuzești. Dacă au în fața Ta cereri deosebite, ascultă-i, Doamne, pe fiecare și răspunde-le cu bunătate, Doamne. Nu întârzia niciodată, că Tu știi, Doamne, cât de grea este întârzierea [când] aștepți. Să nu cadă nimeni în deznădejde, ci toți să aibă nădejde în Tine, Care răspunzi totdeauna rugăciunilor și Care-i asculți totdeauna pe cei care se roagă cu credință.
Binecuvântează, Te rugăm, duhul Lucrării Oastei Tale și dă-i putere în lupta lui cu duhurile potrivnice dinăuntru și din afară, să biruie. Întărește-i pe lucrătorii Tăi buni; răsplătește-i pe cei care fac bine; însoțește-i pe cei care călătoresc; împacă-i pe cei dezbinați; îmbărbătează-i pe cei fricoși; ridică-i pe cei căzuți; întoarce-i pe cei rătăciți, Doamne, și ai milă de toți. Ajută-i pe cei care ajută pe alții, ca să poată ajuta mai mult. Întărește-i pe cei care-i poartă pe alții, ca să-i poată purta până la sfârșit.
Și binecuvântează-i pe toți cei care se roagă pentru noi și pe cei pentru care ne rugăm. Pentru ca astfel, purtându-ne în rugăciune unii pe alții, să putem fi ajutați toți.
Iar celor care sunt în stări grele, trimite-le, Doamne, ajutor. Păstrează-i pe cei tari, care să-i poată ajuta, Doamne, pe cei care sunt slabi. Nu lăsa să fim toți slabi în același timp. Ține-i pe unii tari, Doamne, ca să ne poată ajuta pe cei care cădem și să putem fi ridicați, și să nu rămânem căzuți nici unii dintre noi.
De fiecare dată când frații și surorile se vor aduna în Numele Tău sau în toate locurile de unde se ridică spre Tine rugăciuni de cereri și de mulțumiri, fii acolo și răspunde cu bunătate tuturor. Și dă-ne tuturor, Doamne, lumina de care avem nevoie, ca, prin orice întuneric va fi să trecem, să ajungem cu bine, să nu pierdem calea cea dreaptă a credinței; să nu pierdem dragostea de frați, să nu pierdem bunătatea inimii, să nu pierdem curăția și smerenia sufletului, pentru că cine cade din curăție și din smerenie în trufie și-n prefăcătorie, acela este pierdut. Nu ne lăsa pe nici unii, Doamne, să fim pierduți, ci ține-ne lângă inima Ta cum strânge păstorul mielușelul pe care-l ridică și caută să-l ducă la turmă.
Binecuvântează și-n clipa aceasta starea noastră împreună și tot Cuvântul mărturisit și ascultat fă-l plin de putere și pentru vorbitori, și pentru ascultători. Pe cei cărora le vei pune în inimă, Doamne, gândul să facă legământ cu Tine și-n această zi, binecuvântează-i, ascultă-le cererile, fă-i să înțeleagă voia Ta și să se predea Ție, hotărându-se pentru Tine, ca să poată fi mântuiți. Și numele lor, scris în Cartea Vieții, să nu mai fie șters niciodată, ci să aibă slobodă intrare în Împărăția Ta împreună cu toți cei care cheamă Numele Tău dintr-un cuget curat.
Binecuvântează-i în clipa aceasta pe toți frații și surorile noastre de pretutindeni care ne iubesc și se roagă pentru noi. Binecuvântează-i pe toți cei care, în vreun loc sau în vreo stare, cheamă Numele Tău.
Te rugăm până și pentru vrăjmașii noștri, să le dăruiești și lor vreme de pocăință și mântuire. Binecuvântează, Te rugăm, întreagă Biserica noastră și pe toți acei pe care i-ai ridicat în mijlocul ei păstori și îndrumători. Fă, Doamne, ca toți, plini de Duhul Sfânt, să fie o pildă și-o putere nu numai prin cuvântul lor, ci și prin viața lor în mijlocul celor între care Tu i-ai chemat să-i păstorească.
Binecuvântează-i pe toți conducătorii poporului nostru rânduiți de Tine și de voia Ta - că nimic nu se întâmplă decât prin voia Ta, Doamne. Și ajută ca astfel să fie binecuvântați, ca, la adăpostul și îndrumarea lor, să ne putem și noi bucura de pace și libertate, să ne învățăm unii pe alții mai multă ascultare și mai multă credincioșie față de Tine.
Îți mulțumim pentru toată această clipă de rugăciune petrecută împreună și Te rugăm să primești cu bunătate și bunăvoință toate cererile și rugăciunile noastre pentru noi toți și pentru întreagă Lucrarea Ta, și pentru lumea întreagă, Doamne, pentru ca toți să Te slăvim, să Te slujim pe Tine. Iar în clipa cea mare și sfântă când se va auzi, la miezul nopții, strigătul: „Iată Mirele, ieșiți!” . și când morții din morminte vor ieși și cei vii vor fi schimbați, ajută-ne să vedem cu bucurie Fața Ta și să intrăm cu Tine în Ierusalimul Tău cel ceresc. (...)